Medici români în Franţa

Olivia SGARBURĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 436 din 21-27 iunie 2012
Medici români în Franţa jpeg

De aproape un an şi jumătate, locuiesc împreună cu soţul meu în Franţa. Amîndoi sîntem medici şi ne-am hotărît să ne bucurăm o vreme de avantajele mobilităţii europene. Am lăsat şi noi în urmă familii şi prieteni dragi, pe care îi vizităm cît putem de des şi pe care îi aşteptăm în vizită. Decişi să ne facem experienţa franceză cît se poate de bună, am ajuns să ne întîlnim amici mai vechi, plecaţi demult şi stabiliţi în diferite oraşe de aici, sau să cunoaştem oameni noi care poate au parcurs un drum similar. Iar întîlnirile au fost nenumărate...

Citeam undeva că drumul spre tine însuţi duce prin celălalt capăt al lumii. Chiar dacă Franţa nu este celălalt capăt al lumii, ci doar o ţară europeană aflată la vreo 2500 km spre vest, drumul acesta mi se pare totuşi rodnic şi revelator. În funcţie de perioada în care a fost parcurs, el a însemnat piedici sau beneficii diferite. Toate, fără excepţie, au lăsat o urmă pe personalitatea oamenilor care l-au parcurs. Implicit, deşi ne dăm mai puţin seama, au lăsat o urmă şi în personalitatea noastră.

Înainte ca România să fie parte din Uniunea Europeană, a practica profesia de medic aici însemna să refaci anul I de facultate, să treci un concurs cu un numerus clausus extrem de drastic (răspunzător, de altfel, pentru criza de medici care le-a deschis porţi românilor), să refaci anul VI de facultate, să treci concursul de internat (echivalentul concursului de rezidenţiat de la noi) şi, în sfîrşit, să îţi începi călătoria în profesia la care, în România, ai fi avut dreptul de un număr variabil de ani. Astăzi, studiile europene sînt echivalate şi, deci, odată ce ai păşit pe tărîmuri franţuzeşti, eşti adoptat. Pentru rezidenţi este poate ceva mai complicat pentru că, indiferent de stagiile urmate în Franţa, ei trebuie să îşi susţină examenul de medic specialist în ţară, să obţină certificatul de echivalare de la Ministerul Sănătăţii (care a înţeles că trebuie să lupte contra emigraţiei medicilor prelungind timpul de aşteptare a certificatului) şi apoi să-şi redeschidă o poartă pe tărîmurile franceze. Medicii specialişti, odată ce şi-au obţinut acelaşi certificat, pot aplica direct pe poziţii de medici seniori în specialitatea lor, în spitalele de stat, în spitalele private cu scop nelucrativ sau, în funcţie de experienţa din ţară, în spitalele private.

Drumul acesta nu are nimic irevocabil. De altfel, acest detaliu reprezintă avantajul la care mă gîndesc adeseori. Avem toate opţiunile în faţă, şi deschiderea unei porţi nu înseamnă închiderea alteia. Unul dintre medicii români pe care i-am reîntîlnit aici spunea acelaşi lucru, dîndu-i un sens puţin diferit: „Sînt aici pentru că ei au nevoie de mine. Scopul meu nu este să devin francez. Îmi asum deplin identitatea de expat, cu toate avantajele şi dezavantajele ei“. Medicul despre care vă vorbesc este un foarte bun profesionist şi lucrează de mulţi ani într-un spital de top din Paris. Atitudinea lui este aceea pe care o îmbrăţişez şi eu: poate că, în statutul meu de medic (încă) rezident, sînt aici şi pentru că vreau să îmi diversific formarea, dar asta nu înseamnă că renunţ la identitatea mea de cetăţean român, de cetăţean european sau, dacă vreţi, chiar de cetăţean al lumii, nici la perspectivele care mi s-ar putea deschide în România sau în altă parte.

Nu toţi cei pe care i-am întîlnit aici sînt la fel de ataşaţi de propria identitate. Am cunoscut o doctoriţă de origine română, în vîrstă de 37 de ani, care, pentru că de trei ani nu se mai întorsese în ţară, nu îşi mai amintea suficient limba română şi mi-a cerut să vorbim în franceză în timpul întîlnirii noastre tête-à-tête la o cafea. Doctoriţa aceasta a venit însă la finalul facultăţii, prin anul 2000, cu mult înaintea conceptului de mobilitate. Nu a fost adoptată pe loc, drumul ei a trecut chiar peste nenumărate obstacole: de la slujbe temporare în alte domenii, la concursuri dificile, la îndelungi aşteptări. După mine, atitudinea ei era tocmai ridul lăsat de o luptă de un deceniu pentru a-şi recîştiga statutul iniţial.

În chip similar, un alt coleg român sosit în Franţa cu puţin înainte de marea aderare a României la UE a decis că vrea să facă rezidenţiatul întocmai ca un francez, ceea ce la momentul respectiv îi oferea mai multe şanse de integrare şi, bineînţeles, o diplomă de final de studii cu un nume ceva mai rezonant decît al facultăţilor româneşti. Niciodată nu s-a ferit să ne vorbească în limba maternă, dar, de foarte multe ori, vorbea în limba franceză despre români şi România. La cîteva reuniuni profesionale a subliniat apăsat faptul că formarea lui a avut loc în Franţa, nu în România, unde atît studiile, cît şi examenul de rezidenţiat au un nivel execrabil. Nu a vorbit în absenţa noastră, aşa cum se spune uneori despre români. Dimpotrivă, a spus acest lucru răspicat şi de faţă cu noi, medici români din diferite specialităţi, dar cu un rol similar ca grad de dificultate celui deţinut de el în viaţa clinicii. Poate că a trecut examene pe care o parte dintre cei care au ales să le susţină în ţară nu le-ar fi trecut în Franţa. Probabil că universităţile franceze îndeplinesc mai bine criteriile de calitate a procesului educaţional. Dar trebuie să spun că, deşi îi înţeleg motivele, nu aş fi ales să îi pun într-o astfel de lumină pe colegii cu aceeaşi origine, mai ales dacă nici măcar nu concuram pe acelaşi post. Am ales în mod voit cuvîntul „origine“ în pofida celui de „naţionalitate“. La o lună după ce a plecat din clinică, i-a scris un mail unuia dintre medicii seniori, anunţîndu-l că a primit naţionalitatea franceză. M-am bucurat pentru el, probabil o astfel de recunoaştere l-a făcut să fie mai împăcat cu sine însuşi şi poate chiar să devină mai împăcat cu propriile origini.

Nu mulţi dintre cei care practică medicina în Franţa se află în conflict cu propria identitate, chiar dacă, uneori, situaţii conflictuale se pot ivi. O doctoriţă anestezistă într-un spital universitar a avut o dispută profesională cu un medic chirurg francez: ea considera că un anumit pacient cu un istoric de boală destul de încărcat nu se califica pentru spitalizarea de o singură zi (în ambulatoriu), necesitînd o spitalizare ceva mai lungă. Deşi există principii deontologice clare şi larg acceptate, acel medic a ales să o jignească pe doctoriţa româncă de faţă cu pacientul, folosind un epitet legat de naţionalitate. Urmarea: atît pacientul, cît şi doctoriţa româncă l-au dat în judecată pe francez. Şi sper să pot anunţa într-o zi că procesul a fost cîştigat.

Dacă am ales să povestesc pînă acum despre dificultăţile interioare sau exterioare de adaptare, am făcut-o doar ca să las ce e mai bun pentru final. Medicul despre care vă vorbeam la început, cel care se mîndreşte că e expat, împarte biroul de la spitalul de top cu un alt medic român. Împreună cu soţia sa, medic şi ea, trăiesc într-un mediu frumos, în care sînt înconjuraţi, în puţinul timp liber, atît de oameni de acasă, cît şi de francezi, italieni sau americani. La rîndul meu, împart biroul cu un coleg român, chirurg generalist ca şi mine, şi împărtăşim amîndoi aceeaşi atitudine pozitivă faţă de ţară, dar şi acelaşi… realism temperat faţă de clasa politică. Alţi doctori români trăiesc în nord, într-o metropolă ploioasă, însă au mereu zîmbetul pe buze. Nu de la bun început: în funcţie de specialitate, adaptarea le-a luat şase luni-un an, uneori chiar doi. O prietenă rezidentă în neurologie a afirmat de la început răspicat că ea este româncă, dar că doreşte să nu fie tratată diferenţiat faţă de medicii francezi deoarece consideră că are o pregătire echivalentă. După un an şi jumătate, şeful clinicii de la Nimes a rugat-o să accepte un post acolo, unde, de altfel, şi-a urmat o parte din rezidenţiat. Doi soţi ginecologi se ocupă aproape în totalitate de o maternitate din centrul Hexagonului: muncesc mult, dar sînt pasionaţi de ceea ce fac şi au o autonomie profesională desăvîrşită, în afara controalelor efectuate de Înalta Autoritate pentru Sănătate, care însă a apreciat constant munca lor. Nişte amici, medici oftalmologi, practică într-un orăşel liniştit în care sînt trataţi după modelul patriarhal: au una dintre cele mai frumoase case din oraş, lumea îi recunoaşte şi îi salută pe stradă, iar pentru educaţia şi îngrijirea copiilor li se oferă zeci de posibilităţi. Probabil că unii dintre cei care citesc aceste rînduri vor spune că asta se poate şi la noi.

Şi dacă am ajuns la această discuţie, întrebării „De ce pleacă medicii?“ i s-a răspuns în fel şi chip. Mai mereu răspunsurile pornesc din zona următoare: sînt prost plătiţi, luptă împotriva ideii de şpagă, dar şi împotriva unei existenţe la limita subzistenţei, sînt revoltaţi că nu au materialele necesare în spitale şi, deci, nu-şi pot trata corect pacienţii, se opun umilinţelor constante din sistem, dar şi celor la care este supusă breasla în presă, nu întotdeauna din motivele corecte, fug de golul de valori al societăţii româneşti actuale şi chiar de concurenţa, uneori neloială, dintre confraţi. Probabil fiecare dintre ele are un rol important. Aşa că nu vreau decît să adaug că aici pacienţii cu cancer vin cu taxiul la spital, că le explicăm tuturor boala cu sinceritate şi foarte amănunţit, că îngrijirile la domiciliu se rambursează cu religiozitate (pansamente, injecţii, analize), dar scutesc sistemul de şederi costisitoare în spital, că ştim numele tuturor infirmierelor şi brancardierilor cu care ne salutăm dimineaţa la cafea, că în majoritatea instituţiilor practicienii sînt autonomi, în sensul că au libertatea de a face ceea ce ştiu să facă, şi că atunci cînd un profesor universitar a pus picioarele pe masa din camera medicilor, o îngrijitoare care făcea curat l-a întrebat doar atît: „Aşa faceţi şi acasă?“. A fost suficient pentru ca profesorul să adopte o poziţie mai adecvată…

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.