Pădurea și parcul

Există locuri binecuvîntate în care natura așază cu măiestrie relieful, apa, copacii, florile, fluturii, norii, soarele și albastrul cerului. Odată ajuns într-un astfel de loc ai senzația unei epifanii, timpul se oprește în loc și simți valoarea acelei clipe unice, știi că o vei purta în suflet toată viața. Faci o fotografie sau o schiță, chiar dacă nu poți surprinde decît un crîmpei foarte mic din ce ți se relevă cu o generozitate pe care, fără nici un dubiu, nu o meriți.

Astfel de peisaje au devenit, în timp, locuri de pelerinaj pentru turiști, la capătul unor trasee adesea istovitoare. Cu anii, poteca bătută de aceștia a devenit drum, iar la capătul lui, lîngă relief, apă, copaci, flori, fluturi, nori, soare și albastrul cerului, a răsărit un restaurant capabil să-i sature pe flămînzi și să ogoiască setea celor cu gîtul uscat. Peisajul, odinioară neîngrădit și liber, s-a transformat, printr-un soi de transmutație a elementelor rîvnită veacuri de-a rîndul de alchimiști, în domeniul cuiva. Au răsărit porți și garduri, accese secundare și cabine de pază. De la mese, turiștii contemplă minunăția naturii care se vede chiar și mai bine decît înainte, așezați comod în fotolii confortabile, adăpostite cu sagacitate la umbră. Din boxe se aude o melodie care rezonează cu foșnetul frunzelor, păcat că drumul e cam prost, strică bucșele, pivoții și amortizoarele, dar patronul promite asfalt și parcaje, a stabilit deja cu primarul, treaba e ca și făcută. Se vor putea organiza și nunți, botezuri, cumetrii, deja domeniul are aleile trasate și cîteva foișoare colonizează acele unghiuri intime, parțial ascunse vederii, rîvnite de îndrăgostiți și nu numai.

De la un an la altul, parcarea se lărgește, iar turiștii nu mai vin doar pentru peisaj, ci și pentru bucatele alese și toate lucrurile minunate pe care le poți face, odată ajuns acolo. Pentru că drumul este aglomerat, parcarea durează 15-30 de minute, și acelea cu nervi și înjurături, exact ca în București, nici o diferență, deci, dacă te încumeți să vii, măcar să stai toată ziua, să dilați acea clipă de epifanie și să o transformi în ditamai ziulica. Totuși, ce poți să faci o zi întreagă într-un peisaj, fie el și frumos, legat indisolubil acum de un restaurant și de o parcare semiamenajată? La aceste întrebări legitime ale turistului de week-end, patronul domeniului are răspunsurile, căci omul sfințește locul, se știe. Parcul de aventură cultivă abilitățile copilului și îl ajută să se dezvolte armonios, găsind și o utilitate practică acelor copaci falnici din codru, care cam stăteau degeaba. Podine și cabluri, tiroliene și scări împînzesc acum pădurea, iar copiii stau la cozi de minimum o oră pentru douăzeci de minute de traseu, pe răspunderea părinților. Aceștia din urmă se plimbă cu trenulețul pentru a vizita atracțiile locului fără a uza tenișii de firmă, făcînd fotografii cu telefonul și postîndu-le, în timp real, pe rețelele de socializare. Pe marginea aleii, peluzele sînt înțesate de păturele unde familii desculțe se bucură de iarba verde și de mîncarea adusă în portbagaj. Copiii stau pe telefoane, socializînd direct doar ocazional.

Pe la prînz, fluvii de mașini inundă drumul care se transformă, el însuși, într-o enormă parcare. Turiștii se bulucesc și ocupă micile petice de peluză care, cu două ore înainte, reprezentau granița de intimitate între două familii. Domeniul ajunge să arate ca plaja de la Costinești, singura diferență fiind că aici se mănîncă de-a binelea, nu ca pe plajă, iar oamenii sînt ceva mai îmbrăcați. Cîte o pasăre speriată țipă și își ia zborul, căci, oricum, rămăsese singură prin copacii echipați cu echipamente de siguranță. Vacarmul este uluitor, părinții își caută copiii pierduți, se strigă în megafoane niște nume, ca la aeroport.

La numai 500 de metri de parcul de aventură, vacarmul turiștilor este înlocuit de cîntecul mierlelor. Poți să te adîncești, în continuare, în pădure, să te bucuri de penumbră, de acea lumină filtrată de frunzele coronamentelor, de sclipirile apei, de animalele timide care se ascund din calea ta. Acolo, în pădure, realizezi că tu ești un musafir, primit acolo cu îngăduință, și că este cazul să nu rămînă urme ale trecerii tale. Printre arbori ești aproape singur, căci doar foarte rar întîlnești cîte un om. Totuși, pădurea are atîtea de arătat încît pare că ești călăuzit și dus de mînă, iar natura îți arată fără cuvinte cum simplitatea poate fi bună și frumoasă. La capătul plimbării, un izvor cu apă rece îți alină setea și îți dă energia să te întorci în parcarea golită pe jumătate, părăsită la această oră de negustorii de baloane și vată de zahăr. Coșurile de gunoi debordează, iar diversitatea ambalajelor de pe jos arată forță economică, creativitate, inovare și știința vînzării.

În lumina blîndă a amurgului, după ce gunoaiele au fost încărcate, se fac fotografii pentru pagina de Internet a parcului, acolo unde se prezintă sălbăticia peisajului, modul în care te vei conecta cu natura într-unul dintre puținele locuri care au scăpat urbanizării. Iar turiștii nu știu ori nici nu le pasă că, dacă ai aflat despre un loc sălbatic pe Internet, acesta a încetat de mult să mai fie așa, iar comuniunea cu natura pe care ți-o va oferi un parc va fi doar cu natura umană a vecinului de pătură.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: flickr