Mitul presei libere

Ce înseamnă o presă liberă? Şi, de fapt, a fost vreodată liberă presa? Răspunsul categoric e NU. Priviţi cu atenţie mass-media din jur: în spatele celor mai puternice trusturi de presă se află oligarhi cu puternice interese politice şi financiare, declarate, parţial observabile, sau, din contră, foarte bine ascunse. Dar ele există. Constatarea ţine de bunul-simţ sau de cercetarea atentă a structurii acţionariatului din majoritatea acestor fabrici media care se ocupă de colectarea, editarea şi difuzarea ştirilor. În ţările cu democraţii avansate, SUA spre exemplu, unele trusturi media au ajuns la concluzia că e onest, chiar dacă mai puţin profitabil, să-şi declare orientarea ideologică sau susţinerea faţă de anumiţi candidaţi în perioadele electorale, şi chiar şi în afara lor. Spre deosebire de ceea ce se întîmplă de ani buni în România, în SUA, Marea Britanie sau Franţa, publicul ştie de o lungă perioadă de timp care dintre ziarele influente sprijină dreapta sau stînga politică. Conservatorii sau democraţii. Popularii sau social-democraţii. Ceea ce la noi este încă atributul acelei foarte mici părţi a publicului înzestrată cu abilităţi detectivistice, ţine de domeniul evidenţei, în statele menţionate mai sus. Dar, salvarea presei libere nu se face punînd pe frontispiciul ziarului orientarea lui politică. E o dovadă de onestitate faţă de cititor, nicidecum o declaraţie de independenţă editorială. Iar ca să complicăm lucrurile, am putea muta cursorul introspecţiei spre televiziuni. Unde schimbările de acţionariat sînt mult mai frecvente şi, odată cu ele, se modifică, adeseori, şi aşa-numita orientare politică. Pomeneam mai devreme de oligarhiile politico-financiare din spatele unor trusturi de presă. Avem şansa, în România, de a putea vedea acum, relativ uşor, care sînt interesele politice sau economice ascunse sau potenţate de majoritatea mijloacelor de comunicare în masă. Scandalurile din ultimii ani avînd ca subiect finanţările cu publicitate de la stat ale unor ziare, televiziuni sau radiouri obediente faţă de puterea politică, ne-au arătat, în mod clar, că regele e gol. Că iluzia presei libere trebuie să dispară. Concluzia e perfect valabilă la noi sau aiurea. Numai că în statele în care exerciţiul democratic are o istorie mai îndelungată, metodele prin care se fac jocurile sau aranjamentele de acest tip s-au rafinat în timp. Fie, aşa cum spuneam, prin declararea manifestă a orientării politice, fie prin mecanisme şi înţelegeri oculte care transformă relaţia dintre mass-media şi deţinătorii de putere politică ori financiară într-o relaţie de tip mafiot, guvernată de legea tăcerii şi a profitului reciproc. Într-o asemenea ecuaţie tare aş fi curios să aflu dacă Thomas Jefferson şi-ar mai menţine azi declaraţia de la 1787 în care afirma că dacă ar fi să aleagă între o guvernare fără presă sau o ţară în care să existe presă, dar să nu existe Guvern, n-ar ezita în a prefera cea de-a doua variantă. Pe modelul omului politic recent, dacă ar trăi în zilele noastre probabil că şi Jefferson ar prefera să tacă.