Fugind din Crimeea

Mii de familii de tătari au părăsit Crimeea după anexarea sa de către Rusia. Comunitatea tătară, dintotdeauna în favoarea uniunii cu Ucraina, se simte acum ameninţată de noile autorităţi din peninsulă. Mulţi au găsit ospitalitate în Liov, o fortăreaţă a grupării ultranaţionaliste Pravy Sektor.

În fiecare vineri, la ora 15, îi întîlneşti la umbra unui tei, în faţa sălii de rugăciune. E încă primăvară, dar soarele arde. Stau în cerc, aşteptînd să înceapă slujba. Între timp, alţi credincioşi ajung din căminele învecinate. Sînt, în mare parte, bărbaţi tineri. Vin din Siria sau Egipt ca să studieze Medicina sau Politehnica. O diplomă europeană e un motiv de mîndrie în Damasc sau în Cairo. Tătarii însă nu sînt în Liov pentru o diplomă. Şi-au părăsit patria, Crimeea, fiindcă nu vor să devină parte din Rusia.

Au început să vină chiar înainte de anexare, deoarece, spun ei, lucrurile au pornit deja să se schimbe după fuga lui Ianucovici, odată cu sosirea trupelor ruseşti. „Îi numim «omuleţi verzi», ca pe marţieni, fiindcă poartă uniforme, dar n-au ecusoane. Sînt ruşi cu toţii, au venit din Rusia cu camioanele, prin strîmtoarea Kerci. I-am văzut cu ochii noştri.“ Bărbatul nu vrea ca numele să-i fie publicat. Familia lui e încă acolo şi se teme că ar putea păţi ceva. De fapt, tuturor le e frică să vorbească şi nimeni nu vrea să fie fotografiat, manifestînd o neîncredere făţişă faţă de cei care au venit pe urmele lor pînă aici, să le pună întrebări.

Khan-Temir

Musulmanii din Liov nu au încă o moschee. Pînă nu de mult, se reuneau în camera unui cămin studenţesc. Acum, au deschis în apropiere un centru de cultură islamică, unde au amenajat un spaţiu de rugăciune. Covoare sintetice, cîteva copii ale Coranului, în limba rusă, un afiş cu kaaba din Mecca, un taburet pe post de mihrab, care indică direcţia de rugăciune. Şi cam atît.

Cu cîteva minute înainte de începerea rugăciunii, omul pe care îl aştept urcă nesigur treptele precare de la intrare. Mulţi se ridică şi îi ies în întîmpinare, ca în faţa unei persoane venerabile. Stă cu greu în picioare şi i se oferă deîndată un scaun. Khan-Temir nu se teme să-şi spună numele, dar, înainte să se încreadă într-un străin care a venit să pună întrebări, întreabă întîi el însuşi cîte ceva.

„Jurnaliştii ruşi au scris de prea multe ori minciuni despre noi. Uneori, pare că ar face orice ca să ne provoace. Am obosit, aşa că am venit la Liov, departe de casă. Dumneavoastră cum de ne-aţi găsit? De ce vă interesează povestea noastră? Ce veţi scrie despre noi?“ O voce din încăpere anunţă începerea slujbei. Lumea începe să vină şi să se descalţe la uşă; Khan-Temir îşi pune o tichie verde, culoarea islamului, şi se pregăteşte să intre. Sosesc şi femeile, trei la număr, şi urcă direct la etaj. În prag, Khan-Temir îmi dă întîlnire pentru duminică: „O să stăm de vorbă“, şi dispare în penumbra sălii de rugăciune.

O pagină încă deschisă

Populaţia tătară este prezentă în Crimeea de cel puţin şase secole. Potrivit celor mai recente date, numărul tătarilor se ridică la aproximativ 300.000 – 16% din totalul populaţiei, cu vîrfuri de 30% în regiunile Kerci, Simferopol şi Feodosia. Ei constituie astfel al treilea grup etnic al peninsulei, după ruşi şi ucraineni. În urma revoluţiei Euromaidan, cînd instaurarea guvernului interimar de la Kiev a aprins fitilul separatismului rusesc, tătarii s-au declarat, din primul moment, în favoarea menţinerii unităţii Ucrainei. Înainte de referendum, înainte de anexare, şi chiar înainte de apariţia „omuleţilor verzi“.

Aceşti oameni au o neîncredere fundamentală faţă de Rusia, o prudenţă istorică, amestecată cu teamă şi suspiciune, intrată deja în sînge. „Autorităţile sovietice nu au recunoscut niciodată mişcarea noastră naţională, au privit-o întotdeauna ca antisovietică sau extremistă. Acelaşi lucru se întîmplă şi astăzi“, spune Mustafa Dzemilev, unul dintre liderii istorici ai comunităţii. Discriminarea a atins punctul culminant în 1944, cînd autorităţile sovietice au deportat 200.000 de tătari crimeeni în Asia Centrală, mulţi dintre ei murind în drumul spre îndepărtata destinaţie. În fiecare an, pe 18 mai, descendenţii celor care s-au întors evocă această pagină întunecată a istoriei lor. O pagină care pare încă deschisă. Deoarece multor tătari, guvernarea rusească le aminteşte în prea mare măsură de opresiunea şi de deportările sovietice.

Picături de ceai

L-am întîlnit pe Khan-Temir din nou, în centrul din Liov, nu departe de monumentul lui Taras Şevcenko, poet ucrainean şi erou naţional. Şi el este poet, dar versurile sale nu au nimic patriotic. Sînt presărate cu proslăviri ale lui Allah. „Trebuie să existe un motiv pentru care ne aflăm aici şi numai Dumnezeu îl ştie. Cred că ne-a trimis departe de casă pentru a-I propovădui cuvîntul. Dacă scap linguriţa în această ceaşcă de ceai, se vor împrăştia picături pe toată masa. Ruşii sînt linguriţa, iar noi sîntem ca picăturile de ceai.“

Dincolo de fatalism, sînt convins că mai există ceva care a determinat aproape două mii de oameni să îşi părăsească căminele peste noapte şi să caute un alt loc pentru a trăi. Vineri, în faţa sălii de rugăciune, unii îmi povestesc despre acţiuni de intimidare ale soldaţilor ruşi. Băteau din uşă în uşă, chiar şi în timpul nopţii, şi cereau acte, cu armele în mînă. Cineva vorbeşte despre paşapoarte rupte, altcineva spune că nu este adevărat. „Da, veneau cu mitralierele. Ne ameninţau. Nu le plac musulmanii şi ne dădeau de înţeles că nu mai sîntem bine-veniţi în Crimeea. Acum, vor ca cei care au rămas să-şi ia cetăţenia rusească. O să mai plece mulţi.“ A fost momentul în care Khan-Temir şi-a strîns familia, a încărcat maşina cu tot ce a încăput şi a condus, mai bine de 1000 de kilometri, spre celălalt capăt la ţării.

În cuşca leului

În cîteva luni, au sosit la Liov între una şi două mii de persoane. Khan-Temir nu o spune, dar – trebuie menţionat – aceşti descendenţi ai turcilor, de religie mahomedană şi limbă rusească, şi-au găsit refugiul în Liov, o fortăreaţă a partidului de extremă dreaptă Svoboda şi a grupării ultranaţionaliste Pravy Sektor. Municipalitatea le-a oferit multora dintre ei cazare, alţii au fost găzduiţi de familii.

„Da, ne-au primit cu braţele deschise. Viaţa e bună aici, oamenii sînt binevoitori, oraşul este frumos, doar că ne lipseşte pămîntul nostru, inşallah, într-o bună zi ne vom întoarce.“ Îi spun că i-am întîlnit pe cei de la Pravy Sektor, înainte să-l întîlnesc pe el, sediul lor aflîndu-se la cîteva străzi distanţă. Khan-Temir ridică din umeri: „Drumurile noastre nu se întîlnesc. Eu nu mă duc peste ei, ei nu vin peste mine. Nu am nici o problemă cu aceşti oameni.“ Totuşi, propaganda rusească continuă să vorbească despre o Ucraină răscolită de bande neo-naziste; în sud-estul ţării se vorbeşte de un val de violenţă rusofobă şi cineva de acolo mi-a spus chiar că nu s-ar simţi în siguranţă, dacă ar veni aici şi ar vorbi ruseşte. „Prostii. Acolo ne simţim noi în pericol, nu aici. În mod clar, comparaţiile cu deportările din 1944 sînt exagerate, dar e la fel de trist că, după 70 de ani, mulţi dintre noi sînt nevoiţi din nou să-şi părăsească casele.“

Înainte să plece, Khan-Temir ţine să-mi dea un exemplar al cărţii sale de poezie. E un poem, primul, intitulat „Pe vulcan“. Khan-Temir închide ochii şi-mi recită un vers din memorie: „Mi-e greu acum să rătăcesc pe altă cale şi sînt, de aceea, fericit. Mergînd înainte, în numele lui Allah, viaţa mea nu va cunoaşte piedici.“ Deschide ochii şi surîde: „Am scris-o acum 15 ani.“

Danilo Elia este jurnalist de călătorie specializat în spaţiul postsovietic. Publică, printre altele, pentru site-urile www.eastonline.eu, www.altd.it şi www.popoli.info. Este autorul cărţilor La Bizzarra Impresa. Da Bari a Pechino in Fiat 500 (2006), Echt Abgefahren (2007) şi Intorno al mare (2014).

© Osservatorio Balcani e Caucaso, 2014 www.balcanicaucaso.org 

traducere de Matei PLEŞU 

Foto: wikimedia commons, yandex.ru