Luther – omul şi reformatorul
● Roland H. Bainton, Luther – omul și reformatorul, trad. Daniel Tomuleț, Oradea, Casa Cărții, 2017.
Orice carte despre Martin Luther sau despre Reforma protestantă nimerește, în spațiul cultural-religios românesc, pe un teren aproape viran. S-a scris încă prea puțin și s-a tradus insuficient. Avem traduse doar o parte dintre scrierile importante ale reformatorilor de prim rang. Strînse laolaltă, toate cărțile de și despre reformatori publicate în limba română nu depășesc 30 de titluri.
Biografia scrisă de Roland H. Bainton, la jumătatea secolului trecut, rămîne una de referință pentru spațiul anglo-saxon și constituie o bună introducere pentru publicul român interesat de personajul istoric Martin Luther, epoca sa și contextul teologic în care a început Reforma și s-a forjat teologia protestantă. Fapt lăudabil, nici detractorii, nici adulatorii lui Luther nu ar putea fi deplin satisfăcuți citind Luther – omul și reformatorul, decît în cazul în care ar reține selectiv și preferențial ceea ce le justifică poziția.
Deși respectă în linii mari convențiile unei biografii cronologice, Bainton preferă să ia ca punct de pornire nu anul nașterii lui Luther, ci prima sa criză religioasă. Surprins de o furtună puternică în mijlocul pădurii, jură în fața Sf. Ana că se va călugări dacă scapă teafăr – pe atunci era student la drept. Ironic debut pentru un viitor protestant!
Pe lîngă datele biografice atent documentate și discutate fără patimă, autorul își permite și largi excursuri teologice, citînd sau parafrazînd masiv din lucrările lui Luther, conturînd liniile de forță ale teologiei sale și încercînd să explice nașterea și evoluția concepțiilor luterane în context istoric și biografic. Fundamentale pentru întreg eșafodajul teologic protestant sînt cele cinci principii sola (formulate de Luther pentru toată posteritatea sa protestantă): sola Scriptura, sola gratia, sola fide, solus Christus și soli Deo gloria.
Pe final de Ev Mediu, cînd neliniștile sociale erau mari și schimbări importante se profilau pe un orizont deloc luminos, ideile reformatoare cuprinseseră intelighenția renascentistă și deja produseseră cîteva schimbări importante. Erasmus se arăta foarte critic cu Biserica din care făcea parte și punea la îndemîna universitarilor studioși prima ediție a Noului Testament în greacă. Luther nutrea admirație pentru demersurile lui Erasmus, avea să se folosească de instrumentarul său, dar, după celebra polemică despre liberul arbitru, va rămîne toată viața un adversar al metodelor mult mai temperate ale cărturarului din Rotterdam.
Politica și jocurile de putere inflamau suplimentar atmosfera. Papa avea pe rol proiecte grandioase, iar indulgențele asigurau o parte din banii necesari pentru finanțarea lor. Împăratul voia să-și extindă influența, dar avea nevoie de sprijinul principilor electori și de vecinătăți pacificate. Sentimentul național și dorința de a diminua presiunile papale și imperiale s-au pliat destul de bine pe profilul socio-politic al Reformei. Biblia în germană (nu era prima traducere, dar devine repede cea mai populară, mai ales cînd este ilustrată cu gravurile lui Cranach) alături de tezele care subminau autoritatea papei și a Bisericii Romei fac repede din Luther o celebritate printre conaționali.
În folclorul istoric, în afară de inițierea Reformei, odată cu afișarea celor 95 de teze, probabil că cele mai cunoscute lucruri despre Luther sînt reacțiile sale față de persoane sau evenimente care i-au stîrnit interesul: bucuria la moartea lui Zwingli, reformatorul din Zürich; diatriba împotriva hoardelor țărănești răsculate; complicitatea la persecuția anabaptiștilor; și scrierile împotriva evreilor. Merită insistat puțin asupra lor.
În general biograf binevoitor, Bainton nu escamotează aspectele controversate ale caracterului lui Luther, dar pune lucrurile în perspectivă pentru a facilita o explicație – nu neapărat și o justificare – vizavi de comportamente pe care le consideră imputabile marelui reformator.
Ieșirea virulentă a lui Luther împotriva țăranilor – din care istoria va reține mai cu seamă celebrele „lovește, ucide, înjunghie“ – trebuie înțeleasă și în contextul mai larg al atitudinii sale față de autoritățile pămîntești. În concepția lui, Biserica și Statul sînt cele două mîini ale lui Dumnezeu, care acționează distinct, cu mijloace proprii specifice, dar complementar. Cetățeanul creștin este dator să respecte legile și ordinea statului, dar nu mecanic și în mod absolut, căci conștiința lui este independentă. Totuși, protestul său față de nedreptăți trebuie să urmeze rînduiala puterii seculare și să fie prezentat în rugăciune lui Dumnezeu. Răzvrătirea este ilegitimă, dar există cazuri în care nesupunerea civică este admisă: dacă principele îi cheamă pe creștini la arme într-un război nedrept sau dacă îi obligă să încalce una dintre cele Zece Porunci. La modul ideal, magistratul și pastorul colaborează pentru bunul mers al societății și al bisericii locale.
Pe acest fundal teologic trebuie așezată revolta țăranilor, însă mai există niște factori de care trebuie ținut seama. Reformatorul susținea legitimitatea unor revendicări țărănești, dar nu era de acord cu acțiuni revoluționare. Pe de altă parte, mulți țărani vedeau în Luther un lider potențial sau măcar un arbitru în confruntarea cu principii. Cert e că mișcarea a căpătat, fără vrerea lui Luther, un caracter anticatolic și protestant. La această percepție contribuia și faptul că unele idei teologice ale Reformei fuseseră radicalizate fie în direcția unui egalitarism generalizat (Karlstadt), fie în direcția unui militantism revoluționar (Müntzer). Catolicilor le convenea să asocieze răzmerița țărănească și mișcarea eminamente religioasă inițiată de Luther (și pe care el se străduia s-o mențină în parametri teologici).
Cînd la toate acestea s-au adăugat și actele de vandalism și cruzime ale țăranilor – care s-au dedat la jafuri, crime, desfrîu –, Luther a ripostat cu celebrul său opuscul Împotriva hoardelor de tîlhari și criminali ale țăranilor. Nu înainte, totuși, de a descinde în mijlocul lor și a încerca o calmare a spiritelor, acțiune soldată cu un eșec total. A existat și nefericita sincronizare între data la care scrierea ieșea din tipar și momentul în care țăranii erau măcelăriți. Luther a încercat ulterior să dreagă lucrurile, dar broșura cu scop reparatoriu nu a mai fost luată în seamă.
Consecințele au fost cît se poate de nefaste. Principii catolici îl considerau pe Luther răspunzător de tulburările create. Țăranii s-au înstrăinat de mișcarea luterană, optînd ulterior pentru anabaptism, iar Luther a început să se teamă „de haos“, după cum spune biograful său, devenind complice la persecuția unor nevinovați, ca nu cumva să se repete revolta.
În parte, așa se explică atitudinea sa ostilă față de anabaptiști care, deși au pus în scenă un singur episod violent (la Münster), erau priviți cu suspiciune de toată lumea. În mod ironic, Luther folosește tocmai retorica adversarilor săi „papistași“, reproșîndu-le anabaptiștilor tocmai ceea ce i se reproșa lui de către catolici: blasfemie, erezie, dezbinarea Bisericii, răsturnarea ordinii ecleziale și a celei lumești. Ostilitatea față de anabaptiști nu poate fi considerată un accident (cum, cu multă indulgență, ar putea fi încadrat îndemnul la reprimarea țăranilor), ci este o constantă, punctată de cîteva episoade de îngăduință. Împreună cu Melanchthon, colaboratorul său apropiat, a compus și a semnat mai multe memorandumuri împotriva acestora, devenind astfel complici la persecutarea și martirizarea unora dintre ei.
Chestiunea evreiască este, firește, deosebit de sensibilă. Iar în contextul secolului XX și al Holocaustului, a beneficiat de multă atenție. Bainton se limitează să precizeze că, după o perioadă inițială optimistă, cînd credea că îi va putea converti pe evrei la Evanghelia adevărată (redescoperită), Luther avea să constate că demersurile sale sînt zadarnice. Cînd a primit vestea că în Moravia creștinii sînt obligați să se convertească la iudaism, a răbufnit, propunînd soluția unui sionism forțat. Ar mai trebui adăugat că, în viziunea biografului, atitudinea lui Luther era religioasă, nu etnică, ceea ce nu face însă antisemitismul său mai puțin culpabil.
Teofil Stanciu este absolvent al Facultății de Litere din Oradea. Este traducător, redactor de carte și blogger.
Foto: wikimedia commons
