Solferino - tabăra Crucii Roşii

Dorm într-un cort. Unul imens. N-am mai văzut corturi aşa de mari pînă acum. Are paturi suprapuse, o „saltea“, adică un burete chior, şi un sac de dormit. Bine, sacul de dormit a trebuit să mi-l aduc eu însămi, pentru că altfel mă înveleam cu două pături, iar pe frigul şi ploaia de-afară, nu ştiu cum aş rezista. Necesităţile mi le fac într-un weceu ecologic de plastic, căsuţele acelea în care ţi-e frică să intri, ori de teamă să nu te ia maşina pe sus, ori pentru că nu ştii ce balauri găseşti înăuntru. Dar nu, aici hîrtia igienică curge valuri. Mă spăl într-un vagon care are la comun duşuri şi chiuvete. Mănînc la o plimbă-tava tot felul de paste şi cărnuri cu legume servite de o armată de tineri cu bonetele de hîrtie, şorţuri şi mănuşi de plastic. Fiecare îşi face reclamă mîncării pe care o reprezintă. Unii sînt aşa de fragezi la vîrstă încît nici nu ştiu prea bine ce au în tavă. Dar sînt amabili şi veseli. Voluntari, ca şi mine, la Crucea Roşie.

Ne aflam la Solferino, Italia, undeva la mijlocul drumului dintre Milano şi Verona, undeva în cîmp, acolo unde a luat fiinţă Mişcarea de Cruce Roşie şi de Semilună Roşie. Facem parte cu toţii din staff-ul taberei care are loc în fiecare an la sfîrşitul lunii iunie, din 1992, pentru a sărbători naşterea Mişcării. Acum cei 12 kilometri dintre localităţile Solferino şi Castiglione sînt parcurşi tot pe jos de voluntarii din întreaga lume, după cum făceau şi femeile de prin partea locului, pentru a-i ajuta pe răniţii din Războiul de Independenţă al Italiei. Însă nu cu lacrimi şi durere, ci cu făclii (fiaccole în italiană) şi cu voie bună. Toată lumea cîntă. Toţi fac schimb de embleme naţionale, se fotografiază. Ba, se şi pupă cu localnicii care îi întîmpină pe drumeţi cu steagurile Crucii Roşii şi ale Italiei, arborate la geamuri şi balcoane. Aceasta este Fiaccolata, punctul culminant al reunirii voluntarilor Mişcării de Cruce Roşie şi Semilună Roşie din toată lumea. Dar, pînă la Fiaccolata, voluntarul nostru, care a venit în staff pentru a mai scuti din bănuţii care s-ar fi dus pe cazare şi mîncare, mai are zile bune, zile în care trebuie să pună totul la punct pentru întîmpinarea celor 1400 de voluntari anunţaţi. Tabăra este organizată ca un „sat umanitar“, iar marile corturi gonflabile sînt împărţite pe categorii: birouri, dormitoare, prim ajutor, disco şi bucătărie.

Un cort internaţional

Este posibil ca patul în care dorm să fie asamblat chiar de croatul Goran Dapic şi de românul Andrei Terentiac. Andrei nu are nici măcar un an împlinit ca voluntar la Crucea Roşie Română – Filiala Sector 4 din Bucureşti, dar are un aşa avînt încît îl cunoaşte toată tabara. „Am venit în tabăra asta ca să cunosc oameni noi“ – spune Andrei şi saltă patul suprapus şi-l duce de-l aliniază cu celelalte 25 din cort. E foarte săritor şi popular. Poate prea popular – ar spune Theodora Boruga, prietena lui cu care a venit în Solferino. Băltoacele au inundat zona. Mai am un pic şi voi pluti cu tot cu pat, aşa de tare şiroieşte apa în cort. Încerc să adorm, dar sforăiturile, gazele foarte sonore ale vecinilor de sub mine şi răpăitul ploii nu mă lasa. Mă mut. Am fost în inspecţie şi am văzut că în cortul celor care lucrează la bucătărie este uscat pe jos, e mai linişte şi, dacă ai noroc, nimereşti lîngă aerotermă. Unii şi-au organziat foarte confortabil zona de dormit. Cei care stau la „parter“ şi-au împrejmuit patul cu cearşafuri care să-i ferească de muşte sau de privirile indiscrete.

Discreţie? De parcă ar exista aşa ceva. Dormim laolaltă adolescenţi, oameni trecuţi de 50 de ani, femei, bărbaţi. Unii se cunosc. Vin aici de peste zece ani. Ca Dorian, şefa de la bucătărie. Patul ei este exemplar. Sus are „şifonierul“ cu hăinuţele împachetate ca la magazin şi uniforma de bucătărie scrobită pusă în aşa fel încît să nu se şifoneze, iar la „parter“ – patul cu baldachin şi plase de muşte. Aeroterma stă veşnic pornită. În momentele de respiro, Dorian vine şi stă cu faţa în briza puternică, răcoritoare. Deja a început să fie caniculă şi, dacă nu am fi avut privilegiul posesiei acestei maşinării, ne-am fi copt ca în aparatele alea în care îţi păstrezi toate vitaminele, fără să te prindă direct flacăra sau apa fiartă. Bieţii voluntari din celelalte corturi!

Şi Theodora lucrează la bucătărie. Munceşte cel puţin şase ore pe zi, tot timpul în picioare, în aburii pastelor care fierb la foc continuu. Asta pentru că voluntarii de la bucătărie stau la foc încins încă din primele zile. Ei asigură mîncarea pentru întreg personalul voluntar şi estimează de la zi la zi tot mai multe guri de hrănit, pînă în zilele Fiaccolatei.

Cu Dorian nu e de glumit. Este cu ochii peste tot. Şi la propriu, şi la figurat. Din cauza unui strabism puternic, nu ştii cînd se uită la tine să vadă cum te descurci, în faţa cohortelor de voluntari, cu oala cu felii de curcan sau de viţel ce-ţi frige palmele, dacă nu ştii cum să stai lîngă consola care menţine mîncărurile calde. Cînd eşti aproape de fundul oalei, Dorian te pune pe fugă de-ţi sar capacele, ca să vii cu prada proaspătă. Şi nu care cumva să îndrăzneşti să vii cu bucatele răcite, că-l va chema chiar pe cel care a preparat-o să-i reproşeze acest lucru.

Dacă îi cîştigi încrederea, Dorian te încurajează şi te felicită pentru performanţe. Pasul următor: cum te vede, te întreabă „Tutto benne?“. Sigur că eşti în regulă! Doar eşti în marea familie a volutarilor de Cruce Roşie. Sînt atîtea prietenii înfiripate aici în subordinea lui El Comandante Segio Sidi, bucătarul-şef al campusului.

Dar eu fac parte din categoria tinerilor voluntari. Asta însemnînd că, pe lîngă faptul că mă trezesc la ora 7 dimineaţa şi încep să spăl, să mărunţesc legume, să feliez mezeluri, să împachetez, trebuie să mai şi sterg fiecare masă cu oţet, după ce mulţimea din campus şi-a potolit foamea. Metoda însă, anti-muşte, nu prea funcţionează. Sînt peste tot. Te salută cu aripioarele şi din farfurie. Dar vine şi partea distractivă. Cel mai bun pe caniculă este stropitul cu apa. De la sticla de jumătate de litru se ajunge la robinetul din curte, şi chiar la războiul cu maşina care pulverizează apă peste pietriş în întreaga tabără.

Într-adevăr, parcă e mai amuzantă apa în forma asta decît atunci cînd o foloseşti la spălatul vaselor. Cam asta face Jorge Fernández Castro tot timpul. Noroc de muzica ce ţipă tare toată ziua în boxe. Jorge este din Asturia, Spania. Anul acesta a insistat să vină pe cont propriu, atîta timp cît filiala din regiunea sa nu a mai trimis nici o delegaţie. „Anul trecut a fost prima oară cînd am venit şi a fost aproape din întîmplare – spune Jorge –, însă atmosfera din tabără m-a facut să caut varianta asta pentru a mă întoarce“. Seara se anunţă tot cu surle şi trîmbiţe. E vorba de cortul cu muzică şi dans care nu-mi dă somn şi pace noaptea. Duduie întreg campusul. Înăuntru – scenă, lumini colorate şi steaguri pe tot tavanul. Formaţiile cîntă live în fiecare seară, voluntarii dansează, berea curge. Berea a curs şi pînă acum, cîteva sute de metri mai departe de campus, la festivalul berii. Încolo se înşiruiau în fiece seară voluntarii îmbrăcaţi dichisit, după o zi de muncă.

Austria cafe

Dar cum oboseala nu mă îmbie la drum, reuşesc să mă mobilizez doar pînă la cortul personalului de logistică şi „verde“. De altfel, fiecare ţară sau cort îşi organizează în prag seri de poveşti, muzici sau, pur şi simplu, stau şi beau sub drapelele reprezentative care atîrnă la intrare. Aşa face şi grupul austro-german din cortul în care am dormit în prima noapte. Sînt ca o familie. Vin de ani buni cu maşinile proprii încărcate pînă în tavane cu bere. Şi, cum berea nu merge decît rece, au şi un minifrigider. Aceasta este „Austria cafe“, umbrarul sub care se întîlnesc austriecii, italienii, croaţii, germanii, românii şi, în general, oricine rupe o boabă de engleză sau de italiană sau care ştie să ducă o sticlă la gură.

Toate bune şi gustoase la cafenea. Ba chiar observ că şi-au marcat cu carioca prezenţa la bar şi românii – „Romanian VIP Lounge“, şi britanicii – „Welsh cafe“. Dar vreau să mai ies din campus. Aşa că, printre picături îmi găsesc timp şi pentru mici excursii pînă la Muzeul Crucii Roşii, pînă la Cetatea şi Turnul din Solferino de pe terasa căruia văd cum munţii răsar dintr-un lac imens. Fapt pentru care mă duc să văd şi Lago di Garda. Clienţii cafenelei petrec ziua cea mare a taberei, Fiaccolata, în acelaşi stil clasic. Ştiau în ce consta, aşa că nu s-au mai obosit şi au rămas la bere. Eu habar n-aveam ce mă aştepta. Mi se pune în faţă o lumînare mare, care mai e şi parfumată, şi cu sticluţa cu apă în desagă şi aparatul foto de gît, urc pînă la cetatea din Solferino. Pe drum, micului trio românesc i se alătură şi britanica Mell Williams. A avut tot ce-i trebuie: tricou românesc, flacără şi picioare bune. Da, mai ales picioare bune. Multă răbdare îţi mai trebuie ca să nu simţi cum îţi trece os prin os la sfîrşitul celor trei ore de marş în noapte. Ambulanţele păzesc la fiecare intersecţie, iar la jumătatea drumului un grup de voluntari împarte sticle cu apă celor însetaţi. Dar cine are obrazul să se dea rănit ca să se întoarcă mai repede în campus? Eu m-aş fi oferit cu dragă inimă, dar toţi ceilalţi voluntari parcă erau imuni. Nu tu plînset, nu tu durere. Numai chiot şi veselie.

Pînă la urmă, şi Mell a început să-şi simtă limitele, dar tot nu ar fi dat înapoi. Doar pentru asta a şi insistat să vină în Italia. Roşie ca o tomată, după cum tocmai ea s-a descris, Mell a venit tot pe cale neoficială în tabără. Este singura din Marea Britanie. În ţară, ea se ocupă de recrutarea, instruirea şi îndrumarea voluntarilor care merg în şcolile locale şi susţin cursuri de prim ajutor, pregătirea în caz de dezastru, consiliere HIV etc. Ei, da. Unii ar da şi bani ca să vină să înoate prin noroi, să ridice corturi în arşită sau să stea în picioare la bucătărie. Asta pentru că unora chiar „le pasă cu adevărat şi vor să-i ajute pe cei neajutoraţi“, după cum spunea Mell. Sau le place lucrul în echipă, ca lui Andrei. Pentru cei ca Markus „recunoştinţa poporului de la Solferino în această perioadă este de nedescris“ şi nu vor să lipsească sub nici o formă de la astfel de evenimente. Dincolo de aparenţe, toţi sînt umani şi fac totul în mod voluntar, în spiritul universal al bunătăţii. Probabil că îi voi revedea pe toţi la anul şi nu voi mai resimţi nici un neajuns, sub acelaşi mare cort care va reuni aceleaşi valori, principii fundamentale ale Crucii Roşii: umanitate, imparţialitate, neutralitate, independenţă, voluntariat, universalitate.

Elena Crăescu a fost jurnalistă şi în prezent este membră a Crucii Roşii România.

Foto: Memorialul Crucii Roşii din Solferino