Infertilitatea, o boală necunoscută
În majoritatea ţărilor europene există o legislaţie foarte clară privind RUAM, iar costurile acestor proceduri sînt incluse în programele de sănătate publică. În Franţa, de exemplu, în toate spitalele mari există departamente specializate, medici specialişti în RUAM şi embriologi. Toţi cei care plătesc asigurări de sănătate şi au probleme de fertilitate au dreptul la şase inseminări artificiale (IA) şi la patru fertilizări in vitro (FIV), costul acestor procedee fiind subvenţionat 100% din bugetul de stat. "În această ţară " îmi explică Raluca Bonzi, o tînără de 31 de ani care locuieşte şi face un doctorat în ştiinţe politice la Paris " nimeni nu se joacă de-a Dumnezeu: toate procedurile sînt strict reglementate, iar criteriile de bioetică sînt sacrosancte. Pentru că încercăm de ani buni să facem un copil, dar nu am reuşit, soţul meu şi cu mine am apelat la FIV. Aici am beneficiat de toate consultaţiile preliminare " deloc puţine la număr, de proceduri în sine şi de toate medicamentele în mod complet gratuit. Nici măcar testul de sarcină nu l-am plătit. Asta nu înseamnă, automat, reuşita şi, din păcate, eu sînt dovada." Aberaţii legislative Ce se întîmplă însă cînd, pe lîngă trauma psihică a eşecului, te confrunţi şi cu impasul financiar, aşa cum se întîmplă în România? Deşi plătesc asigurări de sănătate, cuplurile infertile nu beneficiază de nici un fel de ajutor din partea statului, fiind nevoite să plătească chiar şi analizele hormonale preliminare. În plus, în lipsa unor legi coerente, apar frecvent aberaţii legislative care îngreunează şi mai mult o situaţie oricum neclară, un exemplu fiind recentul ordin al Ministerului Sănătăţii din 23 septembrie. Deşi scopul acestui ordin a fost interzicerea comerţului cu ovocite, semnarea lui nu a făcut altceva decît să treacă în afara legii orice procedură de RUAM. Pe scurt, nici o clinică privată sau de stat nu a mai avut voie să facă vreo procedură de inseminare artificială sau de fertilizare in vitro. La cîteva zile după ce ştirea a apărut în presă, prof. dr. Adrian Streinu-Cercel, secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, a adus unele rectificări, spunînd că acest ordin nu îngrădeşte, de fapt, activitatea unităţilor sanitare, ci înăspreşte documentele ce trebuie emise pentru fiecare procedură. În acest fel, costurile procedurilor ar fi clar justificate şi s-ar elimina posibilitatea ca ovulele recoltate, dar neimplantate în uterul donatoarei, să fie folosite contra cost pentru alte paciente. În plus, ca şi cînd nu ar fi fost de ajuns că pentru foarte multe cupluri un singur FIV " care nu neapărat reuşeşte " ajunge la o sumă pe care cu greu şi-o pot permite, Ministerul Sănătăţii a mai anunţat că, începînd cu anul 2010, intenţionează să dezvolte o asigurare specială pentru cuplurile infertile care, după ce ar cotiza o anumită perioadă, "ar beneficia în mod gratuit de asistenţă în sistemul sanitar" (?!?). Mofturi şi prejudecăţi Elena Miclea a făcut două FIV-uri şi acum are gemeni. Procedurile în sine au costat-o 5000 de euro, iar analizele şi tratamentele preliminare s-au ridicat la încă 5000. Pentru a obţine aceşti bani, a făcut credite la bancă, dar a fost ajutată şi de părinţii ei. "Pentru un FIV " îmi explică " nu poţi să-ţi faci niciodată un buget. Stimularea ovariană, de exemplu, diferă de la pacientă la pacientă. Unele femei răspund bine la tratament şi atunci fac o stimulare uşoară, altele au nevoie de doze uriaşe. Stimularea ovariană variază, aşadar, între 500 şi 1500 de euro." Elena Miclea şi soţul ei au beneficiat de tot sprijinul familiei şi al prietenilor care au înţeles dorinţa lor de a avea un copil, dar nu au scăpat de comentariile răutăcioase ale unor necunoscuţi care considerau că e un moft să apelezi la FIV sau că, dacă Dumnezeu nu ţi-a dat un copil pe cale naturală, înseamnă că nu trebuie să ai. Unii " îmi povesteşte " spuneau că prin FIV vor doar să aleagă sexul sau culoarea ochilor copilului. "Dacă aud că un bărbat este infertil, mulţi cred că e impotent, deşi sterilitatea nu are nici o treabă cu potenţa. Sîntem catalogaţi drept egoişti pentru că vrem să avem copilul nostru în loc să înfiem. Puţini înţeleg că FIV nu exclude adopţia, dar, ca orice om care suferă de o boală, înainte să faci o operaţie, încerci nişte tratamente. Şi-n plus, nici adopţia nu este un lucru uşor. Cunosc cupluri care au depus actele de adopţie de mai bine de un an, dar nu au fost chemate pînă acum să vadă vreun copil. E uşor să judeci cînd nu eşti tu cel în cauză." Orice femeie ar trebui să-şi impună o limită În decurs de aproape trei ani, Alexandra Ioniţă a făcut trei FIV-uri, dar, deşi procedurile au reuşit, a pierdut toate sarcinile. Plînge cîteodată, în timp ce-mi povesteşte prin ce trece, dar are puterea să facă haz de necaz şi să răspundă la orice fel de întrebare, oricît de personală ar fi. "Nu ai ce face, trebuie să înveţi să trăieşti cu propria dramă. La fel de important este însă să ştii cînd să te opreşti. Foarte uşor poţi face din FIV o psihoză, mai ales după cîteva încercări eşuate " nici nu termini o procedură, că te gîndeşti, deja, la următoarea. Mi-aş dori ca orice femeie care trece prin aşa ceva să ştie să-şi impună o limită. Altfel, ajungi la menopauză şi-ţi dai seama că singurul lucru pe care l-ai făcut în viaţă sînt nişte tratamente pentru FIV şi multe victime colaterale." În momentul în care a aflat că nu poate rămîne însărcinată pe cale naturală, în România nu existau prea multe alternative şi " îmi spune ", chiar dacă ar fi existat, cu greu ar fi putut cineva să o convingă să meargă la un medic care "a participat la cinci seminarii şi s-a apucat să facă FIV-uri". "Dacă eşti ginecolog nu înseamnă că ştii să faci şi aşa ceva. Cred că avem prea puţini embriologi şi medici specializaţi în proceduri de reproducere umană asistată. În plus, în România situaţia este aceea pe care o ştim cu toţii " nu se respectă dreptul la imagine, nu se respectă intimitatea, nu se respectă nimic. Nici o femeie nu se simte confortabil cînd intră într-un cabinet în care mai sînt încă trei femei, toate în fundul gol, aşteptînd să fie cocoţate pe o masă şi în care medicii fac ecografii (transvaginale " n.m.) cu pungi de plastic în loc de prezervative. Aşteptam într-o zi în faţa unui cabinet şi, prin uşa întredeschisă, am auzit-o pe doctoriţă spunîndu-i asistentei, în gura mare:
