Ne-a lovit „xenofobia faţă de propriul nostru popor“

Vlad MACRI
Publicat în Dilema Veche nr. 644 din 23-29 iunie 2016
Ne a lovit „xenofobia faţă de propriul nostru popor“ jpeg

Simt că mă paște o depresie. A doua în ultimii 26 de ani. Săptămîna trecută am avut o revelație sumbră, un fel de „epifanie neagră“ (adică am simțit că trăiesc într-o „utopie neagră“, într-o distopie). Am intrat într-o polemică stupidă referitoare la nonromânitatea unei candidate la alegerile locale și de la treaba asta am ajuns, dintr-o curiozitate maladivă, să parcurg paginile de Facebook ale celor cu care am „luptat din greu“ pe acest subiect. Astfel am ajuns să constat pentru a doua oară în viață că nu am aproape deloc habar de oamenii alături de care trăiesc în țara asta.

Prima dată cînd m-a lovit o depresie similară a fost în primele luni ale lui 1990. Dar atunci mi-a fost ușor să mă limpezesc, eram convins că aceia care îi urau pe Rațiu și pe Câmpeanu fiindcă nu mîncaseră salam cu soia nu aveau nimic, absolut nimic în comun cu mine. Făceau doar parte dintr-o Românie nr. 2, una bizară, subterană din punctul meu de vedere, pe care o descopeream cu stupoarea scîrbită cu care m-am uitat prima oară la o insectă. O Românie care votase într-o proporție halucinantă taman cu cei pe care credeam că îi măturaserăm din istorie. În mare parte, era o Românie rurală, ale cărei înțelesuri nu le înțelegeam deloc.

Nu vreau să plictisesc pe nimeni, dar ceva explicații sînt poate necesare pentru a lămuri originea handicapului reprezentat de această orbire și de naivitatea de care am dat dovadă: sînt născut în România, în București, din părinți români. Din 1970 pînă astăzi locuiesc în același imobil din apropierea Pieței Romane; școala generală am făcut-o la trei străzi distanță de casă, pe strada Cihoski, lîngă Liceul German, liceul l-am absolvit la „Zoia Kosmodemianskaia“, actuala Școală Centrală, lîngă Piața Laho­vary, tot la doi pași de casă, facultatea am făcut-o pe strada Pitar Moș, chiar lîngă liceu… În copilărie, primul cîntec pe care l-am învățat de la bunica a fost „La Marseillaise“; cred că bunica nu prea iubea imnul de pe vremea comunistă… Franceza am învățat-o aproape în paralel cu româna. Am văzut (pe viu) mai întîi o cămilă (în 1971, în Maroc, unde tatăl meu a lucrat ca medic) și mult mai tîrziu o vacă. Nici nu îmi trecea prin cap, pe la zece ani, că laptele pe care îl beau iese din animalul acela straniu. Nu am avut bunicuți ori bunicuțe în provincie, prima oară cînd am stat „la țară“ a fost prin 1976, cînd ai mei au cumpărat o căsuță în stațiunea Sărata Monteoru, dar nici acolo nu aveam contacte cu „băștinașii“, nu fiindcă mi-ar fi interzis cineva, ci fiindcă nu am găsit prieteni printre sătenii de vîrsta mea. Mă evitau și cred că aveau dreptate să o facă. Nu pricepeam nimic din jocurile lor și nici ei nimic din ale mele.

În afară de necunoașterea jumătății rurale a României, nu prea eram familiarizat nici cu partea „muncitorească“ a sa. Nu cred că, pînă pe la 25 de ani (cînd m am apucat de jurnalism), am călcat vreodată în cartierele mărginașe ale orașului, în Ferentari, de pildă. Am întîlnit clasa muncitoare doar timp de 15 luni, mai înainte, cît timp am fost forțat să fac un pic de stagiu la Filatura Balotești, ca inspector de învățămînt. Am văzut cum, în septembrie 1989, erau descărcate viitoarele muncitoare (încă țărănci tinere) din camioane, în fața fabricii. Le priveam cu aceeași detașare cu care mă uitam la filmele neorealismului italian. Mă amuza părul de pe picioarele unor fete cu ochi albaștri, superbi… Erau „altceva“. Nici nu m-aș fi gîndit la o relație cu vreuna dintre ele, îmi erau cu totul străine (nici nu prea îmi vorbeau, probabil din timiditate, deh, eram ditamai tînărul inspector de învățămînt al fabricii!), iar o acuplare fugitivă ar fi fost singura opțiune din punctul meu de vedere.

Pînă la șocul din iarna anului 1990, am trăit doar alături de colegi și prieteni din același mediu socio-cultural din care proveneam. Și am trăit cu iluzia că toată populația, inclusiv acea parte imensă a ei care îmi era străină, este opusă regimului pe care eu îl uram cu consecvență.

În 1990, am constatat că nu aveam habar cine sînt mulți, prea mulți dintre concetățenii mei. Figuri înfricoșătoare, patibulare, o întreagă curte a miracolelor parcă a ieșit la iveală, țoape infecte, bărbați cu figuri mongoloide, vanupiezi („va-nu-pieds“) isterici, toți și toate au ieșit la iveală în acea iarnă parcă doar ca să înțeleg și eu că ei, de fapt, nu doreau decît să cadă Ceaușescu și să nu se schimbe nimic altceva. În patru ani de jurnalism am încercat să-i înțeleg, să deschid un fel de… dialog social și să-i conving că nu merg pe drumul bun, ci pe o fundătură, că nu există „democrație originală“ din același motiv pentru care Quick Cola nu este Coca-Cola și că, așa cum titra un ziar german în acel an, „A treia cale duce doar în lumea a treia“. Nu am izbutit.

Pe 28 ianuarie, mi-am pierdut cu totul speranțele. La prînz, în Piața Victoriei, la balconul Palatului au apărut Coposu, Câmpeanu și Cunescu. Cu penultimul sîntem rude prin alianță, ultimul era un invitat obișnuit al bunicii mele. Cînd i-am văzut, am crezut că s-a terminat coșmarul. 45 de ani de oroare pot fi rași din istorie, mi-am zis. Atunci a ieșit și soarele din nori. Era însă soarele Austerlitz-ului. După cîteva ore au apărut niște energumeni siniștri, Dan Iosif și Cazimir Ionescu, răcnind ca animalele. Și s-a terminat totul. Mai apoi au urmat minerii…

Depresia asta nouăzecistă mi-a trecut, lent, în cîțiva ani. M-am retras în 1994 din jurnalismul implicat politic, am uitat treptat de acea altă Românie, am început să fac presă de divertisment, de consum, am intrat în firme străine, „multinaționale“, cum li se zice, am dat cu buretele peste acel an.

Și nu am mai fost niciodată atît de înfierbîntat afectiv-politic în anii care au urmat. M-am bucurat însă de tot ce i s-a băgat pe gît, cu anasîna parcă, acelei Românii pe care nu o înțelegeam și pe care o cam uram: UE, NATO. Eram fericit pentru că se dovedea că avusesem dreptate, calea corectă era aceea pe care o visam din 1990, de fapt, ca să glumesc, din 1965, de cînd m-am născut, anume revenirea la singura civilizație plauzibilă a continentului nostru, aceea occidentală. Și la România dinainte de 1947. Cei care au frînat această mișcare erau cei pe care îi uram încă din 1990, chiar aproape mai mult decît pe Ceaușescu, anume Iliescu și cei care i-au fost aproape în acele luni, dar iată că pînă și ei cedaseră în fața unui imperativ istoric.

Între 2004 și 2009 am crezut, cu aceeași naivitate ca înainte de 1990, că țara mea este pe un drum către Vest fără nici o hîrtoapă în cale. Pe vremea aceea nu întîlneai pe nimeni care să mormăie cum că Uniunea Europeană ne sărăcește, că ne bagă homosexuali pe gît, că ne fură terenurile… Toată lumea era veselă, ferice și pro-occidentală. Și mai nimeni nu îndrăznea să îi mai laude pe Iliescu și pe ai lui. Iar Vadim Tudor ajunsese o umbră. Parcă trăiam pe o gură de rai.

Dar… cum se zice? La plăcinte înainte, la război, înapoi. Cum a bătut vîntul rece, cum a venit criza, toți cei veseli, ferice și pro-occidentali au reînceput să mormăie, să urle, să își arate aceleași fețe mongoloido-agresive din 1990, „Nu ne vindem țara“ a redevenit un hit național. Adică, vezi Doamne, e bine cu Vestul cît timp ne e bine la burtă, însă de îndată ce apare o mare problemă economică la orizont, gata, întoarcem armele, Vestul e păcătos, nu mai este ce-a fost (de parcă am fi în posesia unei mașini a timpului și am putea să ne integrăm tot în Europa, dar nu în cea de azi, ci în aceea a anilor ’60), occidentalii ne fură pămîntul, ne umplu de lesbiene, ne distrug credința strămoșească.

Nici vorbă de vreo consecvență pe un drum pe care pașoptiștii l-au început, pe un drum în care au crezut Brătienii, arhitecții (masoni, deh!) României moderne! Gata, cum miroase a sărăcie, nasul se întoarce către Răsărit sau către un izolaționism care, bineînțeles, trebuie hrănit din belșug cu orgoliu național, cu dacism, tracism, dracism.

În contextul acesta a venit anul 2016. După sinistra reapariție a lui Marian Munteanu (comme un revenant, un zombie grizonant) în straie liberale, parcă o tristă copie a unui afiș de propagandă al PNȚCD cu dl Pavelescu și ai săi verzi viteji în costume occidentale și cu opinci photoshopuite în picioare, credeam că o să am totuși un moment de relaș măcar pînă la toamnă, căci, îmi zisesem, la alegerile locale nu e cale de isterii patriotarde. Ei bine, iar m-am înșelat.

Acum vine motivul depresiei mele recente. O cunoștință de pe Facebook (nomina odiosa!) a fost de părere că străinii din România sînt… În fine, nu sînt deloc OK, fiindcă, în afară de faptul că au salarii mai mari ca ale colegilor lor români, fac niște petreceri cu grătare nemaipomenite, pantagruelice, la care bagă în ei alimentele curate, neaoșe, ale bietei clase țărănești, care, se înțelege, halește doar chimicalele aduse din Occidentul corupt și corupător. De aceea, printre multe alte argumente la fel de stupide, nu ar fi trebuit sub nici o formă să fie votată Clo­tilde Armand, o expată care suge cu aviditate sîngele neamului nostru. Lupta de clasă din 1990 s-a întors în forță, însă de data asta a lovit gastro-enterologic. Iar cei care totuși, din orbire sau din rea-voință, au votat-o (precum subsemnatul) au dat dovadă de „xenofobie față de propriul lor popor“. Am semnalat greșeala de exprimare, dar mi s-a răspuns că era o licență poetică, o forțare stilistică a sensului unui cuvînt. Mie tot nonsens mi se pare, dar am abandonat disputa pe acest subiect nesemnificativ. Precizez totuși că persoana cu licența poetică afirmase și că doamna Armand nu este votabilă fiindcă nu cunoaște bine limba română.

O altă domnișoară din anturajul cunoștinței respective întreba cu seninătate (și cu seriozitate!) dacă „a fi mîncat sau nu salam cu soia înainte de 1989“ era și mai este sau nu un criteriu de eligibilitate. Întrebarea venise ca un comentariu la o postare anterioară, potrivit căreia aceeași Clotilde nu ar fi potrivită pentru o funcție publică fiindcă „nu are un tată șofer“. Cînd mi-am permis un strop de indignare față de stupizenia unui asemenea argument, cineva de pe acel thread a plusat: „Oare eu să mă simt nasol că tata a fost miner?!“ Nu, nu cred. Cel puțin nu acum. În 1990 aș fi răspuns altfel. Atunci nu eram singurul din București care visa șomerizarea ca răzbunare față de întreaga Vale a Jiului. Și nu am fost singurul care s-a bucurat cînd Radu Vasile chiar a închis mine și nici singurul care a rîs la caricaturile cu mineri musculoși culegînd mușețel ca să nu moară de foame.

Cu toate că sîntem în 2016, cei din grupul acelei cunoștințe de pe Facebook reiau, aproape ca la carte, toate mizeriile acelui an 1990, aceleași stereotipii agresive, aceeași intoleranță față de orice nu este „național“, „românesc“, „ortodox“, „patriotic“. Din nefericire pentru modesta mea capacitate de comprehensiune, acești oameni nu au nimic în comun cu vanupiezii din 1990. Nu trăiesc în mediul rural, nu fac parte din ce a mai rămas din „clasa muncitoare“ (mulți dintre ei lucrează în multinaționale), nu sînt analfabeți (mulți sînt școliți în Occidentul pe care îl disprețuiesc) și nici nu sunt bătrîni. Dacă ei sînt generația viitorului, înseamnă că Dan Iosif zîmbește fericit în mormîntul său, ceea ce pe mine mă nefericește profund.

La final, ceva anecdotic: am observat că multe dintre aceste persoane cu care am polemizat au pasiuni muzicale care nu mi se par a fi în concordanță nici cu anii în care trăim, nici cu vîrsta pe care o au. Într-o Românie care a scăpat, credeam eu, de Mătrăguna din grădină, lor le plac ansambluri folclorice de genul „Frunză verde, țara arde“… Din punctul ăsta de vedere, parcă îi regret pe furioșii anului 1990, fiindcă „Lambada“, oricît de penibil suna, însemna totuși o deschidere către alte culturi.

În orice caz, amîndouă grupurile par a năzui la un fel de naționalism ceaușist fără Ceaușescu. Toți acești oameni se tem de Vest și îl urăsc, mai toți sînt xenofobi („față de străini“, evident, ca să fac și eu nu un pleonasm, ci o figură de stil). Mai toți consideră că românii nu au decît calități, sînt buni la suflet, deștepți, harnici și, avînd atîtea calități, merită infinit mai mult decît au în prezent. Mai toți ar fi certamente iubiți de Ceaușescu, dacă domnia-sa ar fi încă în viață.

Vlad Macri este jurnalist și scriitor.

Foto: Clotilde Armand, wikimedia commons

alegem ceea ce ne place sau ceea ce am invatat sa ne placa jpg
Alegem ceea ce ne place sau ceea ce am invatat sa ne placa?
Există obiecte pe care avem impresia că le cunoaștem înainte de a le fi atins vreodată. Le recunoaștem forma, le anticipăm greutatea, le atribuim o istorie și, uneori, chiar o personalitate.
imagine principala jpg
Dilema pariurilor sportive - noroc sau cunoaștere?
Cât de mult putem anticipa un rezultat sportiv și unde începe, de fapt, hazardul?
poate o vedeta sa parieze online fara sa fie recunoscuta jpg
Poate o vedetă să parieze online fără să fie recunoscută?
Pentru vedetele din România, telefoanele fanilor fac parte din viața de zi cu zi. O plimbare prin mall ajunge pe Instagram, o cină la restaurant devine subiect pentru site-urile mondene, iar o vizită într-o agenție stradală poate apărea pe rețelele sociale înainte de fluierul final
dilemaveche winner jpg
Fascinația lucrurilor gratuite: de ce o ofertă ne poate schimba decizia de cumpărare
Un produs oferit cadou, transportul gratuit sau o lună de abonament fără costuri pot influența rapid decizia unui consumator.
dilemaveche 888 jpg
Norocul, între superstiție și probabilitate: de ce continuăm să credem în numere norocoase
Unii oameni evită numărul 13, alții aleg mereu cifra 7 sau consideră anumite date favorabile pentru decizii importante. Credința în numere norocoase există în numeroase culturi și continuă să influențeze comportamentul oamenilor, chiar și într-o societate în care matematica și statistica sunt...
historia(1) jpg
Între ecrane și conversație: locul șemineului în ritualurile unei seri acasă
Într-o seară obișnuită, sufrageria poate găzdui mai multe lumi care nu se întâlnesc. Cineva urmărește un film, altcineva răspunde la mesaje, iar o a treia persoană caută, fără prea mult succes, începutul unei conversații. Nimeni nu este neapărat nepoliticos.
imagine principala png
Tehnici tradiționale de prelucrare a lemnului, redescoperite la Festivalul internațional DRANICA din Sighetu Marmației
Dacă întrebi un meșter care lucrează cu lemnul cum alegi un arbore bun pentru șindrilă, fii pregătit să ai timp să îl asculți. Vei auzi o poveste întreagă. Îți va spune pe ce versant a crescut, în ce perioadă a fost tăiat, ce vârstă avea, de ce l-a ales și așa mai departe.
imagine principala jpg
Divertismentul digital după 2030: cum ar putea evolua platformele online în următorii ani
Ținând cont de viteza spectaculoasă de evoluție a tehnologiei, cu impact direct asupra divertismentului digital, a anticipa cum va arăta acest sector peste mai mulți ani este o provocare deloc simplă chiar și pentru specialiștii din industria de entertainment.
e1940afd872dd2b58aab38a6da3183985c jpg
Hygge în stil românesc: 7 idei pentru o casă caldă și primitoare toamna
Toamna se întunecă mai devreme, temperaturile scad și petreci tot mai mult timp acasă. E momentul perfect să transformi livingul, dormitorul sau bucătăria în locuri în care chiar îți face plăcere să stai. Și nu ai nevoie de renovări sau de un buget mare
WhatsApp Image 2026 10 15 at 10 37 29 (1) jpeg
De ce merită să-ți traduci cartea într-o altă limbă
Să scrii o carte durează luni sau ani. Să o publici presupune alte câteva etape, de la editare și corectură până la copertă, tipar sau distribuție. După toate acestea, traducerea poate părea un lux pe care îl lași pentru mai târziu.
1790680973 KE7j jpg
Cultura organizațională se vede și în mobilierul de conducere
Se vede cultura organizațională și în mobilierul de conducere sau e doar o chestiune de gust? Data viitoare când intri într-o companie, fă un exercițiu simplu: uită-te la scaune.
spatiu de lucru jpg
Ordinea materială ca formă de gândire: despre organizarea spațiilor de lucru
Există încăperi în care lucrurile par așezate fără o regulă și totuși cineva știe imediat unde să găsească orice obiect. Există și spații impecabile în care fiecare căutare începe cu o întrebare. Între aceste două situații se află o diferență care nu ține doar de estetică.
pexels artbovich 6980564 jpg
Bucătăria modulară, pas cu pas: cum o compui fără să greșești
O bucătărie modulară se compune ca un joc de cuburi: alegi modulele, le așezi unul lângă altul și obții exact frontul care îți trebuie.
GettyImages 1311472388 jpg
De la economii la finanțare: rolul contului bancar în accesarea creditelor
Drumul de la economisire la finanțare nu începe în momentul în care completezi o cerere de credit.
Dilemaveche ro jpg
Accesul la produse financiare se mută online: cont bancar, credite și carduri
Accesul la produse financiare se mută tot mai mult din sucursale în aplicații și platforme web.
sos bolognese png
De ce sosul bolognese nu se face niciodată în grabă și de ce merită așteptarea
Un ragù bolognese bun nu se construiește din grabă, ci din timp, tehnică și echilibru. De la sofrito până la rolul vinului și al laptelui, diferența dintre o simplă pastă cu sos de carne și un bolognese autentic stă în felul în care fiecare ingredient este tratat.
GettyImages 1281297414 jpg
Vacanțele din septembrie: cum plătești inteligent în țară și în străinătate
Plata inteligentă în vacanțele din septembrie presupune utilizarea instrumentelor bancare digitale pentru a evita comisioanele nefavorabile de schimb valutar, taxele neprevăzute la ATM și riscurile de securitate asociate numerarului
Dilemaveche ro jpg
Bankingul viitorului: cont online, credit și card de credit în câteva clickuri
Îți amintești vremurile în care deschiderea unui cont bancar înseamnă o dimineață întreagă pierdută la ghișeu, cu rând, cu formulare completate de mână și cu o programare stabilită cu două săptămâni în avans?
Articol Dilema jpg
Cum te ajută aplicațiile bancare să gestionezi mai bine cheltuielile din sezonul de toamnă
Aplicațiile bancare pot ajuta la gestionarea cheltuielilor de toamnă prin trei tipuri de funcții: urmărirea tranzacțiilor, organizarea banilor pe obiective și controlul plăților.
DilemaVeche (1) (1) jpg
De ce ne exfoliem atât? Scurtă istorie a obsesiei moderne pentru pielea „perfectă”
Într-o cultură care asociază tinerețea cu vitalitatea și frumusețea, apariția semnelor îmbătrânirii poate fi percepută negativ. Suntem evaluați, adesea fără să vrem, și prin felul în care arătăm, iar îngrijirea pielii a devenit pentru mulți un mod de a recâștiga senzația de ....
dilemaveche ro 258 0 jpg
A îmbătrâni nu este un diagnostic. Când schimbările de după 65 de ani merită evaluate medical
Există o formulă pe care o folosim cu o ușurință surprinzătoare atunci când vorbim despre părinții sau bunicii noștri: „E de la vârstă.”
inkstar 04 jpg
După un piercing, primele zile contează: ce merită să clarifici cu salonul despre îngrijirea de bază
Primele zile după un piercing sunt mai ușor de gestionat atunci când pleci din salon cu instrucțiuni clare, potrivite zonei în care a fost făcut și bijuteriei folosite.
1786610560 SAWn jpg
Blender Philips pentru smoothie-uri, supe și sosuri: ghid pentru rezultate constante
Îți place să începi dimineața cu un smoothie cremos, să mănânci la prânz o supă fină și să completezi cina cu un sos făcut în casă? Cu un blender potrivit, pregătești toate aceste lucruri rapid, fără complicații și fără să umpli bucătăria de vase.
Greseli pe care le faci cand alegi un fiset metalic pentru birou jpg
Greșeli pe care le faci când alegi un fișet metalic pentru birou
Amenajarea unui birou eficient înseamnă mai mult decât alegerea unui mobilier cu un design plăcut.

Parteneri

Rogobete FOTO FB A Rogobete jpg
Alexandru Rogobete, vizat de o moțiune simplă depusă de USR și PNL. Acuzațiile aduse ministrului Sănătății
USR și PNL au depus miercuri, în plenul Camerei Deputaților, o moțiune simplă împotriva ministrului Sănătății, Alexandru Rogobete.
Directorul INFP Constantin Ionescu FOTO Inquam Photos Sabin Cirstoveanu jpg
Cutremurul de 5,7 din Vrancea s-a simțit timp de 5–10 secunde. Ce intensitate a avut, potrivit INFP
Cutremurul cu magnitudinea de 5,7 produs miercuri dimineață în zona seismică Vrancea a avut o intensitate de gradul VI în zona epicentrală și s-a produs la o adâncime de aproximativ 120 de kilometri.
politia mascati perchezitii jpg
Percheziții într-un dosar de înșelăciune și spălare de bani. Peste 100 de persoane ar fi fost păcălite prin anunțuri false de vânzare
Polițiștii și procurorii DIICOT au făcut miercuri cinci percheziții în județul Teleorman, într-un dosar care vizează constituirea unui grup infracțional organizat, înșelăciune și spălarea banilor.
image png
Bătaie în direct la televiziunea publică din Armenia. Ce întrebare a declanșat întreg scandalul
Un incident șocant a avut loc la televiziunea publică din Armenia, unde o dezbatere politică s-a transformat într-o bătaie în toată regula chiar sub privirile telespectatorilor.
image png
Cum au știut telefoanele românilor că vine cutremurul. Tehnologia Google care a declanșat alarmele
Mii de români au fost treziți în noaptea de marți spre miercuri de alarmele emise de telefoanele mobile, în timpul cutremurului cu magnitudinea 5,7 produs în zona Vrancea.
Catedrala Mântuirii Neamului
Catedrala Națională, închisă de Sfântul Andrei. Când vor putea intra din nou credincioșii
Anunț de ultimă oră de la Patriarhia Română! Catedrala Națională va rămâne închisă de Sfântul Andrei. Ce se întâmplă cu pelerinii
Celestial Zodiac  Mercury and Lilith jpg
Ziua în care lucrurile încep să se așeze pentru cinci zodii. Ce aduce sextilul Mercur-Lilith
Horoscop 18 noiembrie 2026. Mercur formează un sextil cu Lilith, aducând clarificări și oportunități pentru cinci zodii. Află cine are noroc.
putin xi png
Xi și Putin s-au întâlnit înaintea summit-ului istoric cu Trump. Ce au discutat
Liderii Chinei și Rusiei, Xi Jinping și Vladimir Putin, s-au întâlnit miercuri în orașul Shenzhen, cu o zi înaintea unui summit trilateral cu președintele american Donald Trump. Discuțiile urmează să abordeze războiul din Ucraina, conflictul din Iran, dezarmarea nucleară și comerțul global.
Timişoara. Piaţa Prinţului Eugen, la începutul secolului XX
Timișoara, primul oraș european iluminat electric
Pe 12 noiembrie 1884, Timișoara devenea primul oraș european iluminat electric și al doilea din lume, după New York.