Proprietar în Bucureşti

Este duminică, ora opt dimineața, și sînt exilată în bucătărie. Proprietarul apartamentului în care locuiesc a decis să-l renoveze și a sosit dis-de-dimineață cu un zugrav. Spune că vrea „să facă frumos aicea, că de peste zece ani nu s-a dat cu vopsea“. Toate bune și frumoase, dar după patru ani de închiriat neînsoțiți de nici o formă de reparație, această schimbare de atitudine față de apartamentul cu două camere, decomandat, ridică semne de întrebare. Fie s-a decis să-l vîndă, într-un viitor apropiat, fie a conchis că locuința merită o chirie mai mare.

Brusca intruziune a domnului Nae în universul apartamentului meu (mai pre­cis al său) este o formă de exprimare, în mare parte neintenționată și neconștientizată, a simțului acut de proprietate. Fără drept de apel, schimbă ușa, vopsește pereții, înlocuiește mocheta veche de 15 ani cu parchet. Pe toate la ofertă le-a găsit, un chilipir pe metru pătrat. Mobila de la bucătărie nu mai e bună, cumpără una nouă. Și balconul vrea să-l închidă, dar mai așteaptă, „poate vine reabilitarea termică și pe la el la bloc“. Mai puțin contează singura problemă stringentă: vechea mașină de spălat. E casa lui, e decizia sa pentru ce alocă banii. Nici nu încape vorbă de vreo consultare.

Domnul Nae, my landlord, cum ar spune englezii, este pe alocuri privilegiat: în anii 2000 a reușit să-și cumpere un al doilea apartament, în care s-a mutat, cel din cartierul Tineretului transformîndu-se într-o sursă de venit constantă și sigură. Situația locatorului meu – cu două apartamente, unul locuit, altul închiriat – s-ar încadra într-o formă de investiție care ilustrează mercantilizarea locuirii în Capitală. Poate fi chiar o afacere deținerea unui astfel de bun imobiliar care necesită investiții doar din zece în zece ani și care, în rest, aduce doar venituri sub formă de chirie lunară. De altfel, din această perspectivă, achiziția unei case este și o modalitate de securizare a disponibilităților financiare pe care o persoană sau o familie le are la un moment dat. Ce-i în mînă nu‑i minciună, spune o vorbă din popor…

Atributele proprietății

Deținerea unei locuințe este asociată cu siguranța, stabilitatea, securitatea și este, în aceeași măsură, o investiție. A fi proprietarul unei case nu este însă un fapt uniform: proprietară este și bătrîna de la etajul opt, dintr-un bloc de garsoniere ridicat înainte de 1989 în Dristor, proprietar este și tînărul care are în jur de 35 de ani și care a ales să cumpere un apartament într-un ansamblu rezidențial nou, din afara orașului. La fel, proprietar este și cel care și-a construit la periferia orașului o casă P+1, cu o amprentă la sol de peste 200 de metri pătrați, care și-a amenajat o grădină cu vedere la lac sau și-a dotat curtea cu piscină. Sau chiar domnul Nae, cu ale sale două apartamente. Toți resimt în moduri diferite experiența proprietății, iar casele lor sînt deopotrivă expresia propriilor alegeri și dorințe, cît și a condițiilor socio-economice actuale, a trecutului socialist și a reglementărilor în materie de locuire. De aici și eterogenitatea proprietarilor și a formelor de locuire în București. În momentul în care casa este asociată în primul rînd cu atribute precum siguranță, stabilitate și securitate, fapt coroborat și cu un anumit nivel de dezvoltare economică, este de înțeles predispoziția pentru proprietate (în 2014, conform datelor Eurostat, 96,1% din români dețineau o locuință).

În funcție de propriile trasee locative, de așteptările pe care o persoană le are și funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească, proprietatea unei locuințe ia forme variate. Garsoniera poate fi o soluție potrivită pentru o anumită vîrstă, iar apartamentul de bloc pentru un interval monetar în care se pot încadra potențialii proprietari. O locuință individuală în București, la periferie sau cel puțin în localitățile din împrejurimile Capitalei poate fi ultima redută în materie de proprietate, surclasată poate doar de perspectiva unei case la munte.

O casă în proprietate personală, locuită în mod curent de însuși proprietarul său, este impregrantă cu sentimente, înzestrată cu capacități de regenerare, suportă cu brio transformări conform viziunii și identității celui care își duce traiul acolo. A avea casa ta îți conferă „sentimentul că ai ceva al tău, te întorci către vatră. Nu zic că am o garsonieră, am o vatră“, explică o tînără posesoare a unei garsoniere din Berceni. Starea de intimitate caracteristică unei locuințe în proprietate alimentează, cel puțin în cazul tinerei din Berceni, dorința de a ajunge acasă, un spațiu eminamente relaxant. Apoi, capacitatea de a cumpăra o casă sau chiar de a o construi din temelie este percepută ca o realizare, una dintre cele mai importante, fiind rodul muncii tale. Casa amplasată în împrejurimile Bucureștiului este însoțită de o serie de atribute și beneficii noi: praful și căldura insuportabilă din Capitală sînt înlocuite cu aerul curat, zgomotul tramvaielor și claxoanelor cu lătratul cîinelui și cîntatul cocoșului, iar aglomerația și senzația de sufocare cu accesul la spațiu, la nuanțe cromatice noi, preponderent verzi. Problemele cu traficul rutier, de accesibilitate la spitale, farmacii, grădinițe și școli sînt identificate abia ulterior, pe măsura locuirii. În funcție de localitatea pe raza căreia este amplasată, casa este văzută ca fiind ruptă de orașul haotic, poziționată într-un spațiu retras și mai civilizat. „Puterea acestei case vine din faptul că este construită de mine, este casa pe care eu mi-am dorit-o şi pe care mi-am construit-o aşa cum am vrut. Şi în momentul în care pui suflet în ceva este imposibil să nu-ţi iasă“, povestește un locuitor al Brăneștiului, mutat acolo de patru ani. Trecută prin acest proces, casa devine acasă, locul unde te simți cel mai bine, unde îți găsești liniștea, pacea, armonia, locul care formează un tot cu familia, care se identifică, de fapt, cu ea. Legătura strînsă dintre o locuință și familie, copii, muncă, acel sentiment de liniște și reculegere invocat deseori sînt detalii care, de asemenea, conferă longevitate și substanță locuinței în proprietate.

Revenind la dramoleta din apartamentul decomandat din Tineretului: domnul Nae nu-l vinde, „că nu-i convine“, după cum îmi explică zugravul. Nici chiria nu a mărit-o. Să fi fost oare reparațiile un început de normalizare a relației proprietar-chiriaș? În acest caz, bănuielile mele care plasau intențiile domnului Nae între „mărește chiria“ și „vinde“ (a se citi „mă dă afară“) par a fi cele demne de îngrijorare, întrucît reflectă internalizarea unui relații presupus defectuoase și a unei raportări de pe poziția chiriașului, prezumtiv inferioară față de cea a proprietarului.

Notă: acest articol are la bază rezultatele cercetării „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi“ publicate în volumul De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan. Proiectul „Case Vii“ este realizat în cadrul Programului PA17/RO13 „Promovarea diversităţii în cultură şi artă în cadrul patrimoniului cultural european“, finanţat prin intermediul Granturilor SEE 2009-2014. Proiectul este coordonat de Asociaţia VIRA, în parteneriat cu Asociaţia Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană și cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român.

Natalia Negru este absolventă a Masteratului de Antropologie de la SNSPA şi coordonatoarea volumului colectiv De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan, publicat în 2016 la Editura ProUniversitaria (disponibil online la www.bucharesthou­singstories.ro).

Foto: Bogdan Cătălin Cazacioc / Bucharest Housing Stories