Petrolul face politica mondială

Încă din primul deceniu al secolului XXI devine din ce în ce mai evident că dinamica factorilor care acţionează în politica mondială va fi diferită de cea care a caracterizat secolul XX. Dacă în secolul trecut puterea militară a statelor juca un rol preponderent în rezolvarea afacerilor internaţionale, ceea ce a şi dus la cele două războaie mondiale, urmate de războiul rece, care continua să pună accent pe rivalitatea militară între cele două superputeri - SUA şi URSS -, în prezent asistăm la o deplasare a accentului spre factorii economic şi tehnologic, care domină acum jocul luptei pentru putere pe arena internaţională. Deşi cursa înarmărilor rămîne prezentă în politica marilor puteri, iar unele ţări mici sînt mînate de ambiţia de a făuri armele cele mai destructive, principalul cîmp de bătălie a devenit piaţa mondială. Se poate spune că succesul în lupta pentru putere nu se mai măsoară cu metrul cuceririlor teritoriale sau numărul de bombe şi rachete, ci cu locul şi ponderea cîştigate pe piaţa mondială (market share). America a rămas singura superputere din lume şi s-a detaşat net ca forţă militară ultra modernă, dar ea nu poate înfrunta nici una din primejdiile ameninţătoare, exclusiv prin forţa armelor. În acest context nou, petrolul se dovedeşte un vector de primă importanţă în competiţia de pe piaţa mondială. Prestigioasa revistă The Economist subliniază că preţul petrolului afectează nu numai costul şofatului spre locul de muncă, sau al zborului de vacanţă, dar şi al mobilei, al hranei şi a orice trebuie transportat de la fabrică la magazin. Ultimele trei recesiuni globale au fost declanşate de un salt în preţul petrolului. Este într-adevăr alarmant că, faţă de 2001, preţul petrolului s-a triplat. Revista constată că pînă acum economia mondială s-a ţinut bine - creşterea produsului global este puternică, inflaţia rămîne modestă, dar îşi pune întrebarea cît timp poate să mai ţină aşa. Deşi saltul de la 67 la 70 dolari barilul este atribuit distrugerilor provocate în Golful Mexic de către uraganul Katrina, şeful FMI, Rodrigo Rato, avertizează că preţul petrolului rămîne mare, deoarece cererea nu dă nici un semn de scădere. Merită să ne oprim şi să analizăm fenomenul sub toate aspectele lui - economice şi politice. Ca problematică, preţul petrolului se situează în cadrul raporturilor dintre ţările dezvoltate şi ţările subdezvoltate. Un moment critic al acestor raporturi a fost la începutul anilor 1970, cînd s-a constituit OPEC - Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol -, care a început să stabilească atît normele producţiei de petrol în statele membre, cît şi preţul petrolului pe piaţa mondială. Iniţiativa aparţinea statelor arabe, în frunte cu Arabia Saudită, cea mai mare producătoare de petrol din lume, la care au aderat ţări din Asia, Africa şi America Latină. Crearea OPEC a marcat trecerea ţărilor în curs de dezvoltare la o strategie militantă pentru depăşirea subdezvoltării. Este semnificativă, în această privinţă, evoluţia raporturilor dintre ţările exportatoare şi marile companii petrolifere occidentale: dacă în 1948, raportul în materie de drepturi de exploatare, taxe şi venituri era de 82-18 în favoarea companiilor, în 1970 el s-a schimbat, în favoarea ţărilor din OPEC, la 70-30. Ce s-a întîmplat însă în deceniul următor? În anii '80, băncile occidentale au reuşit să absoarbă surplusul de petrodolari de la majoritatea ţărilor OPEC şi, cu ajutorul schimbului neechivalent favorabil exportului de echipament industrial şi al ratei bancare înalte fixate de SUA, au transformat unele ţări exportatoare de petrol, ca Mexic, Venezuela, Nigeria în debitori cu datorii externe împovărătoare. Iar ca rezultat al cererii scăzute de petrol în anii recesiunii economice, ţările OPEC au fost nevoite să scadă preţul petrolului şi să reducă producţia, în mod coordonat pentru a menţine preţul pe piaţa mondială. Scăderea bruscă pe piaţa mondială a preţurilor materiilor prime şi conflictele războiului rece - care au divizat lumea a treia - au slăbit considerabil rolul ei în politica mondială. Nici nu se mai poate vorbi, în zilele noastre, de o strategie unitară a lumii a treia; de fapt, ea nici nu mai există ca entitate politică. Nici în lumea ţărilor dezvoltate ale Occidentului nu se poate concepe o strategie unitară în problema petrolului, din cauza contradicţiilor interne între interesele de stat şi cele ale marilor companii petrolifere, care scot de pe urma creşterii preţului petrolului profituri uriaşe. SUA sînt cel mai mare consumator de petrol, folosind un sfert din producţia mondială de petrol. Revista The Economist constată că, în loc să introducă taxe mai mari pentru a reduce consumul de petrol al automobilelor, administraţia Bush a anunţat reglementări privind camioanele şi vehiculele sportive, ţinînd să menajeze interesele marilor companii de automobile. Datorită formidabilei industrializări cu creşteri record, China a devenit ţara cu cea mai masivă cerere de petrol pe piaţa mondială. În goana după petrol, companiile chinezeşti bat pieţele asiatice, africane şi latino-americane, iar vara aceasta marea companie chineză CNOOC a participat chiar la o licitaţie americană a firmei UNOCAL, oferind peste 19 miliarde de dolari pentru cumpărarea ei. Oferta chineză a produs o asemenea agitaţie în Congresul American, încît Guvernul chinez a decis să se retragă din cursă în favoarea companiei americane Chevron. Dar în luna august, o altă companie chineză a achiziţionat firma Petro-Kazahstan, cu 4,2 miliarde de dolari, achiziţie care-i asigură livrări regulate de petrol din republica postsovietică. Celor care acuză China de creşterea preţurilor petrolului, profesorul Richard Freeman, economistul Universităţii Harvard, le ripostează, subliniind că intrarea Chinei în economia mondială a mărit potenţialul global de creştere economică, a contribuit la ţinerea sub control a inflaţiei şi a declanşat schimbări pozitive în domeniul muncii, al bunurilor şi acţiunilor. Rusia, a doua mare producătoare de petrol, a profitat enorm de pe urma creşterii preţului petrolului. Aceasta i-a permis lui Vladimir Putin să depăşească criza economiei ruseşti, să consolideze rubla şi să stăvilească inflaţia galopantă, oferindu-i totodată dolari pentru importul de tehnologie informatică. Decizia lui Putin de a plăti enorma datorie externă a Rusiei este criticată de economiştii liberali, care ar fi preferat investiţii menite să ridice nivelul de trai al populaţiei. Chiar şi în războiul din Irak, petrolul joacă un rol preponderent în elaborarea noii Constituţii. Pe timpul lui Sadam Hussein, cînd coloana vertebrală a partidului Baath era formată de sunniţi, aceştia profitau din plin de bogăţia petroliferă a ţării. În prezent, proiectul noii Constituţii prevede o structură federală, prin care petrolul din regiunea sudică va aparţine kurzilor, iar cealaltă regiune bogată în petrol va cădea în mîinile şiiţilor. În cele trei provincii locuite de sunniţi nu este nici o urmă de petrol. Este una din cauzele pentru care reprezentanţii sunniţilor se opun federalizării şi declară că vor sabota noua Constituţie. Pe bună dreptate, un ziarist american îşi intitula articolul: "Preţurile au transformat petrolul într-o armă". Silviu BRUCAN