Lăsaţi-mă s-o-ntorc ca la Ploieşti!
Astăzi, dragii mei, lăsaţi-mă s-o-ntorc ca la Ploieşti. Să nu-mi pese de nimeni şi de nimic. Nici de Marga, nici de Ponta, nici de Băsescu, nici de vînt, nici de fondurile UE la pămînt. Nici de doamna Valérie Trierweiler, concubina, ţiitoarea sau, mai politicos, cum zic mediile franceze, „partenera“ noului preşedinte François Hollande (de parcă ar juca tenis la dublu mixt!), care, la dejunul casual al nevestelor participanţilor la G8, de la Camp David, s-a dus, în miezul zilei, cocoţată pe toc înalt de 8 cm (!) (se vede, aşadar, că „stînga“ are peste tot aceleaşi principii). Nici despre doamna Elena Udrea, care a anunţat că vrea un copil. Nici despre ministrul de la Agricultură, care a jurizat concursul „Cea mai frumoasă vacă din România“, apoi a înmînat şi premiile...
Nimic despre toate acestea şi toţi aceştia. Astăzi, vreau să mă întorc, doar preţ de rîndurile ce urmează, acasă. La Ploieşti.
În general, Ploieştiul nu are cine ştie ce mare trecere în memoria colectivă. Nu se rostogoleşte vijelios pe apele vreunui rîu celebru, nu se află pe şapte coline şi nici n-are ieşire la vreo mare. În plus, două mentalităţi mutilante – cum că este un oraş eminamente proletar şi că te poţi snobà mult mai bine la Bucureşti, aflat la doar 60 de km – au făcut ca să fie stîrpită orice idee, convingere sau raţiune, ba chiar şi fantezie, cum că pe-aici, în Ploieşti, s-ar putea descoperi, cît de cît, vreun strop de cultură, în afara celor de ţiţei şi de sudoare. Şi totuşi... Un muzeu de artă intrat în circuitul european, un Palat al Culturii cu muzee deosebite, o bibliotecă grandioasă, numită, nici nu se putea altfel, „Nicolae Iorga“, o galerie de artă elegantă şi activă, un Muzeu al Ceasului – unic în ţară, o filarmonică – una dintre cele mai prestigioase din România, unde au evoluat nume mari ale concertisticii internaţionale şi, nu în ultimul rînd, un teatru remarcabil (ce poartă numele lui Toma Caragiu, cîndva actor aici). Precum şi, în fine, un cult pentru Caragiale. Suficient?...
Apoi, din nefericire, numele oraşului nu este corelat cu marile noţiuni ale patrimoniului paremiologic emoţional-patriotic, pe care, în general, ne bazăm (cum ar fi „Azi aici, mîine-n Focşani...!“, „A nimerit el, orbul, Brăila...!“ sau „Urlă cîinii-n Giurgiu!“), ori cu nu ştiu ce avînturi culturale de enormă respiraţie et(n)ică. Decît foarte rar. Şi asta, în funcţie de vreme ori de vremuri. În rest, el se identifică doar ca o adăstare semantică, preţ de cîteva secunde, un moment de odihnă binecuvîntată, o banală haltă de pe magistrala retorică (şi complet electrificată!) a marelui discurs naţional românesc.
Fie „Bibicule, mangafaua pleacă mîine miercuri la Ploieşti, remîi singură şi ambetată; sînt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef“ (n.n. tot e bine că enunţul a intrat în referenţialul popular, „mangafaua“ putînd fi înlocuită cu oricine vrem noi, deci: trăiască Nenea Iancu!), fie „a o-ntoarce ca la Ploieşti“ (puţină lume cunoaşte adevărul istoric al acestei expresii... vi-l vom destăinui la final!), fie „capitala aurului negru“ (dar, fiindcă „aurul negru“ s-a cam isprăvit, a rămas doar de judeţ!), fie „Republica de Ploeşti“ (dar cu zeflemeaua de rigoare, ceea ce înseamnă că acelaşi mental colectiv are percepţia istorică reală asupra evenimentului!)... Şi cam atît. Aaa, nu! Ar mai fi de adăugat, poate, şi faimoasa rugăciune a bucureştenilor, din aprilie 1944, privind cerul brăzdat de sutele de bombardiere americane: „Du-i, Doamne, la Ploieşti!“ (aserţiune ce s-ar putea înţelege ca o esenţă a amabilei şi zglobiei noastre atitudini – „Să moară capra vecinului!“; dar aici nu mai era vorba de capră, ci de însuşi vecinul!). Însă forţa de reacţie a ploieştenilor (care, btw, au pătimit groaznic, atunci, la bombardamentele din ’44!) a fost foarte rapidă la acest blestem, scornind şi ei o observaţie, care-i arde rău de tot la lingurică pe locuitorii de pe ambele maluri ale Dîmboviţei: „Bucureştii sînt cartierul de sud al Ploieştiului!“...
Sigur că mai sînt şi alte apropouri – precum cele întîlnite tot la Caragiale: „eu am tăria opiniunilor mele“, „jocul la chilometru“, „boborul“ sau acea neuitată didascalie din binecunoscuta tiradă a Miţei Baston: „...ai uitat că sînt fiică din popor şi sînt violentă; ai uitat că sînt republicană, că-n vinele mele curge sîngele martirilor de la 11 fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sînt ploeşteancă – da, ploeşteancă! – Năică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da’ o revuluţie... să mă pomeneşti!...“ Ele fac probabil doar deliciul celor care, îndrăgostiţi de Ploieşti, îşi mai amintesc de el cu mult timp înainte de a porni spre casa de vacanţă de la munte. Meditînd, totodată, reverenţios, dar zdravăn, la monumentul cel mai preţios de istorie scrisă al oraşului. Adică, monografia lui Mihail Sevastos, din 1937.
Acum, cred că a sosit momentul să fac acea pliroforie... Ce-i aia? Păi, să vă spun: o răspicare derivată din savurosul verb de origine greacă „a pliroforisi“ şi care mi-a plăcut mie, aşa. O limpezire, deci, o desluşire a faimoasei şi otrăvitei expresii „a o-ntoarce ca la Ploieşti“, amintită ceva mai la deal şi despre care se cleveteşte că, chipurile!, ar fi expresia unei particulare şi detestabile trăsături de caracter a locuitorilor urbei noastre. Un fel de chintesenţă a spiritului local, ceva aflat, ca poziţionare pe scala moralităţii, undeva între neserios şi versatil.
Din păcate, puţini ştiu însă (şi tocmai de aceea, vin cu clarificarea asta!) că ea nu se referă absolut deloc la cetăţeanul ca atare al urbei lui Caragiale şi a lui Nichita Stănescu, ci la o simplă manevră feroviară ce avea loc tot la Ploieşti.
Ei bine, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, oraşul dispunea de o singură gară, actuala Gară de Sud, punct de trecere obligatoriu a căii ferate înspre Moldova. Dar, pe vremea aceea, tot aici veneau şi trenurile din Bucureşti ce se îndreptau spre Valea Prahovei, cu apucătura spre Cîmpina-Sinaia-Predeal-Braşov şi care nu-şi puteau schimba direcţia (de la sud-est la nord) decît inversînd sensul de mers, prin mutarea locomotivei, din capul, în coada garniturii. Astfel că, la repornire, după halta în Gara de Sud, unde funcţiona şi un faimos restaurant ţinut de C. Dobrogeanu-Gherea (prietenul lui Caragiale!), călătorii – dacă mai şi consumaseră ceva la locanta fruntaşului socialist – vă daţi seama că aveau impresia că se întorc cumva de unde plecaseră (asta, fireşte, pînă cînd se intra pe linia directă spre Cîmpina!). De-aici derivă, aşadar, „întoarcerea ca la Ploieşti“. Situaţiei – după ce însuşi Principele Carol a rămas confuz în timpul primei sale călătorii pe calea ferată spre Sinaia, la 8 aprilie 1880 – i s-a pus capăt mai tîrziu, prin construirea Gării de Vest.
Cît priveşte expresia, ploieştenii înşişi şi-au asumat-o, ba chiar fac din ea un titlu de mîndrie. La urma urmelor, de ce nu?! „S-o întorci ca la Ploieşti“ nu este chiar la îndemîna oricui, căci presupune elocinţă, dialectică, mobilitate, plasticitate şi, bineînţeles, uşurinţa de a face praf prejudecata destul de tîmpă că nu se poate trăi în oximoron. În final, nu uitaţi că Take Ionescu, cel mai mare orator din istoria parlamentarismului românesc, era alintat Guriţă de aur. Vă spune ceva amănuntul că era ploieştean?...
Doamnelor şi domnilor, am ajuns! Citez: „La Ploieşti (...), cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rînjet diabolic, îi şoptesc răspicat: – Cocoană! Eu l-am aruncat, mînca-i-ai coada! Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră...“
Deci, la final, vă-ntreb: aţi văzut că se poate?!
Florin Toma este scriitor. În 2010 a publicat romanul Oraşul jumătăţilor de înger la Editura Cartea Românească.
