Omul, între valoare şi utilitate
A cui valoare? A sa. Pentru a cui utilitate? A altuia. Orice am zice, nu instituțiile transformă calitățile unui om în folos cuantificabil, ci oamenii. Numai ei. Dar cine îi dă dreptul cuiva, oricît de puternic ar fi el în ierarhiile veacului, să vadă în semenul său doar potența lucrativă, și nu palpitul ontic al unei personalități care, în unicul său fel, ocupă un spațiu totodată infim și imens pe harta spirituală a existenței? Nu i-l dă nimeni, și-l arogă singur, din pură, de cele mai multe ori disimulată, antropofagie. Ce-ți mai rămîne de făcut și de simțit după ce te-ai convins, într-o secundă, că cineva nu te vede pe tine, ci profitul pe care i l-ai putea aduce, sporul de eficiență pe care prestația ta poate să-l garanteze? Aproape toate instituțiile de azi, publice și private, fac din oameni oportunități de cîștig, „resurse“. Prea puține dintre ele văd și persoana din spatele competențelor. Răspunsul la vechea și filozofica întrebare „De ce?“ îl știm toți, dar nu vrem să-l rostim pe nume: pecunia regina mundi. Dincolo de noblețea mimată a unor strategii de dezvoltare pe termen lung (observați limbajul adecvat!), a performanței profesionale care tot pe om l-ar sluji în cele din urmă, sau chiar a cultivării idealurilor de prosperitate continuă, motivul ascuns este același. Dacă sapi îndeajuns, de el vei da.
În aceste condiții, omul încetează să mai fie măsura tuturor lucrurilor, devenind el însuși un lucru, o piesă de schimb în angrenajul performanței maxime. Templul productivității materiale se înalță pe arderile-de-tot ale celor care îl slujesc. La angajare, contează doar ce știi să faci, ignorîndu-se total complexul manifest biografic pe care îl constitui. După cum, atunci cînd se umblă la „resursele umane“, hotărîndu-se disponibilizarea cuiva, tot în urma unei analize bazate pe raportul eficiență/profit afli că nu mai faci parte din echipă. Cine ești contează mai puțin sau deloc, ce ești reprezintă oportunitatea angajatorului. Croiala ta lăuntrică importă prea puțin, valabil e doar capitolul skills. Valențele umanului dispar în furnalul marelui țel al puterii lumești și al banului peste ban. Esența noastră pare să fi ajuns pe tristul loc secund. Primează epiderma abilităților rentabile. Și mai grav este că pînă și cele mai „umane“ instituții au ajuns să devoreze numai îndemînări hiperspecializate, fără a da măcar cuvenita atenție stofei sufletești a celui în cauză, compoziției lui adînci. De la spitale și pînă la școli, de la universitate și chiar pînă la mediile de cultură sau cele religioase, doctrina eficienței mașinale a ajuns să troneze. Puțini mai sînt diriguitorii unor asemenea domenii fundamentale care adună referințe despre firea omului cu pricina, despre plămada lui morală, odată cu cele despre calificările sale. Îmi amintesc cît de mult m-a pus pe gînduri (plăcute), la vremea respectivă, un text din care aflam despre o admirabilă cutumă universitară, de infinit discernămînt intelectual și moral, prin care doar impactul personalității și al operei științifice sau culturale ale unei persoane îi determina pe membrii facultății să înființeze o catedră pentru acel merituos om. „Spiritul“ lui întregea o instituție, nu invers. Pesemne că atunci arivismul universitar era doar un fenomen sporadic…
Îl asigur pe cititor că nu sufăr de naivitatea pe care mi-ar pune-o în seamă astfel de rînduri, care mă recomandă, știu, drept un crunt neștiutor într-ale mediului de afaceri sau ale economiei capitaliste. Cred doar că, prin absolutizarea criteriului rentabilității, omul contemporan este foarte aproape de a „cîștiga lumea întreagă“, timp în care pierde ceva mult mai prețios. Nu de specialiști avem strictă nevoie, acum, ci de caractere bine zidite, de spirite vii, care să inspire alți oameni, echilibrînd oarecum balanța celor două tipuri de valori, materiale și spirituale. Sensul profund, străvechi al cuvîntului charismă ar trebui restaurat. A valorifica o persoană înseamnă a-i prelua, în folosul tău, nu doar deprinderile tehnice (sau tehnologice!), ci și acel cifru lăuntric definitoriu care, în condițiile unei comunicări interpersonale firești, devine și revelator. Pînă cînd smartphone-ul, IT-ul și gadget-urile vor ajunge să înlocuiască (cu succes) omul, să vedem dacă nu cumva mai rămîne totuși în el – care acum e doar util și pe cale de a deveni inutil – ceva care le depășește mult în valoare pe toate celelalte.
Marius Ciobotă este dr. în filologie al Universității din București.
Foto: wikimedia commons
