Un leu în cuşcă – despre finlandizarea Europei

Am crescut între două ţări foarte diferite şi, totuşi, foarte asemănătoare – Finlanda şi Estonia. În ambele ţări, naşterea literaturii ficţionale a fost în strînsă legătură cu deşteptarea sentimentului naţional. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, literaturile de limbă finlandeză şi estoniană au devenit un fundament al identităţii naţionale. La acea vreme, atît intelectualii finlandezi, cît şi cei estonieni erau educaţi în altă limbă decît cea maternă; în Finlanda era suedeza, iar în Estonia germana, întrucît, în acea perioadă, elita socială a Estoniei era formată din germano-baltici. Finlandeza şi estoniana erau limbile oamenilor obişnuiţi şi ale ţăranilor, şi erau considerate neadecvate pentru literatură. Ambele ţări erau guvernate de Imperiul Rus. 

Epopeile noastre naţionale au trăsături asemănătoare; au fost publicate cam în aceeaşi perioadă şi se bazau pe tradiţia orală. În Finlanda,

lui Elias Lönnrot a fost publicată în 1835 şi s-a bazat în mare parte pe materialul cules de Lönnrot din folclorul Careliei. În Estonia, Friedrich Kreutzwald a compus poemul epic

în 1853, pornind de la materiale colectate de Friedrich Robert Faehlmann. 

Scrierile inspirate din folclor au pus bazele identităţii naţionale. Deşi finlandezii şi estonienii nu îşi întemeiaseră încă propriile state, aveau deja propria cultură şi istorie. Aveam propria noastră limbă şi o literatură care ilustra evenimentele naţionale semnificative. A devenit cît se poate de limpede faptul că naţiunile ale căror relatări istorice şi identitare sînt păstrate în scris sînt întotdeauna mai puternice decît cele ale căror eposuri şi istorie rămîn nescrise. La puţină vreme după publicarea operelor lui Lönnrot şi Kreutzwald, şi ale altora, ambele ţări şi-au declarat independenţa. 

Finlandeza şi estoniana fac parte dintre acele limbi fino-ugrice rare, care au devenit limbi oficiale ale unor state-naţiune. Fără declararea independenţei, viitorul literaturii şi limbii noastre ar fi fost poate la fel de sumbru ca acela al multor altor popoare fino-ugrice. Există 24 de limbi în acest grup lingvistic, cu un total de 23 de milioane de vorbitori. Numai limbile şi literatura finlandeză, estoniană şi ungară prosperă într-o ţară proprie. Celelalte 21 de populaţii fino-ugrice trăiesc în mare parte în Rusia, care nu respectă drepturile minorităţilor. Multe dintre aceste limbi au dispărut sau sînt pe cale de dispariţie. La fel ca alte popoare indigene, popoarele fino-ugrice şi limbile lor au fost dintotdeauna ameninţate de colonialism. Toate naţiunile au istorii care coalizează naţiunea – la noi, aceste istorii au evocat dintotdeauna spectrul dispariţiei. 

Cît despre diferenţele dintre literatura finlandeză şi cea estoniană, ele sînt legate de faptul că Estonia a suferit trei ocupaţii de cînd şi-a cîştigat independenţa, în vreme ce Finlanda a reuşit să-şi menţină independenţa, mai mult sau mai puţin neîntrerupt. Aceste diferenţe se observă cu uşurinţă după modul în care memoria noastră naţională se reflectă în literatura noastră, în descrierea tragediilor naţionale şi a punctelor de turnură ale istoriei recente. În tot cazul, o trăsătură comună a literaturilor noastre este că ambele furnizează o platformă de discuţie în vremuri în care situaţia politică face ca asemenea discuţii să nu fie posibile în spaţiul public. Un astfel de mediu este vital pentru orice naţiune. 

Rusia în istoria literaturii finlandeze 

Sînt întrebată adesea de ce am scris atît de mult despre chestiuni legate de Imperiul Rus şi de Uniunea Sovietică; şi lumea se aşteaptă să vorbesc în mod special despre ocupaţia sovietică a Estoniei. Dar eu simt şi o afinitate pentru tradiţiile literare finlandeze. Finlandezii îşi iubesc romanele istorice; multe dintre ele tratează istoria Finlandei, iar Rusia e prezentă în aproape toate. Chiar şi basmul nostru naţional,

de Zacharias Topelius, se referă la Rusia. Basmul, publicat în 1893, istoriseşte povestea unor copii răpiţi din Finlanda şi duşi în Rusia. Aceşti copii îşi amintesc de un mesteacăn care creştea în curtea de acasă, de păsările care cîntau dimineaţa pe ramurile lui şi de steaua care strălucea în fiecare seară printre ramurile sale. Copiii se hotărăsc să găsească drumul spre casă şi, după un an de peregrinări, călăuziţi de două păsărele, reuşesc să ajungă acasă. Basmul e inspirat din propria poveste de familie a lui Topelius. În timpul Marelui Război al Nordului, numit de finlandezi „Marea Furie“, adică ocuparea Finlandei de către ruşi între 1713-1721, Kristoffer Topelius, străbunicul lui Zacharias Topelius, a trebuit să se ascundă, împreună cu mama sa. Cazacii reuşesc totuşi să-i găsească, îl răpesc pe băiat şi îl duc în Rusia, pentru a-l folosi ca sclav. După mulţi ani, băiatul reuşeşte să fugă şi ajunge în cele din urmă în sudul Finlandei, după ce merge permanent spre apus. De aici, ajunge la Stockholm, unde îşi reîntîlneşte, printr-o întîmplare, mama.

Marea Furie a produs, de asemenea, şi o altă operă de referinţă a literaturii finlandeze: primul roman istoric care abordează şi tema ocupaţiei ruseşti. În romanul

Fredrika Runeberg scrie despre consecinţele ocupaţiei. Romanul, publicat în 1858, se petrece în timpul Mari Furii. Pe această cale, Runeberg a creat, alături de alţi scriitori, opere ale memoriei vii. 

Johan Ludvig Runeberg, soţul Fredrikăi Runeberg şi poetul nostru naţional, s-a distins la rîndul său prin opere literare care reflectă istoria Finlandei. Runeberg a scris o culegere de poeme numită

care a apărut în două volume, în 1848 şi 1860. Ele descriu istoria Finlandei de la acea vreme şi din timpul Războiului Finlandez (1808-1809), cînd Suedia a pierdut teritoriile estice în favoarea Rusiei. „Ţara noastră“ („Maamme“) – primul poem din carte – este imnul naţional al Finlandei. Opera lui Runeberg este opera literară cea mai importantă şi cea mai citită din Finlanda. 

În timpul Războiului Finlandez, oficialii finlandezi şi mica nobilime erau dispuşi să accepte anexarea Finlandei de către Imperiul Rus. Cu toate acestea, Runeberg a continuat să creadă că poporul finlandez este mai patriotic decît conducătorii săi politici. Cînd a devenit evident că volumul urma să fie interzis, Runeberg l-a publicat în regie proprie. Astfel, interdicţia nu a mai avut nici un sens. Cartea a fost publicată în perioada afirmării naţionalismului finlandez şi s-a vîndut ca pîinea caldă. În timpul Războiului de Iarnă (1939-1940), Finlanda a avut trei bestseller-uri: Biblia, broşurile cu măsuri de precauţie în timpul bombardamentelor şi poemele lui Runeberg. 

Şi Carelia joacă un rol important în literatura noastră. Chiar dacă, acum, regiunea aparţine în mare parte Rusiei, înainte de Războiul de Iarnă ea făcea parte din Finlanda. Majoritatea versurilor

lui Lönnrot sînt inspirate de aici. Motivele careliene sînt o trăsătură tradiţională a muzicii, a artelor vizuale şi a literaturii finlandeze. Dar, în urma tratatului de pace de la Paris (1947), cînd Finlanda a pierdut Carelia în favoarea Uniunii Sovietice, în Finlanda a apărut un nou tip de literatură: literatura scrisă de autori de origine careliană. În 1941, o jumătate de milion de cetăţeni finlandezi au fost evacuaţi din Carelia, spre Finlanda. Ei au început să scrie, şi au scris şi în timpul perioadei de finlandizare (după al Doilea Război Mondial, cînd Finlanda a urmat o politică de bună vecinătate cu Uniunea Sovietică, în vederea menţinerii suveranităţii Finlandei – n.a.). Mai ales scriitoarele de origine careliană sînt cele care au clădit o Carelie literară puternică în Finlanda. În timpul anilor de finlandizare, criticii literari au fost ostili faţă de această direcţie, dar cititorii au îndrăgit-o. Romanele istorice ale lui Laila Hirvisaari, bunăoară, care descriu soarta celor expulzaţi din Carelia, s-au vîndut în peste patru milioane de exemplare, în Finlanda, o ţară cu cinci milioane de locuitori. Pierderea Careliei este şi va fi întotdeauna o parte a literaturii finlandeze. Carelia a devenit un topos literar în care e posibilă confruntarea cu istoria zbuciumată a Finlandei, chiar şi atunci cînd dezbaterea publică pe această temă este dificilă. 

Faptul că literatura finlandeză e plină de istorisiri care se raportează într-un fel sau altul la Rusia este ceva considerat în ziua de azi evident; dreptul de a scrie despre astfel de teme nu este pus în discuţie. Am avut destul timp să scriem despre aceste lucruri şi despre istoria noastră. Canoanele noastre literare sînt deja ferm întemeiate. Romanele istorice continuă să fie populare, fapt care a devenit de la sine înţeles şi care nu este legat în nici un fel de vreun act politic, deşi, în orice alt context, simpla menţionare a Rusiei este imediat politizată. 

Cum să vorbeşti despre Rusia în Finlanda 

Trei dintre romanele mele descriu istoria recentă a Estoniei şi perioadele ei de ocupaţie. An de an, întrebarea cea mai frecventă care mi se pune este: de ce scrieţi despre istoria recentă a Estoniei? De parcă ar fi nevoie de un motiv anume. Din cînd în cînd, întîlnesc păreri conform cărora a scrie despre istoria recentă a Estoniei înseamnă a scrie împotriva Rusiei. După ce primul meu roman a fost publicat în 2003, am întîlnit jurnalişti, chiar şi în Finlanda, care se întrebau dacă era vorba de o carte antisovietică. Sintagma „antisovietic“ ţine de vocabularul finlandizării şi trebuie să facă parte din vocabularul trecutului, nu din cel al prezentului. În Finlanda, finlandizarea s-a terminat, oficial, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. 

Finlandizarea se referă la influenţa exercitată de o putere mai mare asupra politicilor unui stat mai slab. În Finlanda, a însemnat cenzură în domeniul cărţilor, al mediei şi al filmului. De asemenea, Ministerul Educaţiei a prevenit propagarea de informaţii negative despre Uniunea Sovietică, mai ales în manualele de istorie. Uniunea Sovietică trebuia descrisă întotdeauna în termeni laudativi. Şcolarii, de exemplu, învăţau cum colectivizarea agriculturii din Uniunea Sovietică a avut loc pe bază de voluntariat, că Primăvara de la Praga a fost provocată de o „ameninţare contrarevoluţionară“ şi că în Uniunea Sovietică, unde socialismul prosperă, nu există probleme sociale. Potrivit manualelor şcolare, „Armata Roşie a eliberat statele baltice de sub ocupaţia germană, iar aceste state s-au unit cu Uniunea Sovietică, ca noi republici“. Nimic din toate acestea nu este adevărat, dar aşa am fost noi învăţaţi. 

Nu e de mirare că, la şcoală, colegii mei au auzit pentru prima oară de Estonia abia în adolescenţă, la ora de limbă maternă, cînd studiau limbile din aceeaşi familie lingvistică. Această situaţie pare stranie, cînd e vorba de vecinul cel mai apropiat al Finlandei, dar amnezia indusă de Uniunea Sovietică a afectat chiar şi ţările vecine. 

Fiecare naţiune şi fiecare stat au propria istorie de amploare şi propriile traume care au rănit întreaga naţiune, iar aceste experienţe îi unesc pe oameni. Pentru ucraineni, este

-ul, pentru armeni – genocidul armean; mai sînt holocaustul evreiesc, Războiul de Iarnă al Finlandei şi deportările în masă ale naţiunilor baltice.

În Finlanda, scriitorii au început să scrie despre Războiul de Iarnă la puţin timp după încetarea lui. Viziunile autorilor nu au fost considerate întotdeauna adecvate –

finlandez,

necunoscut al lui Väinö Linna, şi cărţile lui Paavo Rintala au provocat chiar războaie literare. În tot cazul, ei au scris cărţi pe care finlandezii le citesc şi, cel mai important, cărţile lor sînt scrise în finlandeză, în Finlanda – nu în exil. 

În timpul „dezgheţului“ din vremea lui Hruşciov, a fost publicată şi literatură de gulag scrisă de finlandezi, inclusiv memoriile unor prizonieri din gulag, cărţi care au devenit bestseller-uri. Mai tîrziu însă, situaţia politică s-a înăsprit şi, la fel, cenzura şi autocenzura. La fel ca în Uniunea Sovietică, cenzura nu a fost consecventă în timp. Se schimba de la an la an. 

Literatura ca refugiu 

În timpul ocupaţiei sovietice, situaţia din Estonia era diferită. Pentru regimul sovietic tot ceea ce avea legătură cu Republica Estonia era interzis. În vreme ce, în Finlanda, eu am învăţat imnul pe de rost şi îl cîntam de ziua naţională, în Estonia, drapelul estonian, imnul naţional şi combinaţia de culori a drapelului – albastru, negru, alb – erau interzise şi, la fel, orice manifestare de ziua naţională. În vreme ce eu citeam la şcoală despre cel mai important eveniment naţional, Războiul de Iarnă, în Estonia, ocupaţia şi deportarea erau teme interzise, care nu puteau fi discutate în public. 

Dar autorii estonieni au scris despre aceste teme – în exil, în afara graniţelor. Comunităţile de refugiaţi au menţinut vie literatura estoniană, clandestină sau interzisă în Estonia sovietică. Nenumăraţii intelectuali care au fugit din Estonia au fondat edituri, ziare, şcoli şi au scris cărţi care au fost publicate, bunăoară, în Suedia sau în Canada. Aceste cărţi nu au ajuns pînă în Estonia sovietică. În Suedia, o asociaţie a scriitorilor estonieni a publicat lucrări ale unor autori refugiaţi, precum şi ale altor scriitori estonieni de prestigiu. De exemplu, cărţile lui Hilja Rüütli au fost publicate în Suedia sub pseudonimul Aili Helm, deşi autoarea şi-a petrecut întreaga viaţă în Estonia. Ea a scris un roman documentar intitulat

despre traiul în penitenciarele şi lagărele sovietice. O finlandeză pe nume Anu Martilla a scos clandestin manuscrisul din ţară, ascunzîndu-l, sub formă de mici fişe, în haine.  Manuscrisul a călătorit de la Tallinn la Helsinki, pînă în Suedia. Între 1944 şi 1990, cărţile în limba estoniană publicate în exil au ajuns la un număr de 267 de romane, 181 de volume de poezie, semnate de 75 de autori refugiaţi, şi 15 volume de memorialistică, semnate de alţi 90 de autori. Îmi amintesc de momentul în care am citit aceste cărţi pentru prima oară. Faptul că textele erau scrise în limba estoniană, care suna firesc, şi că vorbeau despre ocupaţie şi deportări, mi se părea neobişnuit. Înainte, nu aveam un punct de referinţă şi nici nu se punea problema să caut cărţi despre deportare în librăriile Estoniei sovietice. În Estonia sovietică memoria istorică a oamenilor se baza pe tradiţia orală, la fel şi în Finlanda. 

De la privat la public 

După ce Estonia şi-a recîştigat independenţa, biografiile au devenit enorm de populare, după cum au devenit şi memoriile şi non-ficţiunea referitoare la istoria recentă. Experienţele şi amintirile, rezervate, pînă nu demult, sferei private, deveneau publice. Independenţa a însemnat totodată eliberarea spontană a limbii scrise şi a discursurilor publice de cenzura şi de propaganda sovietice. A devenit posibil să vorbeşti şi să scrii despre evenimente şi să spui lucrurilor pe nume, fără să foloseşti eufemisme. Decolonizarea a însemnat totodată dispariţia colonizării prin limbă. A fost introdusă o nouă limbă, o limbă independentă a ţării, iar expresii care au fost interzise timp de decenii au reintrat în uz. Faptul că aceste amintiri orale au căpătat o formă scrisă a fost la fel de important ca forma scrisă a poemului naţional

. (De fapt, în Estonia au cîştigat în popularitate biografiile şi memoriile, mai puţin romanul istoric.) 

Rusia a recunoscut ocuparea Estoniei, în 1993. De atunci, situaţia s-a înăsprit şi Rusia a început un război informaţional împotriva Estoniei. Ţările baltice trebuie încă să lupte pentru dreptul de a-şi scrie propria istorie, o luptă defensivă intensificată de ascensiunea lui Vladimir Putin. De curînd, Moscova a negat în mod repetat ocuparea Estoniei şi a afirmat că independenţa este o anomalie sau o stare excepţională.

În timpul finlandizării, finlandezii le-au amintit adesea autorităţilor sovietice că independenţa le-a fost acordată, ca un dar, de Lenin însuşi. Considerau asta ca pe un fel de garanţie – sovieticii nu ar fi încălcat voinţa lui Lenin. Dar Estonia nu beneficiază de o poveste similară care să apere ţara. Dimpotrivă, propria imagine publică a lui Putin contribuie la consolidarea complexului estonian al Moscovei. Nu cunoaştem adevărata istorie personală a lui Putin, cea din spatele imaginii prezentate publicului, dar s-a spus că tatăl său făcea parte dintr-o companie de sabotaj a NKVD-ului şi că, atunci cînd a avut de îndeplinit o misiune în Estonia, nu s-a bucurat de o primire călduroasă din partea estonienilor. Potrivit legendei relatate de Putin, cînd tatăl său a cerut de mîncare, estonienii l-au livrat, dezgustaţi, trupelor germane. Povestea are neconcordanţele ei, dar legenda îi desemnează pe estonieni ca pe trădătorii tătucului naţiunii. Acest simplu fapt pare să fie un motiv suficient pentru furia Moscovei împotriva Estoniei. Cercul apropiaţilor lui Putin include şi alţi oameni care au petrecut stagii în Estonia sovietică. Şi ei au făcut publice istorii similare. Dar atunci cînd persoane, altminteri foarte atente să nu divulge detalii din viaţa lor privată, se confesează dintr-odată public, avem un motiv întemeiat să ne îndoim de bunele lor intenţii. Astfel de istorisiri sînt o parte integrantă a războiului informaţional al Rusiei împotriva Estoniei.

Pentru Putin, NKVD-ul este un organ onorabil şi demn de respect. Pentru Estonia, NKVD-ul este un organ care a organizat deportări. 

Autonomie limitată 

Am vorbit despre cărţile mele în mai multe ţări; în multe dintre ele se ştie foarte puţin sau nimic despre aceste deportări. Oricum, atunci cînd povesteşti, oamenii înţeleg de-ndată ce s-a întîmplat. Deportările şi Războiul de Iarnă sînt evenimente precise, care au avut loc la un anumit moment, într-un anumit loc. 

Finlandizarea rămîne însă o circumstanţă politică, un concurs de împrejurări mai complex. Se ştie puţin despre ea, în afara Finlandei, sau este cunoscută doar ca stratagemă politică. Cu toate acestea, finlandizarea a fost sugerată ca soluţie pentru Ucraina. Iar cei care au propus-o nu au cerut opinia Finlandei. Cercetătorul Mika Aaltola a comparat Finlanda din timpul finlandizării cu un leu în cuşcă: la suprafaţă părea să prospere, dar mediul în care trăia era cît se poate de problematic. 

După căderea Uniunii Sovietice, spre deosebire de Estonia, Finlanda nu a considerat necesară crearea unei noi limbi şi a unei noi terminologii pentru discursul public despre Rusia. De aceea, retorica finlandizării încă mai stăruie, mai ales în discursul politic. În Finlanda, oamenii nu sînt atît de conştienţi ca în Estonia de gradul în care realitatea sovietică s-a înrădăcinat în limbaj, în expresia lingvistică, şi de modul în care noua limbă a creat şi a întreţinut însăşi finlandizarea.

În Finlanda, colectarea experienţelor personale din timpul finlandizării nu e considerată o datorie naţională – spre deosebire de Estonia, unde colectarea experienţelor personale din timpul erei sovietice este privită exact astfel. În schimb, Finlanda cultivă amintirile de război sub formă de titluri de tabloid, cum ar fi „Iar oamenii au luptat“; titlurile nu au obligaţia să explice împotriva cui. Titlul „Cînd luptam împotriva Rusiei“ ar fi cu totul neadecvat, de vreme ce conţine sintagma „împotriva Rusiei“; fiecare subconştient finlandizat s-ar teme că aşa ceva ar putea irita Rusia. 

La alegerile parlamentare ale Finlandei din acest an, care au avut loc în aprilie, vechea retorică finlandizată a ieşit în evidenţă o dată în plus. Preşedinţii celor două partide majoritare (Partidul Social-Democrat al Finlandei şi Keskuta, sau partidul de centru, care deţine în prezent majoritatea parlamentară) au declarat la televizor că Rusia nu poate constitui o ameninţare – în ciuda avioanelor ruseşti care zboară sub nivelul de detecţie radar, constituind astfel o ameninţare clară la adresa securităţii, şi cu toate că Rusia poartă un război hibrid împotriva Finlandei (a se vedea şi „Cyber security pro: Finland under hybrid warfare attack“, 14 septembrie 2014,

,

– n.a.). 

În Estonia ar fi foarte greu să-ţi imaginezi politicieni folosind retorica sovietică – şi dacă cineva o foloseşte, toată lumea va şti pe ale cui state de plată se află. În Finlanda, limba finlandizării este folosită pe scară largă în discursurile politice şi chiar expresiile provenite din propaganda sovietică sînt încă folosite, fără să li se recunoască originea otrăvită. 

Limba este o decizie şi o alegere 

Limba este un instrument care poate fi folosit în mai multe scopuri, iar modul în care acest instrument este utilizat se schimbă în timp. Este posibil ca anumiţi termeni să devină incorecţi politic. De exemplu, mulţi termeni rasişti nu se mai folosesc de mult în mod curent. De-a lungul vremii, naţiunile au deţinut într-o anumită măsură controlul asupra limbii pe care o folosim, şi nu trebuie să uităm că limba formează realitatea, o creează. De aceea, tipul de limbaj şi de expresii lingvistice pe care le folosim contribuie la formarea valorilor noastre şi indică ce anume este acceptabil şi ce nu. Uniunea Sovietică avea o înzestrare în crearea de realităţi verbale, la fel şi Rusia. În cazul Uniunii Sovietice, rostul cuvîntului tipărit era să creeze o realitate alternativă, ficţională. Autorilor care creau această realitate li se furnizau în mod regulat liste actualizate de cuvinte. Aceste liste stipulau şi contextele în care cuvintele puteau fi folosite. „Uniunea Sovietică“ putea fi folosit numai în combinaţie cu adjective pozitive, iar „Republica Estonia“ şi „Statele Unite“ puteau fi folosite, bineînţeles, numai asociate cu adjective negative. 

În ultimii ani, Rusia a purtat un astfel de război al cuvintelor împotriva ţărilor baltice şi împotriva Ucrainei, acestea întruchipînd inamicii imaginari de care administraţia rusească actuală are nevoie pentru a se menţine la putere. Unul din scopurile acestui război este slăbirea inamicului. Faptul că ştim că guvernul rus vrea ca cetăţenii săi să ne urască va avea un efect de durată asupra noastră. La fel cum efectul pe termen lung al finlandizării ne-a erodat capacitatea de a lua poziţie împotriva Rusiei. Vreme de decenii, redactorii, editorii, factorii de decizie, politicienii şi jurnaliştii finlandezi au trebuit să se ferească de expresiile care ar fi putut deranja Uniunea Sovietică, iar această stare nu s-a schimbat încă. Limbajul acelor vremuri părea să se reverse dintr-o gură fără dinţi şi fără limbă. Uniunea Sovietică a deprins Finlanda să fie o ţară care evită obedient expresiile inadecvate despre Rusia şi această abordare a rămas fixată în subconştientul nostru. Nu a avut loc un proces public şi nici vreo tentativă majoră de a evolua spre un alt fel de limbaj. Şi nu am studiat îndeajuns consecinţele pe termen lung ale vechilor practici. De aceea, finlandizarea încă modelează realitatea în care trăim. 

Discursul nostru public este încă desfigurat. Literatura noastră nu este şi nu a fost niciodată astfel, şi, tocmai de aceea, această literatură este extrem de importantă. Dacă realitatea exterioară şi poziţia oficială a ţării nu coincid cu experienţa personală a cuiva, apare tendinţa de a pune la îndoială acea experienţă personală. Ceea ce-i face pe oameni vulnerabili. În Finlanda, literatura a fost un instrument împotriva acestei stări de fapt. 

Finlanda finlandizată a fost o poveste de succes a Uniunii Sovietice – un caz exemplar, care a arătat lumii că Uniunea Sovietică este capabilă să trăiască în bună pace alături de vecina sa. În acelaşi timp, Finlanda a rămas în lesa Rusiei. Dat fiind succesul acestui proiect, nu e de mirare că Rusia de azi vrea să finlandizeze şi alte ţări. Potrivit naţionalistului Aleksandr Dugin, întreaga Europă ar trebui finlandizată.

Acest articol se bazează pe discursul ţinut de Sofi Oksanen la Biblioteca Naţională a Letoniei pe 2 mai 2015, cu ocazia unei conferinţe intitulate „Între adevăr şi putere: rolul autorilor în construcţia şi schimbarea Europei“.  

Sofi Oksanen a studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki, devenind cunoscută odată cu romanele Stalinin lehmat (Vacile lui Stalin, 2003) şi Baby Jane (2005). Romanul Purificare (2008), cîştigător a numeroase premii de prestigiu, a apărut în traducere românească la Editura Polirom în 2012. 

(articol apărut pentru prima oară în Eurozine, furnizat de Eurozine – http://www.eurozine.com)  

traducere de Matei PLEŞU  

Foto: wikimedia commons