Potemkiniada de solidaritate

Absurditatea morţii violente a marcat un incident de răsunet la începutul acestui an, cînd doi tineri francezi (dar originari din Algeria) au produs o baie de sînge în redacţia unui ziar de satiră şi scandal uşor uitat de gustul vremii – Charlie Hebdo, fostul Hara-Kiri. Au ucis orbeşte desenatori, umorişti şi administratori, între ei şi cîţiva musulmani, pentru a împlini o fatwa declarată undeva în lumea confuz-musulmană. Faptul că fatwa era necesară pentru revendicările exprimate de cei doi, care la rîndul lor au sfîrşit sub gloanţe, am putut să aflu mai tîrziu, din contribuţia unui preot copt din Egipt într-un ziar american. Revolta şi dezgustul în faţa acestui act brutal, laş şi stupid sînt reacţia naturală în lumea întreagă – ele nu au nevoie de suport ideologic sau de multe explicaţii, sînt o reacţie firească aproape biologică. Ancorată în însăşi tradiţia morală a tuturor culturilor umane. Cine ucide o viaţă îl ucide pe Dumnezeu, cine salvează o viaţă îl salvează pe Dumnezeu însuşi, este scris.

Atacul fără obstacole, în inima unei mari capitale europene, are ceva de natură să zdruncine încrederea în sine – în mod inteligibil, reacţia spontană şi orchestrată a fost de natură să dramatizeze emoţiile blocate ale publicului francez, canalizîndu-le pe ideea de solidaritate şi luptă pentru… dreptul la expresie. Este omenesc ca, în stare de şoc, oamenii să reacţioneze iraţional şi, cînd şocul este colectiv, să asistăm la o derută colectivă. Am toată înţelegerea pentru deruta înscenată sub motto-ul „Je suis Charlie“. În primă instanţă a avut fără îndoială rolul sănătos de a oferi un canal de expresie emoţiilor blocate, de a activa discuţii, de a permite oamenilor – într-o măsură, este drept, şocant de îngrădită şi dirijată – să se identifice, să se exprime şi să se creadă reprezentaţi în opinia publică. Este mai greu de evaluat din afară întrebarea dacă această regie a avut efectul de a dezamorsa un potenţial antiarab ce ar fi riscat să se declanşeze sau acesta nu caută cumva alte canale decît cele verbale. Oricum, Franţa a reuşit să impună obligativitatea Potemkiniadei de solidaritate, la care au participat spontan liderii întregii lumi libere, şi nu numai. S-ar fi spus un bain de foule în solidaritate cu milioanele de parizieni demonstrîndu-şi identitatea nou dobîndită de „Charlie“. Ce contează că această bain de foule era înscenată pe un bulevard ticsit de servicii de securitate şi pe care, desigur, în afară de oficiali nu avea acces nici un singur demonstrant – în fond, se demonstra pentru superioritatea înţelegerii noastre occidentale a libertăţii presei.

Întrebarea trebuia pusă, cu tot regretul şi revolta cauzate de masacrul laş şi inutil: ce valori occidentale dragi mie, ţie şi alcuiva reprezentau cu adevărat acei oameni care făcuseră din sarcasm un fel de narcotic cotidian? În media franceze l-am văzut pe simpaticul Michel Onfray făcînd confesiuni de fidelitate faţă de acel jurnal cam prăfuit şi rescos de la naftalină, am văzut numeroase persoane dorind să facă să treacă drept o evidenţă dubitabila reprezentativitate a jurnaliştilor de la Charlie Hebdo pentru cultura occidentală, fie şi doar cea contemporană. În război, nici presa liberă nu tolerează multe opinii, şi aşa a fost timp de o săptămînă, două şi la noi cu „Charlie ils sont“ – chiar şi jurnalişti germani sobri şi-au însuşit tirada. Dar nu putea dura mult, şi într-adevăr după vreo zece zile am citit prima contribuţie lungă, într-unul din ziarele majore ale ţării, în care – după o introducere dedicată unei condamnări decise şi desluşite a oricăror acte de criminalitate publică – jurnalistul german îşi punea la fel de serios întrebarea ce anume pot reprezenta victimele întîmplătoare ale unui ziar de satiră. Discuţia ce urma era un model de seriozitate şi bun-simţ german – nu sînt mereu prezente şi active, din păcate, dar sînt încă liniştitoare cînd se manifestă. Pe un ton sobru şi măsurat, autorul îşi permitea să remarce că nu îşi vede felul cum înţelege el libertatea şi nici dreptul de expresie reprezentat de acel jurnal de satiră, a cărui evoluţie temporală o urmărea cu atenţie, renunţînd la jena care făcuse ca pînă atunci să nu se prea discute faptul că, în ultimii 30 de ani, jurnalul ajunsese în pragul falimentului de cîteva ori, ducea o existenţă destul de marginală şi îşi recucerea un public prin caricaturile devenite binecunoscute, printr-un umor cu care nu este necesar să ne identificăm şi mulţi nici nu o putem face. Şi, dacă era necesar, şi ultimul bastion al „curajului“ nu a rezistat analizei pacifice a jurnalistului german: el a descoperit o afacere veche de cîţiva ani, cînd, în stilul său bine cunoscut, Charlie Hebdo încondeiase proiectul fiului preşedintelui de atunci, Nicolas Sarkozy, de a se reîntoarce la iudaism. Acest act de curaj a murit în faşă în urma unei intervenţii autoritare a tatălui-preşedinte. Exit mitul libertăţii şi curajului necondiţionat al presei – unde este Lucian Boia al nostru să îi demitizeze puţin?

Este într-adevăr loc să ne întrebăm: prin ce ne reprezintă nişte caricaturişti mai bine decît victimele anonime din metroul de la Madrid? Sau soldaţii recent ucişi la Londra? Sau cei şapte modeşti negustori turci şi unul grec, asasinaţi în Germania de neonazişti de-a lungul mai multor ani? Nici măcar şase săptămîni mai tîrziu, tot nişte extremişti musulmani ucideau în mod barbar 21 de creştini copţi egipteni, muncitori în Libia. Egiptul a declarat o săptămînă de doliu naţional, şi poate ar fi fost ocazia, în acord cu 2000 de ani de istorie europeană, să spunem şi noi „Je suis Copte“ – dar nici numărul şi nici barbaria actului nu contau suficient pentru a compensa distanţa. Cei care au apucat să îşi spună aşa au rămas în concepţia confuză că există o identitate Charlie demnă de revendicat.

Citesc că prima manifestare de răsunet a ziarului Charlie Hebdo a fost un articol cu titlul „Bal tragique à Colombey: 1 mort“ pentru a comenta decesul lui Charles de Gaulle. Dispariţia marelui om de stat survenea la scurt timp după un incendiu într-o discotecă, în care muriseră peste 100 de tineri – de unde jocul de cuvinte din titlul articolului. Cu un ochi la Paris şi altul la masacrele din Libia, Kenya, Irak sau Siria, umbra unei analogii sarcastice se lasă deasupra minţii mele – dar liberul arbitru o poate împrăştia fără probleme, urînd odihnă în pace victimelor tinere şi neprevăzute ale acestui atac.

Eu deplîng, fără panică, amocul violent al unor criminali incitaţi şi antrenaţi de nişte exponenţi marginali şi fanatizaţi ai unei religii aflate în durerile modernizării. Dacă solidaritatea de rampă mi-ar fi fost pe gust, desigur că „Je suis Copte“ era singura alegere acceptabilă, de conceput, ca replică la aceste excese. Dar de ce atîta lipsă de încredere? Je suis – comme vous – errant et fautif, joyeux et amoureux, je suis tout court. („Sînt, asemeni vouă, rătăcitor şi vinovat, bucuros şi îndrăgostit, sînt, pur şi simplu.“) Este puţinul sigur cu care putem face faţă fanatizărilor de orice fel.

(fragment din volumul Je suis Charlie? Regîndirea libertăţii în Europa multiculturală, Editura Adenium, 2015)

Preda Mihăilescu este cercetător, trăieşte în Elveţia.