Poate democrația directă să înfrîngă populismul?

După cele două catastrofe din 2016 – referendumul Brexit din Marea Britanie și alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA – s-au răspîndit o undă de teamă cu privire la o „tendință globală“ spre populism și o îngrijorare față de neajunsurile așa-numitei democrații directe. În Marea Britanie, electoratului i s-a cerut să răspundă la o întrebare excesiv simplificată despre „a rămîne sau nu“ (în UE); în SUA, primarele prezidențiale ale Partidului Republican din 2016 au fost lăsate pe mîna unor votanți iresponsabili și a unor activiști radicali. De atunci, anumite voci au cerut reactivarea gatekeeper-ilor (autorități care filtrează/selectează informațiile), ceea ce e un mod politicos de a spune că masele needucate trebuie ținute cît mai departe de procesul luării deciziilor politice.

Și totuși, acest impuls liberal reflectă o înțelegere greșită a istoriei recente: nu masele, ci elitele au făcut ca Brexit și Trump să fie posibile. Mai mult, un dispreț elitist neobrăzat față de democrația directă nu doar confirmă retorica populistă, dar ignoră faptul că referendumurile pot fi arme foarte eficiente împotriva populismului.

Victoria lui Trump și a unor agitatori Brexit de teapa lui Nigel Farage nu se datorează unor vicii fundamentale ale democrației directe, ci, mai degrabă, elitelor care au acceptat să colaboreze cu ei. Chiar dacă liderii britanici conservatori au strîmbat la început din nas, mulți dintre ei au considerat, în cele din urmă, că argumentele pro-Brexit ale lui Farage sînt pertinente, la fel cum establishment-ul Partidului Republican i-a acordat lui Trump un imprimatur oficial. E adevărat, milioane de alegători britanici au votat „Leave“ și alte milioane de americani au votat pentru un candidat prezidențial în mod evident necalificat. Dar asta s-a întîmplat, în bună măsură, deoarece personaje familiare, precum Boris Johnson și Newt Gingrich, fostul președinte al Camerei Reprezentanților SUA, i-au asigurat că fac o alegere bună.

Mai mult, elitele partidelor nu numai că le-au dat populiștilor „avizul de funcționare“. Ele și-au declinat totodată responsabilitatea de a formula platforme politice coerente. Referendumul Brexit a fost rezultatul direct al incapacității liderilor Tory de a lua o decizie colectivă și angajantă cu privire la apartenența la UE. Iar Partidul Republican din SUA a delegat efectiv procesul de selectare a propriilor candidați unor posturi private de televiziune prin cablu, cu rating-ul ca unic scop.

Și totuși, nu au liberalii dreptate, atunci cînd invocă o legătură mai profundă între populism și democrația directă? De obicei, politicienii populiști încearcă să stabilească o conexiune directă cu populația, eliminînd din ecuație partidele politice tradiționale și, pe cît posibil, jurnaliștii profesioniști. Un personaj ca Beppe Grillo, fondatorul Mișcării Cinci Stele din Italia, îi critică invariabil, din aceeași suflare, atît pe politicienii din establishment, cît și media tradițională. Toți populiștii pretind că ar fi unicii cunoscători ai „poporului real“ și ai dorințelor acestuia, și se angajează să îi servească drept „voce“.

Aceste declarații sînt pur teoretice: atît „poporul“, cît și „vocea“ sînt simple construcții simbolice. În realitate, nimeni, cu excepția populistului, nu ajunge să vorbească. Un referendum are, în acest context, o semnificație aparte pentru populiști: odată construită sintagma „poporul real“, răspunsul la orice întrebare legată de dorința populară este dinainte știut. Astfel, pentru populiști, rolul „poporului“ este unul complet pasiv. El nu trebuie decît să bifeze căsuța corespunzătoare pentru a confirma ceea ce populiștii deja au spus.

Dar asta nu este decît una dintre accep-țiunile democrației populare. O altă abordare vede în referendum o etapă a unui proces de deliberare mai vast și, mai ales, deschis, în care cetățenii evaluează diferitele afirmații – cu dovezi pro și contra – înainte de a lua, în cele din urmă, o decizie. Decît să le cîntăm în strună populiștilor și să recurgem din nou la gatekeeper-i, ar trebui să ne întrebăm ce s-ar putea face pentru ca referendumurile să-și îndeplinească adevărata lor menire democratică.

Desigur, s-ar putea spune că răul e deja făcut, cel puțin în țări ca Ungaria, Turcia și Polonia, unde populiștii s-au folosit de alegeri și, adesea, de „consultări naționale“ manipulatoare în cel mai înalt grad, pentru a-și consolida puterea. Pot fi regimurile populist-autoritare retransformate în democrații autentice? – e o întrebare cu care sociologii abia au început să se confrunte. Avem nevoie de noi strategii pentru a combate ceea ce a fost numit fie „eroziune democratică“, fie „regres constituțional“ sau „autocratizare“.

O idee ar fi să ne concentrăm asupra faptului că multe guverne populist-autoritare profită de pe urma unei opoziții foarte divizate – rezultatul, adesea, al unei manevre intenționate a populiștilor. Unei opoziții divizate îi e mai greu să formeze coaliții și să aleagă candidatul optim capabil să-i înfrunte pe populiștii hîrșiți (deoarece fiecare partid vrea să aibă propriul campion în competiție). Să ne uităm la discuțiile febrile din preajma alegerilor parlamentare din Ungaria, în 2018. După ce au dezbătut oportunitatea – sau posibilitatea – alianței partidului de extremă dreaptă Jobbik cu stînga liberală, partidele din opoziție au rămas, în mare, separate, iar alianța Fidesz-KDNP a prim-ministrului Viktor Orbán a cîștigat 133 din cele 199 de locuri din Parlament.

Inutil să mai spunem, formarea unei coaliții între stînga și extrema dreaptă este cît se poate de problematică. Și, o altă problemă, chiar dacă alegătorii își doresc o schimbare a guvernării, s-ar putea ca ei să ezite să recurgă la un vot tactic, care riscă să ducă la un rezultat la fel de prost sau chiar mai rău. De aceea, nu e ușor să le reproșăm liberalilor maghiari refuzul de a vota cu un candidat Jobbik.

Referendumurile oferă o cale de ieșire din această dilemă, datorită structurii lor binare. Chiar dacă, adesea, ele duc la coaliții neobișnuite, acest fapt e lipsit de importanță pentru alegătorul individual. Odată ce referendumul s-a încheiat, scopul coaliției a fost atins. Mai mult de atît, referendumurile pot fi organizate în așa fel încît să releve lipsa de popularitate a unui guvern populist, subminînd astfel pretenția sa de a reprezenta voința populară.

Înțelegînd potențialul cu adevărat democratic al referendumurilor, anumite guverne populist-autoritare – în Ungaria, bunăoară – au făcut ca inițiativele ascendente autentice să fie mai dificile. Poate părea contraintuitiv, dar democrația directă ar putea funcționa împotriva populismului. Nu se poate garanta că o astfel de strategie va reuși indiferent de context, dar e mai bine să încercăm decît să așteptăm ca gatekeeper-ii să ne salveze. 

Jan-Werner Mueller este profesor de Politică la Universitatea Princeton și autor al volumului în curs de apariție Democracy Rules. 

© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons