Copiii statului, copiii noştri – interviu cu Ştefan DĂRĂBUŞ, directorul naţional pentru Hope and Homes for Children România
Hope and Homes for Children România este un ONG care militează pentru drepturile copilului, o organizaţie care dezvoltă servicii de protecţie a copilului şi închide instituţiile de tip clasic prin transferul copiilor în medii familiale
Cum adică „închideţi“ instituţiile?
Sună radical, ştiu, însă e vorba despre o măsură luată în interesul copilului, mediul instituţional şi efectele instituţionalizării asupra copilului fiind extrem de nocive, ducînd la manifestarea unor tendinţe asemănătoare celor din spectrul autistic, din partea acestor copii. „Închiderea“ nu înseamnă doar că iei copiii dintr-o instituţie pe care pui un lacăt şi îi duci în alta. Înseamnă să vezi fluxul intrărilor în sistemul de protecţie, de unde provin copiii, din ce cauză ajung în instituţii şi unde se duc cînd pleacă de acolo. Înseamnă să monitorizezi un întreg proces, să conchizi dacă există servicii de prevenire a abandonului, dacă există un sistem complex care se adresează nevoilor individuale ale copiilor, şi nu chestiunilor administrative care există în sistem, poţi avea, cu alte cuvinte, o intervenţie coerentă care chiar poate cristaliza sistemul în jurul celor care au nevoie de el: copiii şi familiile lor.
Mulţi dintre copiii care sînt în sistemul de protecţie sînt catalogaţi ca fiind copii cu nevoi speciale, cînd, de fapt, sînt copii absolut normali care ajung să aibă manifestări tipice celor cu nevoi speciale din cauza traiului instituţional unde n-au parte de afecţiune, de ataşamentul necesar în etapele de dezvoltare, nu au modele parentale, nu primesc atenţie, ceea ce duce automat la o stimă de sine extrem de scăzută. Din această cauză milităm noi pentru închiderea acestor instituţii de tip clasic şi creşterea copiilor în medii familiale.
Instituţionalizarea – sindrom comunist
Problemele din instituţiile de tip clasic: hibă a sistemului românesc sau o situaţie întîlnită peste tot?
Cred că e o hibă a Europei de Est. Un sindrom care a apărut odată cu comunismul, de prin anii ’50-’60 cînd, inclusiv în Codul familiei, copilul era descris ca „proprietate a statului“. În România, pînă în etapa dintre cele două războaie mondiale, erau sisteme sociale în comunităţi care se bazau pe familie, asistenţă maternală, plasament familial, pe sprijinul comunităţii. Instituţiile despre care vorbim azi au fost create după Al Doilea Război Mondial, odată cu propagarea comunismului. Probabil că făceau parte dintr-o mentalitate de control al maselor, de uniformizare. Ce s-a întîmplat la noi, nu doar în România, ci şi în alte ţări din Estul Europei, a fost stoparea studierii psihologiei, a asistenţei sociale, a filozofiei (alta decît cea marxist-leninistă). La începutul anilor ’70 nu mai existau nici măcar întrebările pe care să şi le pună nişte specialişti, legate de dezvoltarea psihologică a copilului. Nu mai existau specialişti şi se considera că, dacă un copil are un acoperiş deasupra capului, are cu ce să se îmbrace şi ce să mănînce, nu-i mai trebuie nimic altceva. Nu conta că nu avea familie, că nu i se acorda nici un fel de atenţie. Aceste idei s-au încetăţenit, au devenit normă şi chiar şi acum, ca în timpul comunismului, instituţiile sînt ascunse, marginale, copiii stau închişi după nişte ziduri şi toată viaţa lor se întîmplă doar acolo. Pînă şi şcolile unde învaţă sînt tot în apropiere. Totul pare a fi făcut astfel încît să nu fie amestecaţi cu ceilalţi copii, să nu aibă de-a face cu comunităţile. Vorbim de copii dezrădăcinaţi în cel mai pur sens al cuvîntului, luaţi dintr-o parte a judeţului, duşi în cu totul alta, pe criterii arbitrare.
Ce se întîmplă azi în sistemul de instituţionalizare?
În momentul actual încă se mai întîmplă toate acestea în România, dar faţă de ceea ce era în 2000 sîntem la distanţă de... ani lumină. Dacă în 2000 în instituţii erau în jur de 80 de mii de copii, azi vorbim de 10 mii. Atunci erau în jur de 470 de instituţii, azi au mai rămas 158.
Reabilitarea sistemului sau închiderea instituţiilor?
Cred că închiderea instituţiilor este un barometru foarte bun pentru felul în care se înfăptuieşte sau nu reforma în sistemul de protecţie a copilului. Din perspectiva noastră, reforma are loc în sistemul de protecţie a copilului cînd acei copii care sînt în grija statului ajung să trăiască într-un mediu cît mai apropiat de cel familial. Dacă ei se află în instituţii, cel mai probabil acel mediu este unul militarizat sau unul de supravieţuire, de lagăr, dar în nici un caz unul familial. Noi am decis să ne concentrăm pe închiderea instituţiilor de tip clasic, pentru că acest lucru în sine este un proces cu o dinamică extraordinară de reabilitare a sistemului.
Pe lîngă închiderile de instituţii, am lucrat foarte mult pentru prevenirea separării copilului de familie. Modalităţile prin care putem acţiona le-am dedus prin prisma studiilor de caz pe care le făceam în instituţii. Înainte, dacă o mamă venea cu un copil sau doi şi cerea ajutor, i se spunea să-şi plaseze copiii în instituţie. Alt ajutor nu exista. Noi am încercat să contribuim la dezvoltarea centrelor de zi pentru ca acei părinţi care lucrează cu ziua sau au dificultăţi materiale să-şi poată lăsa acolo copiii în timpul zilei, iar seara să-i ia în familie. Aşa se asigură continuitatea de protecţie familială. Am dezvoltat apoi centrele maternale care vin în sprijinul acelor mame care ar vrea să rămînă alături de copiii lor, dar pentru că de multe ori se află în situaţii extrem de vulnerabile (cazul mamelor adolescente), dacă nu sînt ajutate, ajung să fie separate de copii.
Serviciile alternative
Cum ar trebui ajutate?
De exemplu, dacă luăm o mamă singură pe care o reneagă şi familia, aceasta are impresia că nu poate face faţă la ce i se întîmplă, e neputincioasă, iar primul lucru la care se gîndeşte este că nu poate să-şi îngrijească copilul. Ataşamentul între mamă şi copil se realizează în timp, nu automat. Pentru aceasta e nevoie ca cei doi să fie împreună. Centrele maternale sînt locuri unde mamele stau cu copiii lor într-o încăpere, sînt ajutate să înveţe cum să-şi îngrijească copilul, se formează un fel de grup de suport, au parte de ajutorul unui psiholog, un asistent social care le caută de lucru sau încearcă să refacă legătura cu familia.
În anii în care singura alternativă de protecţie era instituţia, un copil abuzat, care avea nevoie de protecţie deosebită, era plasat într-o instituţie alături de alţi zeci de copii îngrijiţi de vreo 50 de membri ai personalului– nu primea nici un fel de atenţie individuală, devenea şi mai traumatizat prin neglijenţă. Acum, dacă vorbim de copii abuzaţi în familiile lor, ei ajung fie în asistenţă maternală, fiind preluaţi de către un asistent maternal, în regim de urgenţă, pregătit pentru aşa ceva, fie ajung într-un centru de primire în regim de urgenţă (care azi are o capacitate de 10-12 locuri), unde au parte de psihologi şi asistenţi sociali care ştiu cum să lucreze cu asemenea cazuri, oferindu-le sprijinul de care au nevoie. Mai mult, dacă copilul poate fi readus în familia extinsă, la bunici sau unchi, acest lucru se întîmplă. Milităm pentru dezvoltarea serviciilor alternative în cadrul direcţiilor de protecţie a copiilor, astfel încît acestea să fie asigurate permanent.
Ce sînt aceste servicii alternative?
Vorbim de centrele maternale, centrele de zi, cele de primire în regim de urgenţă, asistenţa maternală, casele de tip familial – alternativa rezidenţială la instituţiile clasice, însă mai apropiate de mediul familial. Într-o casă de acest fel ai aproximativ 10 copii, personal mult redus (vorbim în general de un număr de 8-9 membri de personal), fiind posibilă o relaţie mai apropiată cu copiii. Un alt efect negativ al instituţiilor clasice este faptul că, în perioada instituţionalizării, copiii nu reuşesc să perceapă ce înseamnă o relaţie de lungă durată. Din cauza asta, cînd ies, trec dintr-un eşec într-altul, n-au încredere în oameni, nu reuşesc să lege prietenii sau relaţii de lungă durată şi nici măcar nu ştiu ce înseamnă şi ce implică acest lucru.
Reforma sistemului
Ce înseamnă concret închiderea instituţiilor?
Un proces terapeutic. Închizînd instituţiile respective, ştim că acolo nu vor mai veni alţi copii, că acei copii pleacă de acolo fie înspre o familie, fie înspre o structură de tip familial. Concret, noi mergem în judeţ, discutăm cu reprezentanţii direcţiei de protecţie a copilului de acolo şi vedem dacă ei sînt interesaţi să-şi reformeze sistemul. Pentru noi e important şi cum se închid aceste instituţii pentru că doar să pui lacătul pe nişte uşi, să comasezi copiii din trei instituţii într-una singură înseamnă, de fapt, să nu faci nimic sau chiar să faci mai rău. Trebuie văzut în închiderea de instituţii un plasament pe termen lung al respectivilor copii într-un mediu familial. O condiţie esenţială e ca acea clădire care rămîne goală să nu mai fie folosită ca alternativă rezidenţială instituţionalizată pentru alţi copii; o altă condiţie este readucerea copiilor cît mai aproape de comunitate.
Aţi luptat printre altele şi pentru promovarea adopţiilor naţionale, fiind contra celor internaţionale. Ce însemnau aceste adopţii internaţionale şi de ce e mai bine fără?
Cînd au fost stopate adopţiile internaţionale, sistemul a început să se mişte. Pînă atunci exista interesul să nu se reformeze sistemul pentru că agenţiile de adopţie internaţionale aveau nevoie de „carne de tun“, aveau nevoie de copii şi de situaţii care să nu poată fi rezolvate, de mame care să nu aibă sprijin, obligîndu-le astfel să-şi dea copiii spre adopţie. Nu spun că o parte dintre aceşti copii nu aveau de cîştigat, dar problema adevărată era lipsa controlului asupra a ceea ce se întîmpla cu ei. Cele mai multe adopţii internaţionale cu SUA, de exemplu, se făceau într-un raport juridic inechitabil faţă de copil: familiile adoptive din State de multe ori nici nu veneau în România, alegînd copilul dintr-un catalog. În clipa plecării, în România copilul era considerat ca fiind deja adoptat, prin urmare devenea un caz închis. Situaţia nu era însă la fel în State, unde copilul nu era considerat adoptat, ci „dat în plasament“ pe o perioadă de doi ani, timp în care familia putea oricînd să se răzgîndească, lucru care s-a şi întîmplat de multe ori, copiii ajungînd într-o instituţie în State.
Cred că interzicerea adopţiilor internaţionale, deşi nu cea mai corectă în care a fost făcută, la vremea respectivă era singura măsură care putea să ducă la repararea sistemului. În momentul stopării, agenţiile de adopţie internaţionale n-au mai plătit asistenţii maternali, considerînd că astfel pot forţa autorităţile să revină asupra deciziei. În replică însă, autorităţile au preluat în structurile lor pe aceşti asistenţi, iar pe lîngă instituţiile clasice au apărut asistenţii maternali, ca o primă alternativă. Apoi au apărut şi centrele maternale, mamele putînd fi ajutate să-şi păstreze copiii. Au urmat centrele de zi de primire în regim de urgenţă, iar atunci sistemul s-a diversificat spre ceea ce a ajuns să fie azi.
Ce ar putea fi corectat la sistemul de adopţii naţionale?
Chestiunea legată de consimţămîntul părinţilor ar fi cea mai importantă corecţie. Mi se pare anormal ca părinţii care îşi abandonează efectiv copilul şi nu se duc să-l viziteze în instituţia unde l-au lăsat să-l condamne fără a-i oferi şansa de a putea fi adoptat pentru că ei înşişi refuză să-şi dea consimţămîntul.
Noi nu credem însă că adopţia este un lucru ultimativ. Aşa cum funcţionează adopţia, poate funcţiona şi asistenţa maternală sau plasamentul simplu, un fel de adopţii fără un act legal care să consfinţească o relaţie de rudenie.
a consemnat Stela GIURGEANU
