„Nu faci din coloana ta vertebrală pod, să treacă comuniştii peste ea!“
Doamna Leontina Mircean s-a născut la 2 octombrie 1940 în Apahida, județul Cluj. În anul 1959 a fost arestată și condamnată la opt ani de închisoare politică. A ajuns la penitenciarul de femei din Miercurea-Ciuc, în celula cu numărul 6, la scurt timp după eliberarea Lenei Constante, cadrul descris de autoare păstrîndu-se în detaliu și în memoria doamnei Mircean. În prezent, ea lucrează la Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, filiala Cluj. Am cunoscut-o pe doamna Mircean în biroul Asociației, o cameră mică din cadrul Primăriei Cluj-Napoca.
Povestiți-mi despre experiența dumneavoastră de la penitenciarul de femei din Miercurea-Ciuc.
Ce să vă spun… Miercurea Ciuc a fost un lagăr de exterminare. A fost zeamă de morcov murat pînă am fost galbene de nu mai puteam. Mămăligă măcinată cu cocean cu tot.
Aș vrea să-mi spuneți și despre viața dumneavoastră înainte de arestare.
Eram elevă. Taică-meu era țărănist, nu făceam parte dintre oamenii care acceptau comunismul și atunci pe taică-meu l‑au chinuit foarte mult să se înscrie în colectiv, pentru că era țăran… n‑a fost nici sărac, nici bogat, un bun gospodar, cum erau atunci cu particularele, cu tot. N-a vrut să se înscrie în colectiv și eu eram aici în Cluj, la internat. Cineva mi-a dat să păstrez o scrisoare care trebuia să ajungă la Europa Liberă, despre arestările care se făceau. M-a turnat cel care mi-a dat scrisoarea. Nu m-a „turnat“ de bunăvoie, l-au arestat pe el și l‑au dus în cătușe și lanțuri, și niciodată nu i-am reproșat, pentru că știu prin ce a trecut la Securitate, cum au fost chinurile, și n-a rezistat omul… N-a rezistat. Ce puteam să-i reproșez era că prea repede a denunțat. L-au arestat pe la 8 seara și la 11 au fost deja la mine. După aia au dus doi martori la percheziție, la părinții mei. Sîmbătă seara eram acasă și au adus doi vecini. Și de acolo s-a pornit toată lumea… Făceam și noi, și elevii, și studenții, cam ceea ce puteai să faci împotriva regimului comunist. Nu făceai mai mult decît atît cît socoteai tu că se poate. A păstra o scrisoare ți se părea că nu-i… așa, și că cine mă poate bănui pe mine? Ei, cel care mi-a dat-o, ăla m-a și bănuit. (rîde)
Au intrat… dar asta nici pînă în ziua de astăzi nu știu, nu știu nici părinții mei, nici eu, cum au intrat. Poarta închisă, casa închisă, numai am văzut că-s în mijlocul camerei. Întîi au intrat în camera părinților și după aceea au venit și m-au trezit pe mine, în camera în care eram cu surorile mele, că aveam două surori mai mici. Pe părinții mei nu i-au lăsat să se ridice din pat pînă cînd ei n-au terminat toată percheziția. Mie mi-au spus să le dau scrisoarea de unde am pus-o. M-am dus, am luat-o și le-am dat-o. Pentru aia au tras tot… dulapuri, au răscolit toată casa, poate mai găsesc altceva, dar n-au mai găsit nimic. Și la părinți le-au zis că mă duc pînă în Cluj, ca să dau o declarație, și că dimineața ei mă aduc înapoi. Nu m-au lăsat să iau nici măcar o cîrpă, un prosopel sau ceva… absolut nimic. Știu și acum cînd m-au băgat pe Traian, cînd au deschis poarta, am coborît cîteva scări în jos, deși mă așteptau la mașină cu ochelari. Erau ochelari de tablă pe care ți-i puneau. Tinerețea e altceva, tinerețea e tinerețe, numai să o știi prețui. (rîde) I-am săltat imediat, nu cu mîna, dar am săltat ochelarii și am văzut pe sub ei. Din momentul ăla mi-am dat seama că urc, cobor, degeaba spuneau unul „du-te liniștită, că urci“, dar tu coborai și te împiedicai și el trebuia să te țină, te ducea de mînă. De-acolo a început calvarul vieții mele.
Cum a decurs ancheta?
Groaznic, groaznic! Am coborît atunci scările, am urcat trei trepte cu ochelarii, m-au dus pe un coridor unde era o celulă mică, un izolator. Era o singură băncuță de lemn și o pătură pusă pe ea. În spate era o măsuță de ciment. Un ciment cam de 50 cm, cu un picior din beton. Dar de unde să știu eu că aia-i masă sau… Acolo, îmi zice să mă culc. Dar cum să mă culc? Unde să mă culc? Eu eram într-un jerseu, o bluziță din nailon (rîde) și o fustă. Și o pereche de sandale în picioare. Cum „culcă-te“? Pe ce să te culci? M‑am așezat pe băncuța aia și am stat. Era vizeta mare pe unde se băga mîncarea și era o altă vizetă care avea o tablă pusă afară. Lumină nu era înăuntru, era un geam lîngă ușă, sus-sus, ca să nu-l poți ajunge, din gratii, pe unde venea lumina de pe coridor. Deci era un fel de discotecă. (rîde) Dar lumina care pătrundea pe la asta era mai lumină decît… vedeam ceva că se plimbă pe perete. Cum mișca vizeta, așa se lumina ori se îndepărta. Eram atît de preocupată de lumina aia… Spre dimineață, m-am tot dus după lumină și, cînd am dat de ochiul lui acolo, m-am speriat groaznic. Închipuiți-vă, să fii singur și să vezi că de acolo cineva te pîndește. Te pîndea să nu te omori, să nu faci ceva… Dar am auzit o voce, tot a lui, a domnului paznic, că eu așa-i ziceam, „domnule paznic“. Rîdeau anchetatorii, dar cum să-i zici? Eu grade nu cunoșteam, cum să-i zici decît „domnule paznic“, că vedeai că te-a păzit toată noaptea. Am auzit „Deșteptarea!“ și mă gîndeam: „Hopa, aici mai sînt oameni“. Și la un moment dat aud zgomote în față, la ușa mea, că era prima ușă pe dreapta cum intrai în coridorul ăsta și sus era veceul. Un veceu din cîteva scînduri, picioarele trebuia să ți se vadă, să te poată supraveghea. Și auzeam niște picioare care se tîrau. Erau niște bocanci pe care-i trăgeau după ei, probabil alții erau de mai de mult acolo, că li se rupsese încălțămintea. Și parcă-mi părea bine că aici mai există viață, e lume, ceva se întîmplă. Dar să văd ce se întîmplă cînd ajung la ușa mea. Că auzeam că se deschid uși, se închid uși… Cînd s-a deschis ușa la mine, a venit și mi-a pus ochelarii pînă în fața veceului. „Cînd ești gata, bați în ușă.“ Dar nu te lăsa, zicea „Ieși“. De fapt, nu „ieși“, ci „’eși“! „’Eși“-ul ăla… Erau niște analfabeți extraordinari!
De la veceu m-a dus la un jgheab. Era un jgheab unde ne ducea să ne spălăm. Mă spăl, dar cu ce să mă șterg? Am luat bluza de pe mine și m-am șters, n-aveam ce face. Am stors-o și m-am îmbrăcat mai departe. Mă gîndeam: Doamne, să întîlnesc alte femei, să văd ce fac ele, cum procedează. Nu mă mai gândeam că m‑oi duce acasă, ci să văd cum se procedează aici. Au trecut două zile și nu m-a întrebat nimeni nimic. M-au lăsat să fierb, dar acum, făcînd legătura cu scrisoarea, știam despre ce e vorba.
Cînd m-a dus, m-a dus direct la șeful arestului. Urmăream fiecare gest pe care-l făceau, atît anchetatorul, cît și celălalt, să văd ce se întîmplă. Mă bagă în cameră și văd că îi dă un bilețel. Lîngă veceu era biroul ofițerului de serviciu. Acolo suna telefonul de sus, că anchetele erau sus și noi eram la subsol. Și cînd suna telefonul știai, erai pregătit, acum să vedem pe care ne duce. Cînd auzeai că deschide lîngă tine, erai fericit că ai scăpat. Și a venit, mi-a pus ochelarii și m-a dus sus. Am trecut prin coridorul 1 și de pe coridorul 1 se făceau scările care urcau la etaj. Prima ușă pe dreapta era a șefului arestului, Manea Gruia. A bătut la ușă, a intrat și am văzut că Manea Gruia îi dă un bilețel, cum că m-a primit. Am aflat dup-aia ce era cu bilețelele alea – în caz că se întîmpla ceva cu tine, el te bătea pînă nu mai puteai, dar ăla de jos nu era de vină, că nu te-a omorît el, că te-a omorît ăla de sus. Și mă bagă în biroul lui Manea Gruia. Un birou elegant, unde era o canapeluță, un fotoliu roșu și o măsuță, măsuța arestatului, cu un scăunel care se clătina din toate puterile. Și-mi arată unde să stau.
Am văzut că ia un cauciuc de sus, de pe dulap. Învîrte cheia în ușă și-și bagă cheia în buzunar. Ca și cum eu aș fi putut fugi… Cînd am văzut că bagă cheia… pot să zbier, pot să fac orice, că acolo nu mai poate intra nimeni. Și vine și se plimbă. Nu scoate un cuvînt. Nici un cuvînt n-a scos! N-aș putea să vă spun cam cîte minute a durat, pentru că mie mi s-a părut o veșnicie. Scutura, îl arunca în sus, se juca cu cauciucul ăla, pînă a început să vorbească. Zice: „Să spui tot ce știi, pentru că noi știm totul și vrem să vedem cît ești de sinceră. Să spui absolut tot, că de aici nu pleci fără să spui tot ce știi“. Ce să știu? Vina n-o puteam da decît pe cel care m-a spus. De unde să știu cine mai știa, cine mai… „Întrebați-l pe el!“ „Păi, cum nu știi???“ „Păi, știu că el mi-a dat să păstrez… nici nu știu ce-a fost în ea, că eu n-am citit-o.“ Și apoi a început… zice: „Te bat de te las lată!“. Și așa a făcut. Pînă cînd n-am mai fost conștientă. Și atunci a chemat, m-a dus jos și a turnat apă pe mine. Ca să mă trezesc. După ce m-am trezit, a venit cu apă cu pastile de brof, că mîinile, și astea, se făcuseră ca pernele. Și nu am vrut. Lasă să mor, am zis, că dacă mor, mor. Adică întîi îți dă și dup-aia vrea să zică că te tratează? Mie nu-mi trebuie!
Și m-a dus înapoi. Prima cunoștință am făcut-o cu Manea Gruia și dup-aia m-a preluat unul, Macavei. Și-am stat în izolatorul ăla singură două săptămîni, spălîndu-mă și ștergîndu-mă cu aceeași cămașă. O clăteam și o luam pe mine. Și erai în beci, la subsol, în ciment. Totul era din ciment. Și astăzi mă dor oasele de nu mai pot.
La Securitate, după două săptămîni de izolator, m-au băgat cu șapte, cu mine, șase erau acolo, în patru paturi. O fată m‑a luat pe mine colegă de pat. M‑am bucurat să aflu cum ne descurcăm la spălătorul ăla. Toată lumea s-a dezbrăcat la pielea goală și ăla (gardianul) stătea acolo! Zice: „Dă-l dracului!“. (rîde) S-au spălat, era apă rece. Dacă ele așa au făcut, și eu așa am făcut! Și iar cu bluza ne ștergeam, o limpezeam, o luam pe noi, se usca. Dar aia a fost cea mai mare bucurie a mea, că am zis „Să-i fie lui rușine! Ce crede el? Că doar sîntem femei, cum ne spălăm?“. Și am văzut ce atitudine demnă au luat. Ce mă interesează? Toate bune la jgheab, dezbrăcate în pielea goală. Dacă lui nu-i e rușine cînd e percheziție și te dezbracă la pielea goală, de ce să-mi fie mie rușine dimineața să mă spăl? Cît am fost în izolator am vrut să ajung cu cineva, să văd cum procedează. Că numai una de la cealaltă puteai să înveți. Am stat și m-am uitat. Toate la pielea goală, s-au spălat frumos, cu apă rece, cum era, repede-repede. M-am dezbrăcat și eu și eram curată. Mă simțeam curată.
Cît timp a durat ancheta?
Șapte luni.
Apoi ați ajuns la închisoare, la Miercurea Ciuc…
Ajunsesem din Jilava. Cînd am ajuns acolo, te bagă la despăduchere. 21 de zile e carantină. N-a venit nimeni să spună că de-aia te ținea în carantină, și nu că te ținea de bolnav sau ca să nu răspîndești în pușcărie vreo boală. Am ajuns acolo și, tot așa, era un fel de izolator care era de vreo cinci metri lungime și doi lățime. Știu că salteaua îți ajungea exact dintr-un capăt în altul. Erau două blocuri de paturi pe lungime, cîte patru paturi. Deci eram opt care am ajuns atunci cu duba și eram la despăduchere. Am nimerit ca a doua zi să fie percheziție. În fiecare pușcărie era altă metodă de percheziție. Eram cu o profesoară de aici, din Cluj, o doamnă deosebită, am fost și vecine acasă. Și intră caraliii, se umple la ușă, și nimic, ei o vorbă nu scot, decît „Fața la perete!“. La peretele care era liber, pentru că dincolo erau paturile, erau ciuberele, unul era tineta, ciubărul unde-ți făceai nevoile, unul era ciubărul cu apă. Ne-am pus cu fața la perete. Un caraliu de-ăsta se urcă pe paturile noastre, sus, la etajul patru, și șade acolo și nu zice un cuvînt. Și trece, trece, noi stăm cu fața la perete. Tanti Viruca, profesoara, era foarte hazlie, nu știu cum să vă spun, știa să ne dea putere, zice către mine încet: „Acum ne împușcă“. Și pe mine m-a pufnit rîsul, adică cum mă împușcă, dacă m-a condamnat pe opt ani? Și zic: „Tanti, nu se poate“. Zice: „Taci. Taci, că te-mpușcă“. (rîde) Îmi țineam mîna la gură, că-mi venea să rîd.
Și, la un moment dat, se deschide ușa, zice: „Ieșiți!“. Ne duce într-un spălător și ne dezbracă la pielea goală. Adică percheziție, fir-ar să fie de percheziție! Te căuta, beteliile de la fustele alea, că ne‑a fost dat deja echipament penal, erau groase și ăștia tot te pipăie peste tot, „pune-te așa“, în toate figurile, ca și cum tu‑ți băgai în fund ce știu eu ce minune. Îți băgai ace în fund, că erai tîmpit? Dacă ei erau, credeau că și noi sîntem. Pe urmă intrăm în cameră – cît era de amărîtă și de prăpădită, paiele scoase din saltea, un praf de nu se mai putea! Apă, nu. No, ce te faci, omule, aici? Haideți să băgăm paiele înapoi în saltea, dar erau numai zdrențe, că paiele alea nu erau paie. Le-am adunat și i-am rugat să ne dea măcar o găleată cu apă să spălăm pe jos, să spălăm praful ăla.
Au trecut alea 21 de zile de carantină, de unde ne-au repartizat în camere, după condamnări. Din camera aia am intrat în camera 6, de unde ieșise doamna Lena Constante. Acolo am făcut cunoștință cu fetele. Și ce așteptau ele? Să le dai tu vești, că tu veneai „de afară“. Ce vești să le dai, că tu trecusei deja șapte luni de Securitate, două luni de Jilava, era un an de cînd tu erai pe drumuri. Ce vești să le dai? Să le spui că pier comuniștii, că totuși trebuie să fie ceva și trebuie să ne eliberăm? „Fetelor, nu pot să vă spun nimic“, zice tanti, „nu pot să vă spun nimic, comuniștii există și încă-s pe picioare destul de bune.“
Facem cunoștință cu camera, cu fiecare. Fiecare te întreba de unde ești, ce-ai făcut…
Dimineața, la Miercurea Ciuc era un frig de nu vă pot spune! Eram 60 în cameră. Erau atunci niște ierni… în octombrie ne îngheța apa în ciuberele alea. O dată mergeam cu Nuți, umpleam ciubărul cu apă de băut, dar cine să bea apă cînd n-aveai după ce să bei apă? Cînd se dădea deșteptarea, bătea în fier, cred că șină de cale ferată era, după sunet. De erai mort, te scula. În momentul cînd a zis „Deșteptarea!“, tu trebuia să fii deja îmbrăcată. Pînă la 7, cînd se făcea numărătoarea, încolonarea, te numărau, băteau gratiile să nu le fi ros cumva, deși nu aveam cu ce. De fapt, ce aveam? Ce se moștenea de la cele care plecau. Un ac de os, că n-aveai ace de cusut, dar șlefuiai la osul ăla pînă îl făceai de ieșea un ac din el, și cu ăla ne cîrpeam. Cu paie din saltea ne făceam șosete. Trăgeam din pături, din scame… Și știu că mi-am făcut o pereche de șosete atîta de frumoase, că astăzi n-aș ști să le mai fac. Și cu găuri, și frumoase, și cu înjuruleț, o, Doamne, ce artă erau! (rîde) Toată lumea s-a mirat. Toată lumea m-a întrebat cum le-am făcut. Cu răbdare și cînd prindeam momentul să intru și eu după sobă, făceam. Și ăștia ne percheziționau pentru acele astea de os.
Erau niște gardieni unguri. Dar era și o gardiancă româncă. Păi, aia era cea mai spurcată! Doamne ferește, dacă te‑a prins, izolatorul te mînca! La izolator spun că am fost, și știu. Jos, la beci, erau izolatoarele. Te băgau și-ți dădeau a treia zi mîncarea. Două zile primeai apă sărată, ca să nu te deshidratezi, apă caldă sărată. A treia zi îți dădea rația de mîncare. Dacă aveai noroc, la șapte zile mîncai de două ori. Dacă te mai punea și în cătușe, aveai noroc mare. Dar moralul nu reușeau să ți-l doboare. Parcă ai fi intrat într-o viață normală. Astăzi era viața! Comunismul e o buruiană urîtă care trebuie stîrpită. Și eu așa am învățat să lupt de la tatăl meu.
Dimineața ne dădeau 100 de grame de pită. Era o tavă din lemn și fiecare lua o bucățică de acolo. Și o „cafea“… ce știu ce cafea, că era o apă neagră. Și aia îți era mîncarea pînă la amiază, cînd îți venea bucata de mămăligă, făcută cu cocean, deci se măcina porumbul cu totul. Dar nu aveai ce face, că-l mîncai și tot nu-ți ajungea. Și o zeamă de morcovi murați, zeamă de varză murată, zeamă de cartofi deshidratați, cam astea se repetau în fiecare zi. Asta era la prînz. Seara, tot o zeamă, se zicea că de arpacaș, dar era o îngroșeală, că nu găseai boabele de arpacaș.
Aveam o băncuță la capătul paturilor pe care aveai dreptul să stai. Cîte încăpeau. Stăteam și cu schimbul, că nu aveai voie să stai pe pat. După aceea, nu aveai loc unde să te plimbi, că te-ai fi plimbat, doi-trei pași ai fi făcut, dar nu prea încăpeam, că eram prea multe acolo. Dacă aveai noroc, te duceau la plimbare, 15 minute. Era o curte cu bolovani. Cu mîinile la spate, cu capul în pămînt. Așa trebuia să te plimbi, că de făcut vreun gest, însemna că ai făcut la cineva și izolatorul era al tău! Eu, odată, mi-am luat o scamă de pe mine și am aruncat-o jos. Aia a fost marea minune, ce semn am lăsat. Era unul, Petrică, și fetele au zis că mă bagă la izolator. Și a zis Petrică către mine: „Fii atentă! Aici, cine vine lupu’, pleacă mielu’!“. El ședea pe o băncuță, m-a dus în fața lui și m-a întrebat ce-am făcut. N-am făcut nimic! „Ba ai lăsat ceva jos!“ „Domnule, o ață ce a fost pe mine!“ După ce a ajuns în cameră, am așteptat să vină să-mi facă raport. N-a mai venit Petrică. M-a iertat. Probabil i s-a făcut milă, ce știu eu… Mai aveau și ei momente cînd erau un pic oameni. Dar se temeau și ei unul de celălalt.
La baie… ce să-ți spun, drăguță? Ce baie era? Erau niște dușuri, gardianul slobozea pe tine, dacă voia, apă fierbinte, de te ardea, sau rece, și în 15 minute spală-ți și părul! Eu aveam două cozi și mă spăla tanti Viruca. Cîtă omenie! Că alea 15 minute întîi le folosea pentru mine și, dacă apuca, pentru ea. Și îmi tot zicea: „Să nu-ți tai părul!“. Ne dezbrăcam din cameră. Mergeam în pielea goală și cu mantaua deasupra, că trebuia să trecem prin curte. După alea 15 minute, îți luai mantaua pe tine și fugeai la cameră. După aia, ne-am obișnuit, că în cameră, în lighean – aveam un lighean moștenit de la nu știu cine –, puneam o cană de apă rece și în aia făceam clăbuc din săpun, pînă aproape se umplea ligheanul. Ne spălam pe cap și una care avea mîini puternice ne ștergea cu prosopul. Un prosop din ce cîrpe puteam să ne facem.
Am trăit doi ani de zile așa. Pînă cînd eram galbene de la zeama de morcov murat.
Pînă în ’89 a fost un adevărat calvar, dar l-am dus cu demnitate. Am satisfacția că l-am dus cu demnitate. Nu a existat să mă poată compromite. Au încercat, dar am zis: „Domnilor, dacă sînt liberă, vreau să fiu liberă. Dacă nu, duceți‑mă de unde am venit“, măcar că aveam apă la plămîni. Că după Miercurea Ciuc m-au dus la Arad, Oradea, apoi am ajuns la Văcărești și apoi m-au trimis înapoi. Începuseră eliberările, decretul din ’64, și părinții mei au aflat. Și cineva le-a zis că eu sînt bolnavă, cineva care a fost cu mine și a știut că-s bolnavă și că-s în București la spital.
Dacă se termina așa, cu pușcăria, nu era rău, erai încă tînăr, aveai putere. Dar am ieșit afară, urmăriți peste tot. În serviciu, la școală, cine m-a mai primit? La Coșbuc, la cadre, pînă în stradă m-au dus și au spus că n-au nevoie de elemente ca mine.
Prima dată ne chemau la forțele de muncă să ne angajăm. Am fost la plante medicinale în Someșeni, unde încărcam vagoane. Eu aveam 48 de kile și sacul avea 50 de kile. Apoi am fost la cîrpit de saci. Aia a fost faină. La Agrosem, foarte fain! Aveam un magistrat care ștanța sacii. Și ne bănuiam unul pe celălalt. Și el era fost deținut. Acolo, o lume pestriță. Se terminase colectivizarea, lumea a fugit de la țară și femeile alea ziliere lucrau. Și eu eram tot zilieră, că nu-ți făceau contract de muncă. Te repartiza astăzi aici, mîine dincolo… Era vară, cîrpeai sacii.
Vă mai amintiți povești despre Lena Constante din celulă?
Lena Constante era foarte solidară cu cele din cameră. Ea și-a păstrat demnitatea. Le ajuta. Sigur că diferența asta de pătură socială s-a simțit. S-a simțit pentru că ea s-a manifestat. Foarte puțin se mai discuta, pentru că lumea a rămas cu ideea asta că Lena Constante a fost o doamnă mare și acolo erai preocupat de… apărea tot timpul altceva în viață. Ori îți băgau pe cineva în cameră și știai ce e, o studiai pe aia, deja cu Lena Constante s-a terminat… Îți puneai doar problema oare ce-a găsit acasă, pe cine a găsit, pe cine a așteptat, dar nu aveai de unde să primești răspuns, deci nu avea rost. Eram curioase să aflăm despre cele pe care le-au scos, care nu s-au eliberat. Unde le-au dus? Asta ne preocupa. Cam asta e cu poveștile…
Cum vă raportați dumneavoastră la literatura memorialistică?
Am cumpărat-o toată în ’90! Toate mărturiile, cîte au apărut, pe toate le am acasă. Să vă spun… fiecare cum a priceput. Noi nu sîntem scriitori, noi mărturisim prin ce-am trecut. Ovidiu, nepotul, și cu Ruxandra Cesereanu, atîta mi-au tot zis să scriu și eu o carte… Dar pentru asta trebuie să iau pe rînd, din noaptea arestării… Sigur, le trăiești… Nu de mult am dat un interviu, dar vreo două săptămîni, nu știu de ce, nu m-am mai simțit așa de bine, parcă m-am întors înapoi. Și mă gîndeam ce-am făcut eu toată viața… un fel de nici n-ai rezolvat nimic, nici cu viața ta, dar nici nu poți să accepți că viața ta ar fi fost alta dacă tu te-ai fi îndoit. Dacă ai fi făcut din coloana ta vertebrală un pod, să treacă comuniștii pe ea. Eu pot să stau dreaptă!
a consemnat Anca CHIOREAN
Anca Chiorean este studentă la masterat la Facultatea de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca.
