Medici români în Franţa

De aproape un an şi jumătate, locuiesc împreună cu soţul meu în Franţa. Amîndoi sîntem medici şi ne-am hotărît să ne bucurăm o vreme de avantajele mobilităţii europene. Am lăsat şi noi în urmă familii şi prieteni dragi, pe care îi vizităm cît putem de des şi pe care îi aşteptăm în vizită. Decişi să ne facem experienţa franceză cît se poate de bună, am ajuns să ne întîlnim amici mai vechi, plecaţi demult şi stabiliţi în diferite oraşe de aici, sau să cunoaştem oameni noi care poate au parcurs un drum similar. Iar întîlnirile au fost nenumărate...

Citeam undeva că drumul spre tine însuţi duce prin celălalt capăt al lumii. Chiar dacă Franţa nu este celălalt capăt al lumii, ci doar o ţară europeană aflată la vreo 2500 km spre vest, drumul acesta mi se pare totuşi rodnic şi revelator. În funcţie de perioada în care a fost parcurs, el a însemnat piedici sau beneficii diferite. Toate, fără excepţie, au lăsat o urmă pe personalitatea oamenilor care l-au parcurs. Implicit, deşi ne dăm mai puţin seama, au lăsat o urmă şi în personalitatea noastră.

Înainte ca România să fie parte din Uniunea Europeană, a practica profesia de medic aici însemna să refaci anul I de facultate, să treci un concurs cu un numerus clausus extrem de drastic (răspunzător, de altfel, pentru criza de medici care le-a deschis porţi românilor), să refaci anul VI de facultate, să treci concursul de internat (echivalentul concursului de rezidenţiat de la noi) şi, în sfîrşit, să îţi începi călătoria în profesia la care, în România, ai fi avut dreptul de un număr variabil de ani. Astăzi, studiile europene sînt echivalate şi, deci, odată ce ai păşit pe tărîmuri franţuzeşti, eşti adoptat. Pentru rezidenţi este poate ceva mai complicat pentru că, indiferent de stagiile urmate în Franţa, ei trebuie să îşi susţină examenul de medic specialist în ţară, să obţină certificatul de echivalare de la Ministerul Sănătăţii (care a înţeles că trebuie să lupte contra emigraţiei medicilor prelungind timpul de aşteptare a certificatului) şi apoi să-şi redeschidă o poartă pe tărîmurile franceze. Medicii specialişti, odată ce şi-au obţinut acelaşi certificat, pot aplica direct pe poziţii de medici seniori în specialitatea lor, în spitalele de stat, în spitalele private cu scop nelucrativ sau, în funcţie de experienţa din ţară, în spitalele private.

Drumul acesta nu are nimic irevocabil. De altfel, acest detaliu reprezintă avantajul la care mă gîndesc adeseori. Avem toate opţiunile în faţă, şi deschiderea unei porţi nu înseamnă închiderea alteia. Unul dintre medicii români pe care i-am reîntîlnit aici spunea acelaşi lucru, dîndu-i un sens puţin diferit: „Sînt aici pentru că ei au nevoie de mine. Scopul meu nu este să devin francez. Îmi asum deplin identitatea de expat, cu toate avantajele şi dezavantajele ei“. Medicul despre care vă vorbesc este un foarte bun profesionist şi lucrează de mulţi ani într-un spital de top din Paris. Atitudinea lui este aceea pe care o îmbrăţişez şi eu: poate că, în statutul meu de medic (încă) rezident, sînt aici şi pentru că vreau să îmi diversific formarea, dar asta nu înseamnă că renunţ la identitatea mea de cetăţean român, de cetăţean european sau, dacă vreţi, chiar de cetăţean al lumii, nici la perspectivele care mi s-ar putea deschide în România sau în altă parte.

Nu toţi cei pe care i-am întîlnit aici sînt la fel de ataşaţi de propria identitate. Am cunoscut o doctoriţă de origine română, în vîrstă de 37 de ani, care, pentru că de trei ani nu se mai întorsese în ţară, nu îşi mai amintea suficient limba română şi mi-a cerut să vorbim în franceză în timpul întîlnirii noastre tête-à-tête la o cafea. Doctoriţa aceasta a venit însă la finalul facultăţii, prin anul 2000, cu mult înaintea conceptului de mobilitate. Nu a fost adoptată pe loc, drumul ei a trecut chiar peste nenumărate obstacole: de la slujbe temporare în alte domenii, la concursuri dificile, la îndelungi aşteptări. După mine, atitudinea ei era tocmai ridul lăsat de o luptă de un deceniu pentru a-şi recîştiga statutul iniţial.

În chip similar, un alt coleg român sosit în Franţa cu puţin înainte de marea aderare a României la UE a decis că vrea să facă rezidenţiatul întocmai ca un francez, ceea ce la momentul respectiv îi oferea mai multe şanse de integrare şi, bineînţeles, o diplomă de final de studii cu un nume ceva mai rezonant decît al facultăţilor româneşti. Niciodată nu s-a ferit să ne vorbească în limba maternă, dar, de foarte multe ori, vorbea în limba franceză despre români şi România. La cîteva reuniuni profesionale a subliniat apăsat faptul că formarea lui a avut loc în Franţa, nu în România, unde atît studiile, cît şi examenul de rezidenţiat au un nivel execrabil. Nu a vorbit în absenţa noastră, aşa cum se spune uneori despre români. Dimpotrivă, a spus acest lucru răspicat şi de faţă cu noi, medici români din diferite specialităţi, dar cu un rol similar ca grad de dificultate celui deţinut de el în viaţa clinicii. Poate că a trecut examene pe care o parte dintre cei care au ales să le susţină în ţară nu le-ar fi trecut în Franţa. Probabil că universităţile franceze îndeplinesc mai bine criteriile de calitate a procesului educaţional. Dar trebuie să spun că, deşi îi înţeleg motivele, nu aş fi ales să îi pun într-o astfel de lumină pe colegii cu aceeaşi origine, mai ales dacă nici măcar nu concuram pe acelaşi post. Am ales în mod voit cuvîntul „origine“ în pofida celui de „naţionalitate“. La o lună după ce a plecat din clinică, i-a scris un mail unuia dintre medicii seniori, anunţîndu-l că a primit naţionalitatea franceză. M-am bucurat pentru el, probabil o astfel de recunoaştere l-a făcut să fie mai împăcat cu sine însuşi şi poate chiar să devină mai împăcat cu propriile origini.

Nu mulţi dintre cei care practică medicina în Franţa se află în conflict cu propria identitate, chiar dacă, uneori, situaţii conflictuale se pot ivi. O doctoriţă anestezistă într-un spital universitar a avut o dispută profesională cu un medic chirurg francez: ea considera că un anumit pacient cu un istoric de boală destul de încărcat nu se califica pentru spitalizarea de o singură zi (în ambulatoriu), necesitînd o spitalizare ceva mai lungă. Deşi există principii deontologice clare şi larg acceptate, acel medic a ales să o jignească pe doctoriţa româncă de faţă cu pacientul, folosind un epitet legat de naţionalitate. Urmarea: atît pacientul, cît şi doctoriţa româncă l-au dat în judecată pe francez. Şi sper să pot anunţa într-o zi că procesul a fost cîştigat.

Dacă am ales să povestesc pînă acum despre dificultăţile interioare sau exterioare de adaptare, am făcut-o doar ca să las ce e mai bun pentru final. Medicul despre care vă vorbeam la început, cel care se mîndreşte că e expat, împarte biroul de la spitalul de top cu un alt medic român. Împreună cu soţia sa, medic şi ea, trăiesc într-un mediu frumos, în care sînt înconjuraţi, în puţinul timp liber, atît de oameni de acasă, cît şi de francezi, italieni sau americani. La rîndul meu, împart biroul cu un coleg român, chirurg generalist ca şi mine, şi împărtăşim amîndoi aceeaşi atitudine pozitivă faţă de ţară, dar şi acelaşi… realism temperat faţă de clasa politică. Alţi doctori români trăiesc în nord, într-o metropolă ploioasă, însă au mereu zîmbetul pe buze. Nu de la bun început: în funcţie de specialitate, adaptarea le-a luat şase luni-un an, uneori chiar doi. O prietenă rezidentă în neurologie a afirmat de la început răspicat că ea este româncă, dar că doreşte să nu fie tratată diferenţiat faţă de medicii francezi deoarece consideră că are o pregătire echivalentă. După un an şi jumătate, şeful clinicii de la Nimes a rugat-o să accepte un post acolo, unde, de altfel, şi-a urmat o parte din rezidenţiat. Doi soţi ginecologi se ocupă aproape în totalitate de o maternitate din centrul Hexagonului: muncesc mult, dar sînt pasionaţi de ceea ce fac şi au o autonomie profesională desăvîrşită, în afara controalelor efectuate de Înalta Autoritate pentru Sănătate, care însă a apreciat constant munca lor. Nişte amici, medici oftalmologi, practică într-un orăşel liniştit în care sînt trataţi după modelul patriarhal: au una dintre cele mai frumoase case din oraş, lumea îi recunoaşte şi îi salută pe stradă, iar pentru educaţia şi îngrijirea copiilor li se oferă zeci de posibilităţi. Probabil că unii dintre cei care citesc aceste rînduri vor spune că asta se poate şi la noi.

Şi dacă am ajuns la această discuţie, întrebării „De ce pleacă medicii?“ i s-a răspuns în fel şi chip. Mai mereu răspunsurile pornesc din zona următoare: sînt prost plătiţi, luptă împotriva ideii de şpagă, dar şi împotriva unei existenţe la limita subzistenţei, sînt revoltaţi că nu au materialele necesare în spitale şi, deci, nu-şi pot trata corect pacienţii, se opun umilinţelor constante din sistem, dar şi celor la care este supusă breasla în presă, nu întotdeauna din motivele corecte, fug de golul de valori al societăţii româneşti actuale şi chiar de concurenţa, uneori neloială, dintre confraţi. Probabil fiecare dintre ele are un rol important. Aşa că nu vreau decît să adaug că aici pacienţii cu cancer vin cu taxiul la spital, că le explicăm tuturor boala cu sinceritate şi foarte amănunţit, că îngrijirile la domiciliu se rambursează cu religiozitate (pansamente, injecţii, analize), dar scutesc sistemul de şederi costisitoare în spital, că ştim numele tuturor infirmierelor şi brancardierilor cu care ne salutăm dimineaţa la cafea, că în majoritatea instituţiilor practicienii sînt autonomi, în sensul că au libertatea de a face ceea ce ştiu să facă, şi că atunci cînd un profesor universitar a pus picioarele pe masa din camera medicilor, o îngrijitoare care făcea curat l-a întrebat doar atît: „Aşa faceţi şi acasă?“. A fost suficient pentru ca profesorul să adopte o poziţie mai adecvată…