Metafore aplicate ad litteram de un terorist

Rémi NILSEN
Publicat în Dilema Veche nr. 391 din 11-17 august 2011
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În urmă cu trei ani, postul public de radio din Finlanda m-a invitat la o discuţie, după ce un individ înarmat a ucis cinci persoane la o şcoală din Finlanda. Am fost atunci întrebat de ce s-a întîmplat aşa ceva în Finlanda, şi nu în Norvegia, avînd în vedere că ţările sînt similare din punct de vedere cultural, geografic şi demografic. La acel moment mi-a fost greu să răspund şi chiar să fac speculaţii. Acum mă găsesc în cealaltă postură şi la fel de nedumerit: Există ceva „extrem“ în societatea norvegiană? Este această funcţională societate social-democrată caracterizată prin încredere şi egalitate? 

Ştirea că teroristul care a detonat o maşină capcană lîngă biroul prim-ministrului Norvegiei şi a atacat o întîlnire de tineret la Utøya, omorînd 76 de persoane era norvegian – şi un „conservator cultural“, aşa cum singur s-a numit – a fost şocantă şi incredibilă, derutînd întreaga Norvegie. Noi nu ne gîndeam că avem extremişti de dreapta gata să şi acţioneze potrivit credinţelor lor. A fost acesta doar un nebun? Un lup singuratic autoradicalizat? Şi de ce a masacrat tineri de la AUF, organizaţia de tineret a moderatului Partid Laburist de centru stînga? Răspunsuri definitive nu vom avea probabil niciodată. Prin definiţie, un individ care ucide copii, cu sînge rece, e un psihopat. Cu toate acestea, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este în ce fel o tot mai agresivă dezbatere politică publică poate pava drumul către asemenea atrocităţi. Ce se întîmplă cînd metaforele şi alegoriile din aceste dezbateri sînt luate cuvînt cu cuvînt? 

O caracteristică a politicii din Scandinavia este că sistemul social-democrat existent este atît de preţuit de către populaţie, încît toate partidele politice îl iau în braţe, chiar şi dreapta (la începutul anului, chiar au declarat că şi ei au contribuit la crearea lui, la fel de mult ca şi mişcarea muncitorească). Dreapta rasistă – în special cea din Danemarca, dar şi din Norvegia şi Suedia – a îmbrăţişat, la rîndu-i, acest model şi consideră că ameninţarea principală la adresa lui este imigraţia, şi nu creşterea inegalităţilor create de globalizarea neoliberală sau lăcomia industriei financiare. Doar dreapta liberală mai susţine că sistemul nu este viabil (în ciuda realităţii contrare şi a faptului că toate sondajele arată că o majoritate foarte mare de norvegieni e dispusă să plătească mai multe taxe pentru a menţine sistemul de protecţie socială). Discursul despre iminenta prăbuşire a modelului social-democrat este unul central în cadrul ramurii de extremă dreapta „cultural conservatoare“ din care face parte şi Anders Behring Breivik. Este important să acordăm o atenţie specială diferenţelor dintre mişcarea neo-nazistă şi aceşti „conservatori culturali“. În postările online pe care Breivik le-a făcut, nu apare nici un semn al rasismului tradiţional de extremă dreapta; el condamnă islamul ca ideologie politică, şi nu pe musulmani ca fiind o rasă biologic inferioară; nu promovează cruciadele împotriva lumii islamice (doar contra musulmanilor din Europa); susţine Israelul şi denunţă nazismul istoric. Principalii lui inamici sînt ceea ce el numeşte „marxişti culturali“, formulă care în esenţă se referă la oricine se pronunţă pentru multiculturalism, adică mari părţi din spectrul politic. În manifestul său, ideea principală este aceea că Europa a fost invadată de islam. El foloseşte statisticile demografice ca pe o armă şi îi acuză pe „marxiştii culturali“ că ar fi vîndut Europa. „Manifestul“ lui este în cea mai mare parte o lucrare cu bucăţi copiate din diverse texte anti-islamice, cele mai multe din surse de limbă engleză şi cîteva norvegiene. Conţine o seamă de incoerenţe, dar arată nevoia de a trage o concluzie „logică“ asupra a ceea ce autorul vede a fi o Europă în stare de război sau de ocupaţie şi un soi de nostalgie difuză pentru Europa dinainte de 1918. Ca majoritatea naţionaliştilor, el nu pare să ştie foarte multe despre istoria şi cultura pe care pretinde că le apără. 

Cu toate acestea, scrierile lui Breivik nu sînt nişte fabulaţii sălbatice ale unui nebun, ci mai degrabă ceva familiar. Am mai auzit asemenea lucruri şi înainte, de multe ori. Ele nu sînt aşa departe de cele ce declară Partidul Progresului din Norvegia (al cărui membru a fost şi Breivik timp de şase-şapte ani şi pe care l-a părăsit la mijlocul anilor 2000, cînd Breivik a devenit mai radical). Partidul s-a lansat ca o formaţiune pledînd împotriva taxelor, în anii ’70, dar a evoluat, în anii ’80 devenind cel mai important partid xenofob din Norvegia. În anii ’90 s-a descotorosit de elementele sale cele mai radicale şi a devenit o parte mai mult sau mai puţin acceptată a scenei politice principale. După 11 septembrie 2001, partidul a înfierat islamul ca fiind o religie inerent rea şi a legitimat rasismul împotriva musulmanilor sub ideea de „critică a religiei“. 

În campania electorală din 2009, liderul partidului, Siv Jensen, a lansat o teza numită snik-islamisering, potrivit căreia ar exista un proces secret de islamizare a societăţii norvegiene. Dar, pentru că nu a găsit nici un exemplu potrivit în Norvegia, s-a întors către Suedia, spunînd că suburbia Rosengard din Malmö ar fi fost invadată de musulmani şi condusă prin legea islamică Şaria. Metaforic sau literal? Cu doar trei luni în urmă, imigraţionisto-scepticul Christian Tybring-Gjedde, membru al Partidului Progresului, a declarat în parlament că „adevărul este că islamul este în creştere şi valorile în care credem sînt pe cale de dispariţie în ţara noastră“ şi că „nu poate fi găsit nici un musulman care să se distanţeze de Şaria“. „Părintele“ Partidului Progresului – Carl I. Hagen (care l-a condus din 1978 pînă în 2006) – a spus în 2004, într-un discurs în faţa unui grup de creştini: „Ei (musulmanii), asemeni lui Hitler, au trasat cu mult timp în urmă un plan de islamizare a lumii“. 

Chiar dacă Partidul Progresului hrăneşte (metaforic) ideea unei invazii musulmane şi a unei conspiraţii împotriva Europei de Vest, trebuie spus că e destul de moderat în comparaţie cu Democraţii suedezi care au cîştigat anul trecut 20 de locuri în parlamentul din Suedia. Liderul lor, Jimmie ºAkesson, a declarat în repetate rînduri că de la cel de-Al Doilea Război Mondial, islamul este cea mai mare ameninţare la adresa Suediei. Această idee a ameninţării, sau chiar a ocupaţiei, e de asemenea propagată în Danemarca de către Partidul Poporului Danez. E al treilea partid ca mărime din Danemarca (a cîştigat 13,8% din voturi la alegerile din 2007) şi declară că imigraţia musulmană este „cel mai mare dezastru naţional“ din ultimele decenii. Nu ezită să facă apel la combaterea acestei ameninţări cu alegorice (?) referiri la mişcarea de rezistenţă daneză din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Acestea sînt doar cîteva exemple, mai degrabă moderate, din discursuri rasiste care au devenit „normale“ în politica europeană şi în care miniştri francezi vorbesc despre necesitatea apărării „identităţii franceze“, iar prim-miniştrii Germaniei şi Marii Britanii declară că „multiculturalismul a eşuat“, fără să aducă alte argumente, ci doar o implicită confirmare a nefondatei credinţe xenofobe potrivit căreia culturi diferite (creştină şi musulmană, în speţă) nu pot convieţui. Nu mai vorbim de mişcarea Tea Party din SUA care nu ezită să-l compare pe Obama cu Hitler, invocînd în acelaşi timp teorii conspiraţioniste potrivit cărora preşedintele american ar fi un musulman infiltrat şi cere chiar să-i controleze certificatul de naştere. Ce se întîmplă dacă lumea ia ad litteram o asemenea retorică, astfel de metafore? 

Dar întrebarea rămîne: De ce Norvegia? De ce un asemenea act extrem de ură într-o ţară liniştită şi sigură, cu puţine tensiuni sociale, care practic nu are şomaj şi în care echitatea socială e la un nivel ridicat? Potrivit standardelor ONU, Norvegia este una din ţările cele mai bune în care se poate trăi din întreaga lume. 

Chiar dacă diferenţele de clasă din Norvegia sînt destul de mici, ele totuşi există în termeni de venituri şi cultură. În ultimele decenii a avut loc o recompunere a claselor prin care am văzut votanţi din rîndul muncitorilor migrînd de la Partidul Laburist, social-democrat, către Partidul Progresului populist şi xenofob. Felul în care s-a petrecut această schimbare e încă o enigmă şi mulţi oameni de stînga au încercat să descifreze „codul Partidului Progresului“. Cea mai comună explicaţie este aceea că, profesionalizîndu-se, Partidul Laburist a creat o distanţă între politicieni şi ceilalţi oameni, în vreme ce Partidul Progresului e mult mai popular şi e mai uşor să te identifici cu el. Populiştii şi segmente din dreapta liberală, la început în Danemarca şi ceva mai tîrziu şi în Norvegia, au lansat o „bătălie culturală“ împotriva „political corectness“ (un termen pe care Breivik îl foloseşte adesea). Pentru toate partidele importante din Norvegia care se denumesc social-democrate, sistemul e atît de popular încît a te pronunţa împotriva lui poate fi o reţetă pentru un dezastru electoral, dar dreapta liberală şi multe segmente economic liberale din Partidul Laburist au ajuns la consensul că sistemul de protecţie socială nu e viabil pe termen lung. Dreapta liberală foloseşte asta, bineînţeles, pentru a aduce argumente în favoarea privatizării serviciilor publice, în vreme ce dreapta populistă, Partidul Progresului, dă vina pe imigranţi. Aşadar, combinaţia între o identificare populară şi o mai facilă înţelegere a unor probleme economice complexe poate fi explicaţia pentru crearea unei atmosfere xenofobe. Toate pe fondul unei acceptări mai generale a rasismului anti-islamic de după 11 septembrie 2001. Dar, din nou, această atmosferă xenofobă nu e particulară Norvegiei. 

Inamicul principal al lui Breivik – şi al altor „conservatori culturali“ – nu sînt musulmanii, cărora le respectă puternicele sentimente de identitate, ci slabii şi „femininii“ „marxişti culturali“, promotorii multiculturalismului. Asta explică de ce Breivik a ales să atace Partidul Laburist, şi nu o moschee sau vreun alt loc ori simbol islamic. Argumentul nu este nou şi poate fi găsit de-a lungul întregii Europe: stînga, prin insistenţa sa asupra trecutului imperialist al omului alb, îi denigrează pe albi – e un rasism invers, spun ei. De aceea Breivik insistă că el este un antirasist. 

Breivik îşi arată o enormă ură faţă de politica de centru-stînga din Norvegia. E aici în joc o dinamică socială greu de explicat: De ce acest om, care a crescut în îmbelşugata parte de vest din Oslo, a prins o asemenea ură împotriva curentului politic principal? Nu cred că avem destule elemente pentru a face o deosebire clară între chestiunile psihologice, mediul social şi contextul politic. Oricum, componenta „marxistă“ nu e de neglijat. În ultimii ani, liberalii şi conservatorii de dreapta au evidenţiat într-un mod agresiv crimele comunismului (Stalin şi Pol Pot), echivalînd marxismul cu nazismul, argumentul implicit fiind că pînă şi gîndirea unor schimbări sociale poate conduce din neatenţie la regimuri totalitare. Argumentul a fost adesea folosit pentru a acuza stînga că ar avea o agendă secretă, aşa încît să-i discrediteze dorinţa pentru o societate mai dreaptă şi mai echitabilă. Această strategie s-a dovedit un mijloc eficient de a bloca dezbaterea politică despre dezvoltarea socioeconomică a societăţilor noastre. A deturnat politica de la dezbaterea despre cum trebuie distribuite resursele şi cum trebuie uniţi oamenii, către o „bătălie culturală“. 

În întreaga Europă vedem aceleaşi antagonisme ce par să fie şi motivaţia politică din spatele actelor lui Breivik. E greu de determinat ce a cauzat trecerea la fapte într-un asemenea caz extrem, dar cel puţin pentru moment e de învăţat că o normalizare a rasismului şi a discursurilor agresive în sfera publică poate radicaliza persoane alienate. Dreapta populistă şi xenofobă nu ar trebui blamată pentru asemenea acte oribile de terorism, dar aceste acte scot în evidenţă responsabilităţile pe care le avem cu toţii în discursurile noastre. Metaforele pot fi citite literal. Nu e vorba de libertatea exprimării, ci de onestitatea şi responsabilitatea retoricii noastre.

Rémi Nilsen este redactor-şef al publicaţiei Le Monde diplomatique, filiala din Oslo.

Text preluat din reţeaua Eurozine
© Remi Nilsen / Eurozine

traducere de Andrei MANOLESCU

Cea mai bună parte din noi jpeg
Inima rezistă mai mult
Am petrecut mult timp căutînd sfaturi de domesticire a procrastinării.
image png
Lecția portugheză SAAL
Inovațiile metodologice ale SAAL, cum ar fi implicarea arhitecților în dezvoltarea comunitară
Zizi și neantul jpeg
Masa cea lungă
Pentru că viitorul era incert sau, dimpotrivă, înfiorător de cert în stagnarea lui.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Schimb de mame sau despre cum arată România
Trăim în continuare într-o țară foarte săracă
E cool să postești jpeg
Mai avem nevoie de profesori?
Este trecut cu vederea, în mod grosolan, faptul că această grevă a profesorilor, pentru drepturile salariale, este făcută tocmai în interesul copiilor.
Theodor Pallady jpeg
Cine este Hieronymus Bosch?
Hieronymus Bosch va rămîne atîrnat în muzeele altora, în vreme ce detectivii romanelor noastre polițiste vor purta neverosimile patronime neaoșe...
p 20 Gianfranco Ravasi WC jpg
O biografie în cruce
„Biografia lui Iisus” ţine mai ales seama de expresivitatea internă a Evangheliilor.
p 24 A  Manolescu jpg
Cu ochii-n 3,14
De fiecare dată cînd văd cîte un om pe stradă cu Dilema veche în mînă mă bucur de parcă m-aș întîlni cu un cunoscut. Încă nu-i salut, dar le zîmbesc. (A. M. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Colecționarii de momente
Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.
Zizi și neantul jpeg
Vechi obiceiuri (ne)sănătoase
Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Doar o plimbare prin cartier
De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier.
E cool să postești jpeg
Sfîntul Grobian al politicienilor
Însă, dacă erodează încrederea cetățenilor, politicienii sînt ei înșiși cei care vor cădea în această groapă.
p 20 Carol cel Mare WC jpg
Creștinismul carolingian, între cultură și politică
Ei au introdus astfel o concepţie despre rolul religios al suveranului, care nu a încetat să fie revendicată mai tîrziu.
foto BTC DV bis jpeg
Credința ca experiență
E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.
p 22 WC jpg
Pascalia, piatră de poticnire?
Tema este delicată și necesită explicații extinse pentru a înțelege cîștigurile, pierderile și riscurile unui demers de schimbare a Pascaliei.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Habar n-am dacă așa ceva poate fi socotit un experiment reușit sau nu.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Schimbări și obișnuințe
Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.
Zizi și neantul jpeg
Familie și mese
Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Copilul care recită poezia
Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.
p 20 Kemal Kili‡daroglu WC jpeg
Pluralism religios: democratul turc şi monarhul englez
În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.
Theodor Pallady jpeg
Populus Dei
„Mediile bisericești înalte" au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă!
P2000594 1 jpg
Mai, RDW și București
RDW reușește, în fiecare an, să aducă în lumina reflectoarelor un număr impresionant de artiști, designeri și arhitecți
E cool să postești jpeg
Ne pierdem copiii?
„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Urmăriți derularea scandalului „The Romanian deal” în care e implicat fiul (cam pușlama, după părerea mea) președintelui Biden. Vor ieși la iveală lucruri incredibile! (S. V.)

Adevarul.ro

image
Arnold Schwarzenegger, despre ce înseamnă pentru el moartea și Raiul: „Nu ne vom mai revedea niciodată“
Actorul Arnold Schwarzenegger, fost guvernator al statului american California, vorbeşte cu multă sinceritate despre încercările şi dificultăţile din viaţa sa într-un nou documentar în trei părţi, "Arnold", informează site-ul revistei People.
image
Legenda satului Vama Veche, locul plin de șerpi, unde s-au așezat găgăuzii
Legenda spune că satul Vama Veche a fost întemeiat de găgăuzi, iar ținutul s-a numit „Yilanlâk“ (Șerpăria).
image
Motivul pentru care chinezii forează una din cele mai adânci gropi din lume în deșertul Tarim
China a început să foreze una dintre cele mai adânci gropi din lume în căutarea unor descoperiri în adâncul Pământului. Presa de stat chineză a descris proiectul de foraj de 11.000 de metri drept „un punct de reper în explorarea de către China a adâncimii Pământului”.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.