O sută de ani de la genocidul împotriva armenilor

Bolnavul de Alzheimer din faţa ta are mereu nevoie de întrebările tale, de a fi provocat la vorbă, pentru ca memoria, trădată de propriul creier, să nu fie abandonată în conul de umbră ţesut precum o plasă de păianjen opacă. Un procedeu similar ar trebui aplicat şi la nivel macro, pentru ca istoria, ea însăşi, să nu-şi piardă conştiinţa propriei memorii. Este şi mobilul interior al acestui grupaj. (R. M.) 

Antiuitare 

24 aprilie 1915. O dată în calendarul istoriei omenirii care a fost ignorată zeci de ani. O zi în care un popor a primit un verdict necruţător – „Veţi fi exterminaţi!“. Este vorba de armeni – „Cine îşi mai aduce aminte de masacrarea armenilor?“ spunea, în 1939, Adolf Hitler, ca un preambul la uciderea evreilor. Dar armenii au supravieţuit şi chiar mai vorbesc lumii, după un secol, despre Genocidul săvîrşit împotriva lor. Istoria este simplă, dacă se poate folosi acest cuvînt cînd e vorba de crime. La 24 aprilie 1915, peste 200 de intelectuali armeni din Constantinopol au fost ridicaţi din casele lor şi duşi spre zone necunoscute, iar apoi ucişi. Avocaţi, profesori, deputaţi în Parlamentul turc, scriitori, preoţi – floarea intelectualităţii armene a dispărut. Cu puţine excepţii, toţi au fost ucişi. A urmat populaţia armeană din estul Anatoliei (citeşte Armenia apuseană), care a fost deportată spre deşertul sirian. Motivul? Armenii sînt aliaţii ruşilor în războiul pe care Puterile Centrale, din care face parte şi Imperiul Otoman, îl duc împotriva Antantei. Un pretext, am spune, întrucît populaţia armeană din Imperiu era, totuşi, loială ţării în care trăia. Adevărul este că autorităţile otomane, Guvernul „Junilor Turci“ în mîna cărora se afla destinul acestui imperiu multietnic, doreau un spaţiu doar al turcilor. Iar principalul obstacol în calea acestui proiect de creare a unui stat panturcic îl reprezentau etniile, în special minorităţile creştine. Ce a urmat? Deportări, masacre, convertire la islamism şi cine a mai scăpat a urmat calea exilului. 

La iniţiativa revistei 

 prezentăm cîteva mărturii directe ale unor supravieţuitori care au ajuns în spaţiul românesc.

Iniţial, aceste drame povestite sau scrise au fost publicate în revista Ararat a Uniunii Armenilor din România, la iniţiativa scriitorului Bedros Horasangian. ( Mihai STEPAN-CAZAZIAN)

„Rugaţi-vă pentru noi!“ – mărturii ale supravieţuitorilor

● HRANT ARTINIAN 

„Ne-au schimbat portul şi numele“

„În toiul nopţii, mama cu cei trei copii, dintre care cel mai mic eram eu, numai de doi ani, am pornit la drum, cu puţine lucruri într-o căruţă, spre locul ascuns din munţi, într-un cătun locuit de kurzi. Pe drum, căruţaşul a adormit de oboseală. Adormiserăm şi noi, copiii. Mama veghea şi plîngea. Deodată, mama a auzit cum căruţaşul, în somn, vorbea pe un ton rugător: «Nu-i mai omorîţi! Nu-i mai omorîţi! Nu vă e frică de Allah? Nu-i mai omorîţi! O să vă pedepsească Allah!» Aceasta a fost clipa cînd mama s-a convins că bănuielile ei erau adevărate, că soţii lor şi toţi bărbaţii au fost măcelăriţi. Căruţaşul asistase la o asemenea măcelărire. Toţi cei care plecaseră şi aveau să mai urmeze vor avea aceeaşi soartă.“  

● HAIRABED BOSTANGIAN

„…ne aflăm într-o ţară liberă“

„Mi-a sărit în ajutor un ofiţer turc, care-l cunoştea pe tata, şi astfel am scăpat, fiind lăsat în grupul copiilor turci. Ulterior am aflat că ceilalţi copii armeni au fost transportaţi în afara localităţii şi împuşcaţi. În anul 1923, s-a dus vestea printre familiile armene, cîte mai rămăseseră. Că fraţii noştri armeni din România au aranjat cu guvernul român să ia sub protecţie un grup de copii orfani. Astfel, în 1923, ţin minte – era în luna aprilie –, 200 de copii armeni, orfani, am debarcat dintr-un vapor în portul Constanţa.“  

● Elize ZARUGHIAN (GOCIAN)

„Devin periculoşi, efendi! Mai ales armenii!“

„Într-una din zile, unchiul meu Zacar, fratele bunicii, ne aduse din Cillic o notiţă în care se scria că un turc vrea să ne scape pe toţi (şi-a dat cuvîntul de onoare), dar trebuia să primim credinţa turcă, pînă la sfîrşitul războiului. Cînd cei din casă au aflat despre această propunere s-au supărat şi l-au certat pe săracul unchi… Toţi au fost împotriva schimbării credinţei noastre. Spuneau: «Mai bine murim cu demnitate decît să ne transformăm în turci.» 

Atunci eu aveam 15 ani şi nu puteam judeca pe nimeni. Dar acum, cînd mă gîndesc, îi dau dreptate unchiului meu, pentru că, prin schimbarea temporară a credinţei, putea să cruţe viaţa a 24 de persoane, dintre care zece erau copii între 1 şi 17 ani. 

Săracul meu unchi, cînd a propus schimbarea credinţei, bănuia prin ce chinuri vom trece dacă nu acceptam. El era fratele mai mare şi grija tuturor cădea asupra lui, iar dînsul era trecut de 70 de ani, iar bunica (sora sa), avea 94 de ani, iar clanul familial era numeros (fiice, nurori, copii). El, sărmanul, dorea să-i scape pe toţi de sabia călăului turc, dar cei din casă nu l-au înţeles…“  

● HAGOP CIVIDIAN

„Hapet a murit! Hapet a murit!“

„Bufonul Hapet, cu natura sa prietenoasă faţă de copii şi îndemnat de sentimentul de dragoste faţă de ei, umbla de la car la car, căutînd să provoace înveselirea lor, prin glumele şi mimica lui. Reuşea să provoace bucuria în sufletele lor obosite şi suferinde. Era foarte atent să nu fie observat de şeful jandarmilor, care îl urmărea cu duşmănie. Abia se opriseră să dejuneze, cînd jandarmii au ordonat deportaţilor să pornească din nou la drum. Cei care întîrziaseră să-şi împacheteze erau grăbiţi sub ameninţarea bastoanelor. Caravana s-a pus în mişcare. (…) Cînd toţi cei prezenţi trăiau momente de groază sufletească, a apărut şi comandantul jandarmilor. Văzînd prezenţa lui Hapet lîngă Gorun şi femeile adunate în jurul lui, a urlat:

– Măscărici ordinar, nu ţi-am ordonat să nu te îndepărtezi de lîngă carul tău?! Ce cauţi tu aici??!!

S-a apropiat, s-a repezit cu ciomagul, ca să-l lovească. Hapet a căutat să-l evite, dar n-a reuşit: lovitura puternică a bastonului a căzut pe capul lui. Bătrînul Hapet, idolul copiilor, care înveselise mii de copii în cariera lui de comediant, ajuns la nivelul suprem al artei teatrale, s-a rostogolit la pămînt, ca o minge. După cîteva zvîcniri, a rămas nemişcat. Femeile îngrozite au început să strige…“  

● ARAXI DEUKMEJIAN-ARSLANIAN

„Fecioarele, ţinîndu-se de mîini, s-au aruncat în rîul Eufrat“

„La 18 ani, m-am măritat cu Hagop Arslanian. Familia lui, tatăl, mama, doi fraţi şi o soră, fuseseră cu toţii ucişi de turci. Fuseseră omorîţi chiar în propria lor casă. El era în armată şi aşa a scăpat. Ne-am căsătorit în România şi am avut doi copii: un băiat, Gabris, şi o fată, Rebecca. În România era o mare comunitate armenească. Aveam biserici, grupuri politice, centre culturale, aveam de toate. Dar cînd au venit ruşii, la 23 August 1944, am pierdut totul. Cu toţii vorbeam armeneşte, dar ştiam şi româneşte.“  

● VAHRAM EREŢIAN

„...m-am stabilit în Bucureşti“

„Am arestat un monstru pe nume Ismail Hakî care, cu adepţii săi, ucisese mii de armeni prin cele mai chinuitoare mijloace. Acest Ismail Hakî măcelărise aproape 80.000 de armeni ce se îndreptau spre deşert şi, spre a-şi satisface pornirile sadice, le bătea deportaţilor potcoave de forma piciorului omenesc, se aşeza în căruţă cu biciul în mînă, lovind pe deportaţi ca să tragă căruţa. Oamenii trăgeau 15-20 de metri, după care leşinau, se prăbuşeau şi mureau.“  

● VARTUHI GLORIGHIAN

„…fratele bunicii avea o moară“

„La două zile după plecarea bulgarilor, fratele bunicii nu mai era de găsit. Dispăruse. Tata a chemat un jandarm cu care s-a dus la moară. A constatat cu surprindere că în hambar nu mai erau nici grîne, iar fratele bunicii era de negăsit. L-au căutat peste tot. Într-o margine a satului au găsit bucăţi din corpul unui om. Era fratele bunicii, pe care l-au recunoscut după cămaşa pe care o purta. Era cusută de mătuşa mea. Ce am mai găsit din corpul lui am îngropat. Aşa ne-au răsplătit turcii că i-am ajutat în timpul ocupaţiei bulgare.“  

● LUSARPI INIZIAN

„Am rămas aici!“

„Aveam cam zece ani cînd s-a petrecut nenorocirea. Bărbaţii au fost chemaţi să servească în armata turcă, dar, de fapt, cu ei s-a petrecut cu totul altceva. Noi, femeile şi copiii, ne-am început atunci calvarul, fiind obligaţi să ne părăsim casa şi locurile natale şi să luăm drumul pribegiei, spre inima Anatoliei necunoscute, străine. Bătrînii, bolnavii au fost strînşi în biserica satului, căreia, după ce a fost jefuită, i s-a dat foc! O viaţă de om nu este destul pentru a uita! Poate cei care vor veni după noi! Împreună cu o mătuşă de-a mea, cu bunica şi cu străbunica mea am intrat în convoiul organizat. Pe mătuşa mea o chema Arşaluis, pe bunica, Sărpui, pe străbunica, Ţovig. După cîţiva ani, cînd ne-am întors în sat, totul era distrus, casele jefuite, abandonate de cei care le ocupaseră, unele dărîmate cu totul…“ *  

* După surghiun, „ne-am stabilit cu toţii pentru totdeauna în România. Am simţit omenia celor de aici.“ (n.a.)  

● NĂŞAN MAGANIAN

„…mergem fiecare unde ne va duce soarta“

„În acele zile fierbinţi, pe prim-plan a fost deportarea celor din oraşul meu natal – Zeitun. Populaţia a fost dusă în deşerturile aride ale Mesopotamiei. Cale lungă, fără întoarcere, de mers pe jos, nemîncaţi, însetaţi, arşi de soare, dezbrăcaţi, rupţi, biciuiţi, maltrataţi, copii, femei, bătrîni, bolnavi, neputincioşi, zi şi noapte. Auzind că deportaţii din Zeitun trec pe lîngă oraşul Hasanbeili, unde mă aflam atunci, m-am dus să-i văd, sperînd să pot afla veşti despre ai mei. M-am întîlnit cu nişte rude şi am aflat că mama mea, nerezistînd condiţiilor inumane, murise cu cîteva zile mai înainte şi fusese înmormîntată într-un sătuc în apropierea drumului ce ducea spre Hasanbeili (asta mi s-a relatat ca o consolare), căci un bătrîn făcuse o groapă şi-i spusese o rugăciune. De tata mi-a spus că, fiind epuizat, bolnav, nemaiputînd să-şi urmeze familia, îl lăsaseră aproape în comă la marginea şoselei în mărăcini, culcat pe spate. Nu mai putea să trăiască. Precis că pînă la căderea serii urma să treacă în rîndul fericiţilor… Toţi erau în situaţii de nedescris.“  

● Familia MANGASARIAN

„…marşul morţii în deşert“

„De notat că începutul Genocidului se declanşase încă din 24 aprilie 1915, odată cu jaful şi deportarea celor 400 de intelectuali – elita societăţii armene din Istanbul, ce au fost torturaţi şi executaţi în marşul lor la moarte spre Anatolia.“  

● HACIADUR MATOSSIAN

„Kevork Matossian. Strada Mircea cel Bătrîn N. 24, Constanţa“

„A început surghiunul. Bunica a fost tăiată în două cu iataganul şi aruncată într-o fîntînă. Mătuşa mea ţinea pe unul dintre copii în braţe, căruia i-au retezat capul, altul a murit de foame şi al treilea a dispărut. Mătuşa a trecut prin tot infernul deportării. Bătăi cu biciul, foamete, mizerie, atîtea nenorociri. A asistat la chinuitorul şi bestialul spectacol cînd turcii, adunînd pe toţi copiii mici, i-au aruncat unul peste altul pînă s-a făcut o movilă. Au aruncat gaz peste ei şi le-au dat foc. Bieţii copilaşi urlînd şi arzînd în faţa celor care mai trăiau în văzul acestui îngrozitor tablou. Cînd s-a stins focul şi n-a mai rămas decît cenuşa acelor nevinovaţi copii, pe cer a apărut o lumină, un curcubeu, ca un semn de la Dumnezeu pe colina martirilor neamului. Atunci a început marele masacru. Mătuşa mea îmi povestea cum iataganele şi săbiile erau mînuite cu sălbăticie şi cum în ţipete de groază oamenii mureau fără nici o apărare. Mătuşa mea a leşinat, turcii au crezut-o moartă. Peste un timp s-a trezit şi s-a văzut într-un cîmp de cadavre. Cu dînsa mai scăpaseră cu viaţă încă trei femei. Înnebunite, au început să fugă. Au fost prinse de turci, li s-au pus lanţuri la mîini şi picioare, au fost bătute cu biciul şi lovite sălbatic, au fost puse să spargă piatra la un drum în lucru. Apoi cele patru femei au fost vîndute la o familie de arabi.“  

● IMASTUI OHANESIAN

„În 1925, am venit la Bucureşti“

„Cînd a început războiul, a venit un ordin ca toţi tinerii, inclusiv cei armeni, să se prezinte pentru concentrare. Tatăl meu, care pe atunci avea vreo 30 de ani, s-a prezentat şi el. Toţi armenii strînşi au fost duşi pe cîmp şi obligaţi să sape tranşee. După o muncă istovitoare, au fost aliniaţi şi împuşcaţi. Au fost îngropaţi în gropile făcute de ei. Tatăl meu şi-a dat acolo sfîrşitul. Era aprilie 1915.“  

● VAHE PAMBUCCIAN

„A venit Azat*!“

„În ziua premergătoare deportării, episcopul armean de Adana a convocat la biserică pe toţi enoriaşii, pentru a face o ultimă slujbă în faţa sfîntului altar. După terminarea liturghiei, cu o vervă nemaiîntîlnită, episcopul a ţinut o cuvîntare care i-a cutremurat pe toţi cei prezenţi. El însuşi era atît de emoţionat încît nu şi-a dat seama că patrafirul i-a alunecat de pe umeri. În predica lui, a intuit tot ce urma să se întîmple, toată urgia ce se va abate asupra nenorocitului popor armean. Pentru armeni, acest om a rămas un adevărat proroc. El a mai spus că, în ciuda tuturor suferinţelor ce se vor pecetlui adeseori cu moartea, să nu trădăm nici unul neamul. În noaptea aceea, nici unul nu a mai părăsit biserica, necutezînd să se înapoieze acasă.“

* Azat – „liber“ (în limba armeană).  

● OSEP SIMIGIAN

„Aşa am rămas orfan“

„Îmi aduc aminte că lîngă Deir-es-Zor era rîul Eufrat, peste care trecea un pod. Jandarmii turci îi împingeau aici pe armeni spre pod, iar pe la jumătatea lui era un parapet care se desfăcea. Turcii îi împingeau aici pe armeni, care cădeau în apă. Apa fiind adîncă şi vijelioasă, cei împinşi se înecau imediat. De aceea, de multe ori, cînd jandarmii turci veneau în tabără, noi fugeam peste pod, în grădinile de zarzavat ale arabilor. După ce aceştia plecau, ne întorceam în tabără, la corturi. Mama a zăcut de dizenterie şi după un timp a murit. Într-o zi, l-am văzut pe tata săpînd o groapă. Atunci nu ştiam pentru ce… Noi, copiii, am fost goniţi de acolo. Cînd ne-am întors, nu l-am găsit. Am tras concluzia că l-au ucis şi a fost îngropat în groapa săpată de el.“  

Notă:

Selecţie din volumul Mărturii. Genocidul armenilor, Editura Ararat, 1998 şi de pe www.araratonline.com. Subtitlurile aparţin redacţiei. Casetele fac trimitere la expoziţia „24 aprilie 1915. Ziua comemorării genocidului armean, primul genocid al secolului XX“, încă deschisă în perimetrul Bisericii Armeneşti din Bucureşti.

Mulţumim Comunităţii Armenilor din România, personal domnilor Mihai Stepan-Cazazian şi Ion Bedrosian, pentru sprijinul acordat în elaborarea acestui material.  

***

Telegramă adresată de Talaat Paşa, ministrul de Interne, prefecturii Alep, în data de 29 septembrie 1915

„Guvernul prin ordinul Jemiet a ordonat să extermine complet toţi armenii care trăiesc în Turcia. Cei care vor fi împotriva acestui ordin nu vor putea să mai facă parte din structura Guvernului. Trebuie să se pună capăt existenţei lor acum, indiferent cît de tragice vor fi măsurile luate, fără să se ţină cont de vîrstă sau sex, fără nici o remuşcare.“

***

Din Mărturiile lui Henry MORGENTHAU, ambasador american la Poartă, între 1913-1916 

„Deportările au avut loc toată primăvara şi vara lui 1915. Rareori cîte un armean era scutit de la ordin, indiferent de educaţia sau avuţia sa, sau indiferent de clasa socială din care făcea parte. În unele sate, erau postate afişe dispunînd ca întreaga populaţie armeană să se prezinte într-un loc public la un anumit moment stabilit – de obicei, o zi sau două înainte, şi în alte locuri din oraş, un strigător public mergea pe străzi răspîndind ordinul. Totuşi, în altele nu era dat nici cel mai mic avertisment. 

Jandarmii apăreau în faţa unei case armeneşti şi le ordonau tuturor locuitorilor să îi urmeze. Luau femei ocupîndu-se de treburile casei, fără să le lase posibilitatea să îşi schimbe hainele. Poliţia se arunca asupra lor aşa cum erupţia Vezuviului s-a aruncat asupra oraşului Pompei; femeile erau luate din lighene de baie, copiii erau smulşi din paturi, pîinea era lăsată pe jumătate coaptă în cuptor, masa în familie era abandonată înainte de a fi terminată, copiii erau luaţi din sala de clasă, lăsîndu-şi cărţile deschise la tema de zi şi bărbaţii erau forţaţi să îşi abandoneze plugurile pe cîmp şi vitele în munţi. Chiar şi femeile care tocmai născuseră erau forţate să îşi părăsească paturile şi să se alăture mulţimii în panică, cu bebeluşii dormind în braţe. Lucrurile pe care le-au putut înşfăca în grabă, precum un şal, o pătură, poate cîteva resturi de mîncare, au fost tot ce au putut lua din bunurile gospodăriilor lor. La întrebările lor frenetice «Unde mergem?», jandarmii binevoiau să acorde numai răspunsul: «În interior».“ 

(Alexandra Şerban, 18 iunie 2014, pe www.historia.ro) 

Mai mult de 2000 de intelectuali armeni – savanţi, scriitori, artişti, pedagogi, medici, publicişti, slujitori ai Bisericii – au fost arestaţi şi ulterior asasinaţi, dintre care 800 doar în Constantinopol. Din lista foarte lungă, am reţinut următoarele nume, sub semnul aceluiaşi destin – 1915; de aceea am marcat doar anul naşterii: 

Komitas (Soghomon Soghomonian) (1869), compozitor; Ruben Zardarian (1871), profesor, ziarist; Grigor Zohrab (1861), scriitor, ziarist, om de stat; Daniel Varujan (1884), poet, figură publică, profesor; Ruben Sevak (1885), poet, figură publică; Tiran Kelekian (1862), ziarist, publicist; Siamanto (Atom Yajanian) (1878), scriitor; Gegham Barseghian (1883), ziarist, editor; Arthashes Haroutunian (1873), scriitor, estet, critic; Tlkatintsi (Hovhannes Haroutunian) (1873), profesor, scriitor; Yerukhan (Yervand Srmakeshkhanlian) (1878), scriitor, profesor; Nazaret Taghavarian (1862), membru în Parlament, profesor, scriitor.

pagină realizate de Ruxandra MIHĂILĂ