Minunata lume nouă vs femeile şi bărbaţii de altădată

„De ce să nu se încurajeze tendința, de altfel naturală, a femeii de a se emancipa de tutela bărbatului și a învăța de a trăi prin ea însăşi? Întrebarea este mai actuală decît am vrea să credem. Şi astăzi, feminismul românesc este destul de precar, atît ca formă de manifestare, cît şi ca formă de reprezentare. Unii spun că ortodoxismul nostru ar fi de vină, îndemnîndu-ne – mai ales pe noi, femeile – să ne ascundem sub pulpana patriarhală, preferînd supunerea, unei singurătăți emancipatoare. Aşa o fi?!“ (Constanța Vintila-Ghițulescu, Dilema veche, 2014)

Una din înjurăturile soft în mahalalele Bucureștilor din anii ’50 era „Băga-s-ar dracii în Mița Biciclista“. Prima ciclistă din București se întîmpla să fie un personaj burlesc absolut fermecător, dar care trezea în public reacția cu care multe românce sînt obișnuite: umor, da, dar acel umor ascunde o încăpățînare de a nu ceda modelor occidentale care ne pot surpa modul de viață de pînă acum. Mița Biciclista nu era feministă în sensul strict al cuvîntului, deși o curtezană care se îmbogățește din uzul iscusit al propriului corp e o femeie eliberată pentru o anumită aripă a feminismului (feminismul „sex-positive“ al lui Susie Bright sau Camille Paglia). Miștoul și derîderea sînt o formă de apărare, și o mare parte a societății românești simte nevoia să se apere de o ideologie care atinge miezul culturii noastre sud-europene: distincția clară între ce înseamnă să fii bărbat și ce înseamnă să fii femeie.

Dar despre ce anume este feminismul care enervează multă lume se scrie puțin în România. Dezbaterile și contradicțiile interne ale curentului feminist (ca și ale altor ideologii care se înfruntă pe terenul nostru) se discută în alte țări, acolo unde se află creuzetul de idei. La noi, ideile nu se îmbogățesc prea mult; dimpotrivă, se ascut, gata de luptă. De exemplu, una din chestiunile spinoase în feminism e legată de egalitate, așa cum arată sociologul Eva Illouz, ea însăși feministă. Atunci cînd reclamăm egalitate la locul de muncă și în salarii, trebuie să presupunem o adaptare la climatul profesional care a fost creat de bărbați și care funcționează în baza valorii de autonomie și a unei anumite percepții a raționalității. Cu alte cuvinte, femeia trebuie să își facă loc în viața profesională cu prețul tandreții și delicateții pe care le regretă domnul Nicolae Manolescu. Problema nu e doar melancolia bărbaților. Sociologul francez Farhad Khosrokhavar atrage atenția asupra motivațiilor adolescentelor care se convertesc la islam și își urmează soții plecați în Siria. În ceea ce le privește, utopia feministă a eșuat. Fetele consideră că etosul femeii emancipate, puternice și independente le privează de bucuriile condiției clasice a femeii și, prin urmare, de bucuriile iubirii, care pentru mulți oameni urmează încă o schemă mai degrabă conservatoare. Un jihadist răzvrătit împotriva sistemului occidental e pentru ele un fel de Prîslea cel Voinic. Partea cea mai importantă aici e că un sociolog observă și admite fenomenul. Asta presupune o sondare a decalajului între discursul elitelor educate și opiniile criticabile ale unei părți din populație prea consistentă pentru a fi ignorată. Ne vine să parafrazăm o rubrică din vechea Academie Cațavencu, „Avem un popor, cum procedăm?“. Deocamdată se procedează cu discuții sterile, dar arțăgoase în media sociale între două tabere oarecum abstracte și artificiale, să zicem „TFL iștii“ și „retrograzii“. Problemele foarte reale ale femeilor și bărbaților de rînd sînt chestiuni secundare. Sau se predică în continuare convertiților, prin TED Talks mustind de poncife, în timp ce masa celor cu care trebuie într-adevăr dus un dialog habar nu are ce înseamnă „gender“. Privit astfel, feminismul, oricît ar fi de bine intenționat, nu e decît una din măsurile fracturii între o parte mică, dar cu voce puternică a elitei educate în spirit liberal și o parte din populație care simte difuz că i se injectează programe politice contra „naturii“ ei mai degrabă reacționare. Parcă auzi versul lui Topîrceanu: „Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?“

Comunism, romantism, egalitarianism

Dar România e un exemplu interesant în materie de povești de gen. Ţară agrară, cu patriarhat bine înfipt în glie, a trecut pentru aproape jumătate de secol prin terapia-șoc a comunismului. Nu e de mirare că un sistem economic produce schimbări adînci în fibra socială, iar relațiile de familie sau identitățile de gen nu au rămas nici ele neatinse de nervurile ideologiei comuniste. Merită totuși să ne oprim puțin atenția asupra modelului de primă damă comunistă. În ciuda ignoranței și a politicilor de clientelism, cărora puterea politică le dădea forță și sprijin, Elena Ceaușescu avea aspirații de intelectual și om politic; drept dovadă lunga ei istorie în și pe lîngă Partidul Comunist. Lăsînd la o parte diferența dintre ideal și practică, să avem în minte modelul de femeie pe care încerca să îl întruchipeze.

În același timp, peste Ocean, Pat Nixon – soția președintelui Nixon – juca rolul femeii „și mai“ puternice din spatele omului de succes, susținîndu-l în campania electorală și promovînd cauze caritabile sau activități de voluntariat; activități considerate „feminine“ pentru că țin mai degrabă de sensibil, estetic sau emoții, în timp ce masculin ar fi tot ce ține de rațiune și știință, ca ingineria sau chimia. Tot feminine, prin faptul că țin de zona domestică, a casei, se pot numi și preocupările aproape constante ale primelor dame americane din a doua jumătate a secolului trecut, interesate în fel și chip de imaginea, la propriu, a Casei Albe. Cîțiva ani mai tîrziu, Rosalynn Carter, soția lui Jimmy Carter, se lăuda cu cauza nobilă de a promova drepturile persoanelor cu deficiențe mentale și în același timp decora Casa Albă cu conuri de brad, coji de ouă și alune, ca de pildă pentru Crăciunul din 1977. Și pentru că tot e la modă ca personaj feminin sinonim al eleganței clasice, Jackie Kennedy, jucată de Natalie Portman în Jackie (2016, regia Pablo Larrain), își povestește lupta cu morile de vînt în munca de a convinge clasa politică de necesitatea investițiilor ei în arta și decorațiunile interioare la Casa Albă. Filmul e un bun exemplu de ce înseamnă drama pentru femeile de elită americane în anii 1960. Cînd țara se afla într-o criză majoră, cu mișcări sociale care aveau să schimbe cursul istoriei, Jackie suferă dîndu-și seama că își va pierde statului de prima doamnă și va trebui să lase în urmă tot luxul și confortul cu care abia se obișnuise. Dacă chilianul Larrain încearcă prin asta să facă o glumă subtilă la adresa elitei americane din anii 1960, atunci strategia lui a mers la fix. Rochii elegante, cauze „nobile“, artă și dedicare totală soțului – cam asta caracteriza primele dame americane, în timp ce noi trăiam, conform lor, în grota ideologiei comuniste.

Totuși, prima femeie trimisă în spațiu a fost rusoaica Valentina Tereșkova, exact pe vremea cînd în SUA fustele doamnelor erau prea strîmte ca să le permită intrarea într-o limuzină, ce să mai vorbim de o navă spațială. Și cum spuneam, România poate nu era la vremea aceea chiar așa înapoiată pe cît ne credea Vestul democratic, liber, cu Coca-Cola și jeanși. Aici merită amintite cîteva cifre bine punctate de Andrada Fiscutean în articolul ei din 2016: în 1970, 75% din femeile apte de muncă în România munceau, în timp ce procentul era de doar 52,7% în Statele Unite. Fetele acestor femei, astăzi, studiază informatica mai mult decît fetele altor mămici din țările democrate din Europa: „România are cel mai mare procent de fete în acest domeniu la nivel de liceu și facultate (13%), în timp ce procentul este de abia 1,12% în Marea Britanie și 0,58% în Germania, 0,68% în Franța și 4,37% în Estonia, conform unui raport publicat de Comisia Europeană în 2012“. În 2015, 73% din judecătorii români erau femei, iar în justiție, în general, femeile reprezintă 65%.

Trebuie deci să dăm regimului comunist ce-i al lui: această participare masivă a femeilor la reglarea vieții obștești nu e nici pe departe o moștenire a slăvitei perioade interbelice, nici o măsură adoptată după 1989, ci o mutație socială impusă de comuniști, ca și dreptul de vot pentru femei. E totuși de remarcat cum de multe ori politici ale statului, uneori totalitar, produc și efecte pozitive acolo unde te-ai aștepta mai puțin. De exemplu, în Brazilia regimului militar, mișcarea feministă din anii ’60 s-a închegat tocmai atunci cînd femeile au început să umple fabricile din São Paulo și să lucreze cot la cot cu soții. Un nou val de studii în științele sociale a apărut odată cu deschiderea arhivelor din unele țări fost socialiste. Kristen Ghodsee, istoric la Universitatea din Pennsylvania, consideră că, dacă femeile erau mai emancipate în Germania de Est, asta se datora faptului că, odată intrate în rîndul muncii, aveau o putere economică comparabilă cu a bărbaților. Cu alte cuvinte, urmînd o interpretare marxistă, emanciparea vine odată cu puterea economică a femeilor.

Moscova nu crede în lacrimi, ci în eroine

Dar ideea feministă încorporată în socialism și feminismul mainstream de azi se confruntă cu aceeași problemă de fond – articularea între natura femeii și emanciparea femeii. Unul din cele mai triste personaje ale lui Dostoievski (și ai de unde alege) e Maria Şatova din Demonii, o tînără separată de soț, obișnuită să își cîștige pîinea, educată și progresistă. Dar în secret e îndrăgostită de personajul faustic, foarte masculin, care e centrul romanului, și îi naște un copil. Tragedia ei e că nu poate evita natura feminină, care o împiedică să fie ce vrea: un subiect liber, ca un bărbat, și nu „o fabrică de copii“. Din aceasta tensiune a condiției feminine pe care o dramatizează Dostoievski apare și contradicția cunoscută de noi în comunism: și muncitoare în mină, și mamă eroină. Acolo unde Dostoievski (care nu are o sensibilitate progresistă, trebuie spus) vede o fundătură totală, ilustrată prin moartea copilului Mariei, optimismul sovietic de propagandă are numai soluții. În socialism, femeia poate (și cam trebuie) să le facă pe toate. Un exemplu e filmul Moscova nu crede în lacrimi, unde o fată harnică și bună, trădată de inima ei caldă de femeie și de un bărbat nesimțit, își vede traiectoria carierei în structurile muncitorești compromisă de o sarcină. Dar, cu ambiție și hotărîre, reușește să își crească singură copilul și în același timp să studieze și să devină directoare la o fabrică. Cireașa de pe tort: cînd nici nu se mai aștepta, un bărbat cinstit, mai puțin educat decît ea și foarte sexy i se nimerește în cale.

Mesajul filmului pentru femei e destul de clar: da, puteți să le faceți pe amîndouă, dar e al naibii de greu. Şi nu numai din cauza societății patriarhale sau a caracterului dubios al unora, ci și în virtutea structurii voastre fizice, hormonale și sufletești. Desigur, satisfacția de la sfîrșit e pe măsura eforturilor depuse. Feminismul generic și difuz de azi nu mai vede problema femeii ca fiind legată de condiția ei biologică, în schimb preia soluția la nivel retoric – cu toții am auzit sau am citit pe Facebook că femeile sînt mai bune la multitasking decît bărbații.

Minunata lume nouă a la Ciuc

Media sociale nu permit spațiul și răgazul pentru a discuta fundamentele radicale ale ideii emancipatoare. În plus, istoria recentă nu dă motive clasei educate românești să admire prea mult doctrina socialistă. Dar feminismul, ca orice discurs emancipator, își are originea în gîndirea de stînga (chiar și mișcarea sufragetelor, în esență burgheză, și-a aliniat revendicările, în secolul al XIX-lea, cu cele ale sindicatelor muncitorești). Ar fi de așteptat ca și în România discursul feminist să se înlănțuie cu cauzele claselor de jos și să ajute la producerea de analize mai profunde ale rădăcinilor socio-economice ale violenței domestice, de exemplu, sau ale excluziunii sociale a unor segmente de populație.

Dar nici stînga nu mai e ce era. Dezbaterea în jurul Baltagului spune multe. Tabăra din jurul profesoarei Tunegaru e pe cale să importe nedigerat din campusurile americane (unde totuși există și voci critice, care nu mai ajung la noi) un soi de politică a struțului în legătură cu propriul nostru trecut și poate chiar cu textura socială a comunității rurale românești. Și ne propune să dezvoltăm, tot ca în campusurile americane, o prea mare gingășie față de tot ce înseamnă violență. În mediul universitar american, care e în mare măsură sursa convingerilor progresiste din restul lumii, există o puternică tendință de a cocoloși grupurile considerate dezavantajate istoric, deci și pe femei, și a le proteja de orice tip de agresiune, inclusiv cuvinte, priviri sau aluzii. Deși la origine bine intenționată, această cultivare a ultrasensibilității e de fapt o invitație la inacțiune și prin asta o trădare a adevăratei atitudini de stînga, mult mai voluntaristă, care înseamnă intrat cu mînecile suflecate în rîndurile claselor de jos, lucrat la igienă, la dat cu var, la educația primară și la reforma instituțiilor. Problema pare a fi faptul că, prin instituționalizarea unor politici bine intenționate, schimbările nu au loc de la rădăcină, prin schimbarea condițiilor materiale și, prin consecință, a relațiilor de putere. Cum spuneam, măsurile emancipatoare grefate cu forța de regimul comunist pe societatea românească au netezit calea unor fete de la țară ca să ajungă judecătoare sau procuror sau inginer. Nu am găsit statistici comparative, dar ar fi interesant să vedem dacă numărul fetelor din zonele dezavantajate ale mediului rural care ajung să facă studii superioare a crescut față de deceniile dinainte de 1989.

Lipsa de compromisuri majore și comoditatea cu care vine la pachet acest tip de feminism de fotoliu îl face, nu în mod surprinzător, și foarte popular. „Empowerment“-ul devine granița dintre femeile emancipate și cele aflate încă sub negura patriarhului. Emancipatele trec printr-un moment „aha“ de conștientizare aproape mistică, mediată de educație – cum observă Mihaela Miroiu –, în timp ce restul, pătura de dedesubt, continuă să își trăiască viața în întunericul ignoranței. O emancipată nu îi calcă bărbatului cămășile și nu i pregătește micul dejun; scopul ei devine propovăduirea mesajului emancipării care a scos-o și pe ea din grota patriarhatului. Astfel emanciparea devine, de multe ori, o alegere a celor care își permit (să trăiască din propriul venit, să își crească singure copiii, să nu fie nevoite să își împartă salariul cu părinții pensio­nari etc.).

Discursul feminist actual în România e un fenomen TFL (tineri liberi și frumoși). În reclama la berea Ciuc, tinerii sînt toți supli, cu barbă și fără burtă, iar tinerele – hip, cu pletele neîngrijite și sexy. În lumea lor totul e posibil: de la inovații IT pînă la construcții-gigant și răsturnarea regimului cu un entuziasm nebun și dragoste. Tinerii sînt într-adevăr liberi, nu precum părinții lor PSD-iști, și frumoși, cu tot șarmul frumuseții din reclame. Ei sînt probabil și tinerii care postează zilele aceasta în campania #metoo, care e un exemplu destul de limpede de acțiune a feminismului de tip TFL. Toți sîntem de acord că în România avem o problemă serioasă cînd violatorii se duc acasă liniștiți, în același sat sau în aceeași casă în care locuiește victima, lucru care practic echivalează cu o condamnare a victimei. Participarea româncelor din clasa de mijloc la #metoo arată felul în care ne raportăm la problema violenței împotriva femeilor de la noi din bătătură – și anume în mod relativ inconsistent cu celelalte probleme structurale care fac posibil fenomenul, de parcă violența împotriva femeilor ar fi un microb care va dispărea dacă îl sprayem de la distanță cu DTT-ul unei campanii cool. Dar abuzurile la care sînt supuse femeile fac parte dintr-un set de condiții de precaritate, la pachet cu sărăcia, lipsa de educație, lipsa de orizont, frustrarea socio-economică, mizeria și urîțenia vieții din multe sate (și zone urbane românești). Indiferența sau chiar cinismul autorităților judiciare fac parte din acest set de condiții și e adevăratul hashtag urgent dacă vrem să se schimbe ceva. Pe scurt, tragediile noastre rurale în care femeile abuzate sînt una din ororile unei culturi (căci e mai mult decît un sistem) împotmolite în inerție merită toată atenția TFL, dar TFL preferă cauze mai degrabă globale, care să nu ne aducă aminte că, sub crusta Facebook, România profundă suferă de boli cronice. „Victima“ unui compliment vulgar primit online e mai aproape de Alyssa Milano decît de victima unui viol nepedepsit în județul Vaslui.

Lumea „veche“ și nostalgia după „feminitate“ și „bărbații adevărați“

Ca în multe alte societăți în care se poartă războaie culturale între viziuni ale lumii progresiste și reacționare, problema femeii e un cîmp de bătălie. Războaiele nu lasă loc de îndoieli și întrebări fără răspuns. Întrebarea care stă la baza filozofică a acestui război e legată de rolul diferențelor biologice între bărbat și femeie. De răspunsul la această întrebare depind multe alte lucruri, dar un răspuns limpede nu se poate formula. Nu putem totuși nega că identitatea de gen se construiește prin dialog și tensiune între sexe. Tensiunea e importantă și potențial explozivă. Atunci cînd condițiile de viață sînt neprielnice, tensiunea între sexe degenerează în opresiune și violență împotriva femeii, în raporturi dăunătoare ambelor sexe. Există și contexte istorice pe care nostalgicii le consideră fericite, în care aceeași tensiune a sublimat în culturi galante, unde puterea femeii emană din acele calități pe care le enumera Nicolae Manolescu în articolul din Adevărul: delicatețe, tandrețe, farmec. În felurile cele mai nebănuite, fragilitatea poate însemna forță. Cine vrea cu adevărat să afle mai multe despre societățile islamice ajunge pînă la urmă să afle că femeile nu sînt deloc lipsite de putere, nici măcar în cele mai neumblate colțuri din Afganistan, dar că felul în care se înțeleg puterea și cîmpul de acțiune ale femeii e foarte diferit în Afganistan față de Occident. Feminista „deviaționistă“ Camille Paglia pune degetul pe rană: ea observă că, peste tot în Occident, femeile „eliberate“ din clasele de mijloc, cu carieră, mașină, apartament, care muncesc cot la cot cu bărbații, sînt nefericite. Poveștile cu femei frumoase, realizate economic și care nu reușesc să înfiripeze relații satisfăcătoare sînt nenumărate. Nu se mai găsesc bărbați, i se poate răspunde domnului Nicolae Manolescu. Femei emancipate, bărbați care se retrag în lumi virtuale sau ultraprivate și refuză să se angajeze în relații de lungă durată, femei nefericite, cerc vicios. Unde mai pui că un cuplu din patru, în țările dezvoltate, e afectat de problema infertilității. Dar unde e problema?

Explicația lui Camille Paglia e simplă: în trecut exista o separare fizică și clară între lumile bărbaților și femeilor. Femeile petreceau mult mai mult timp între ele decît azi, cînd își trăiesc viața în compania bărbaților la locul de muncă. În plus, de la bărbatul de azi o femeie „emancipată“ așteaptă să fie iubit, soț, amant, cel mai bun prieten, amic de călătorii, eventual și psiholog, tocmai pentru că cercul feminin pe care se bazau femeile de altădată a dispărut și a fost înlocuit cu un singur bărbat. Ba mai mult, în cultura hiper-individualistă din Occident, cum e cazul, de exemplu, în Statele Unite, a discuta despre probleme personale în public e un gest de proastă educație și prost gust. Problemele și grijile sînt lăsate în sarcina psihologului, pentru a mai ușura, în teorie, din sarcina partenerului de viață. În felul acesta, grijile și hopurile de zi cu zi se transformă într-o patologie care trebuie combătută cu terapie comportamentală și ritualuri de self-help (shopping, spre exemplu).

Să fie asta intuiția bucureșteanului hîtru pe lîngă care pedala Mița Biciclista? Poate că ironia arată tocmai teama lui de a vedea amestecîndu se două universuri care s-au dezvoltat în dialog și tensiune unul cu celalalt. Sau în raporturi de forță pe care le regreta Mărin al lui Pătru în Rînduieli: „La noi muierea pupa mîna bărbatului pînă mai adineauri“. Răspunsul femeii, care e prea ocupată ca să o supere vîntul schimbării: „Însoară-te, măi Tîrziule, și nu mai lozi aici cu copiii“. Asta era în anii ’70. Cîți Tîrzii avem azi și de ce? – rămîn întrebări cu răspuns dificil, dar la care merită să ne gîndim, uitîndu-ne mai întîi în ograda noastră. 

Anca Șerbănuță și Luminița-Anda Mandache sînt antropoloage.