Cine vede problemele nevăzătorilor?

- sute de persoane au nevoie de un centru modern de reabilitare - Şi dacă totuşi "ţi se poate întîmpla chiar şi ţie"? Dacă vine un moment în care "cursul firesc" parcă nu-i mai este "pe plac" şi viaţa decide să facă o schimbare? Discret, fără să sufle o vorbă, fără să îţi dea vreun semn. Fără să te întrebe dacă eşti de acord sau dacă eşti pregătit. Ai mai zice că ţie nu ţi se poate întîmpla? Şi dacă traiectul este unul total necunoscut, iar "devierea" - una dureroasă, care vizează în cel mai brutal mod integritatea ta corporală, ai şti ce să faci? Probabil că nu... pentru că orice handicap dobîndit de o persoană validă sub aspect fizico-senzorial, la vîrsta la care deprinderile sînt deja formate, reprezintă un şoc de proporţii. Reabilitarea şi readaptarea la un mod de viaţă total necunoscut fac parte dintr-un proces complex şi, de aceea, în ţările civilizate, persoanele în viaţa cărora a survenit un handicap sînt imediat preluate de aşa-numitele centre sociale şi de reabilitare - unităţi de specialitate care aparţin asociaţiilor persoanelor cu diverse dizabilităţi. În prezent, în aproape toate statele Uniunii Europene funcţionează astfel de centre pentru cei care îşi pierd vederea la vîrstă adultă, în urma unor accidente sau a unor boli. În Bulgaria, de exemplu, o astfel de instituţie funcţionează încă din 1966; în alte ţări, centrele sociale şi de reabilitare pentru adulţii cu cecitate dobîndită sînt încă şi mai vechi, iar interesul autorităţilor pentru astfel de unităţi speciale este foarte mare. După dezmembrarea Federaţiei Cehoslovace, singura unitate rămăsese în Slovacia. În lipsă de suficiente fonduri pentru construirea unui centru similar în Cehia, autorităţile de la Praga au făcut apel la surse externe, au obţinut, de la donatori olandezi, 85% din suma necesară, au adăugat restul de 15% şi au amenajat în Capitală, în cartierul Dedina, atît de necesara instituţie. Excepţie de la această "regulă" fac Malta şi Cipru, ţări cu o populaţie nu foarte numeroasă şi cu puţine cazuri de cecitate dobîndită. Şi România - o ţară în care, deşi numărul persoanelor cu deficienţă vizuală ajunge la peste 80.000, normalitatea se află încă în fază de "fundaţie de beton" şi se construieşte pe nisipuri mişcătoare. Reabilitarea ideii de reabilitare Situaţia este atît de grea deoarece nu există o unitate specială pentru persoanele cu cecitate dobîndită. Cauzele acestei stări de fapt sînt multiple şi ţin, pe scurt, de indiferenţă şi de lipsă de profesionalism. Mai important decît arătatul cu degetul spre vinovaţi, ar fi de spus că Asociaţia Nevăzătorilor din România (ANR) a demarat de curînd un proiect de construcţie a unui Centru Social şi de Reabilitare în care vor fi furnizate serviciile pe care nici o altă unitate din România nu le oferă adulţilor cu cecitate dobîndită - asistenţă psihologică, readaptarea la noua situaţie existenţială şi la mediul din jur, acomodarea cu contextul social mai larg etc. În acest Centru vor fi organizate şi cursuri de instruire, de calificare şi recalificare profesională pentru toţi deficienţii de vedere interesaţi, domeniile vizate de aceste programe referindu-se, în primul rînd, la profesii, servicii şi îndeletniciri pentru care nu există o pregătire organizată în alte instituţii. Proiectul de construcţie prevede, de asemenea, un punct de investigaţie oftalmologică şi spaţii pentru serviciile administrative, pentru cele specifice copiilor nevăzători, pentru consiliere şi reuniuni de lucru. În incinta Centrului ar mai urma să funcţioneze o tipografie Braille şi studiouri pentru producţia de carte audio. Începînd din 1906, toate cărţile tipărite în alfabetul Braille în ţara noastră (lucrări literare, ştiinţifice, volume cu caracter utilitar sau documentar, dar mai ales manuale şi alte cărţi şcolare) sînt realizate în tipografia Asociaţiei Nevăzătorilor din România. De asemenea, întregul fond de carte în sistem audio (benzi, casete magnetice şi compact discuri) se realizează, începînd din 1966, în studiourile ANR - extinse şi modernizate, aceste servicii urmează să funcţioneze şi în noul Centru. Deşi proiectul arhitectonic şi terenul pe care urmează să se ridice construcţia există, deşi autorizaţia de construcţie a fost semnată, Centrul Social şi de Reabilitare al ANR mai are o cale lungă pînă la finalizare. Un obstacol ar fi lipsa de fonduri - pînă în momentul de faţă, din banii nevăzătorilor, ai familiilor lor şi ai angajaţilor ANR, a fost strînsă suma de 200.000 de euro. Dacă problema se va pune în continuare numai în termeni de "donaţii", este lesne de înţeles cît va mai trece pînă cînd vor fi strînse cele 2.500.000 de euro, valoarea totală estimată a construcţiei. Un alt "obstacol" ar fi lupta care se dă în momentul de faţă pe terenurile care odată au aparţinut Asociaţiei Nevăzătorilor şi Centrului Şcolar nr. 1 "Regina Elisabeta". Moştenirea reginei s-a cam făcut nevăzută În 1901, Casa Regală a României a cumpărat, în estul Capitalei, un teren de 26 de hectare pe care regina dorea să construiască un aşezămînt pentru orbi. Cinci ani mai tîrziu, după ce a fost înfiinţată Societatea Orbilor "Vatra Luminoasă", cu fondurile colectate de această organizaţie, în zonă au fost construite o şcoală primară şi un azil pentru adulţii fără vedere. În 1909, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Consiliului de Miniştri, regele Carol I îşi exprima dorinţa de a dona statului român aşezămintele destinate nevăzătorilor - "Regina, iubita mea soţie, îndemnată de o compătimire adîncă pentru cei suferinzi, a luat acum cîţiva ani iniţiativa întemeierii unui azil pentru orbi, sub numele ŤVatra Luminoasă». ş...ţ Pentru îndeplinirea acestei opere umanitare s-au închiriat case, în care s-a găzduit un număr însemnat de orbi şi s-au înfiinţat ateliere de tot felul, spre a-i deprinde la meserii, astfel ca prin muncă să-şi poată cîştiga pîinea lor ş...ţ. Am crezut cu cale, Regina şi eu, spre o mai sigură îndeplinire a ţintei urmărite, ca acest azil să treacă asupra statului" (România liberă, 4 martie 2008). Deşi speranţa regelui a fost ca destinaţia iniţială a pămînturilor să fie păstrată, acest lucru nu avea să se întîmple - de-a lungul timpului, pe terenul Societăţii Orbilor au fost construite Stadionul Naţional şi complexul sportiv, depouri, fabrici şi blocuri de locuinţe. După 1989, disponibili pentru ANR, dar, paradoxal, neretrocedaţi acesteia, i-au mai rămas doar 14.400 mp, suprafaţă pe care ar fi urmat să se construiască Centrul Social şi de Reabilitare. După îndelungi discuţii şi negocieri cu Primăria Sectorului 2 legate de acest teren, conducerea ANR a fost de acord să renunţe la o jumătate din această suprafaţă pentru ca administraţia să poată ridica o biserică. Condiţia acestei înţelegeri a fost ca pe jumătatea rămasă să poată fi edificat Centrul destinat adulţilor cu cecitate dobîndită. Cu toate acestea - îmi explică Radu Sergiu Ruba, preşedintele ANR -, la iniţiativa Primăriei sectorului 2, care a declarat liber de sarcini un teren dat deja în folosinţă, Comisia de retrocedări de pe lîngă Prefectura Capitalei a decis reducerea suprafeţei la o parcelă de numai 2411 mp. Centru de afaceri în curtea şcolii Cum vorbim de o zonă aflată în imediata vecinătate a Stadionului "Lia Manoliu" - extrem de atractivă din punct de vedere imobiliar - şi, implicit, de terenuri cu valoare foarte mare (un mp de teren poate ajunge la cîteva mii de euro) ambiguităţile merg mai departe. Nu numai terenurile Asociaţiei Nevăzătorilor sînt ameninţate, ci şi cele ale Centrului Şcolar nr. 1 "Regina Elisabeta". După 1989, Şcolii pentru nevăzători îi mai rămăseseră în administrare doar 50.000 mp, suprafaţă care ulterior a fost redusă la 26.000 mp. Motivul? Unul cît se poate de obiectiv - o "regretabilă eroare" în cartea funciară a şcolii în care, din greşeală, fuseseră trecuţi mai mulţi metri pătraţi decît ar fi trebuit. Cu 24.000 mp mai mult... 8100 mp, inclusiv suprafaţa pe care se află terenul de sport al elevilor, şi-au "schimbat", de asemenea, proprietarul şi au intrat în posesia urmaşilor lui Maximilian Tonolla, unul dintre fondatorii Circului de Stat, terenul fiind dat în compensaţie pentru altele care nu au putut fi retrocedate în natură. Deşi "schimbul" a fost făcut în luna iulie a anului trecut, nici conducerea şcolii, nici inspectoratul în subordinea căruia se află aceasta, nici Ministerul Educaţiei, care ar fi trebuit să îşi dea acordul înainte ca un loc destinat educaţiei să-şi schimbe destinaţia, nu au fost informaţi pînă la începutul acestui an. Decizia de retrocedare a fost semnată în urma unui referat de specialitate, întocmit de Primăria sectorului 2, în care terenul de sport al copiilor este un teren viran, plin de vegetaţie, pe care, din cînd în cînd, locuitorii din blocurile dimprejur bat mingea (Jurnalul naţional, 4 martie 2008). "Extrem de grav e însă un alt aspect - îmi explică Radu Sergiu Ruba. Moştenitorii familiei Tonolla au vîndut terenurile care nu le-au aparţinut niciodată. Noii aşa-zişi Ťproprietari» se pare că nu sînt clienţii direcţi ai Danielei Tonolla - ei au intrat în posesia terenurilor printr-o tranzacţie iniţiată şi finalizată în 24 de ore: 11-12 decembrie 2007." Cum aberaţiile sînt departe de a se fi terminat, Consiliul Local al sectorului 2 a aprobat construcţia pe aceste terenuri (4789 de mp răpiţi ANR şi 8100 smulşi şcolii "Regina Elisabeta") a unui centru de conferinţe şi afaceri, unii vorbind chiar şi de un hotel luxos, cu multe etaje. Adriana Bagdasar, arhitectul-şef al sectorului 2, nu a putut explica cum s-a elaborat un plan de detaliu pentru un imobil cu două subsoluri şi trei pînă la şase etaje pe un teren încadrat în planul urbanistic general ca "V1a", cu alte cuvinte, un spaţiu pe care este interzisă ridicarea unor astfel de construcţii (România liberă, 4 martie 2008). Se întrevede o speranţă... Pînă aici am vorbit de probleme, de lipsuri, de suprafeţe de pămînt care au "migrat" spre proprietari cu bani, şi de interese imobiliare care se văd cu ochiul liber. Ce spun totuşi ei, cei în cauză, nevăzătorii pentru care acest Centru nu este un lux, un proiect prin care să epateze, o investiţie orgolioasă prin care să impresioneze pe cineva, ci este doar un mod mai firesc în care să îşi poată continua o existenţă şi aşa lipsită, la un moment dat, de vedere? Radu Sergiu Ruba, preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România, ne demonstrează că soluţiile pot fi găsite atunci cînd există voinţă, că încăpăţînarea te apropie de reuşită atunci cînd lupţi pentru semeni. "Existenţa unui centru de reabilitare şi de formare profesională pentru adulţii fără vedere ţine de drepturile elementare ale omului. Aşa-zisul stat de drept românesc nu respectă nici o fărîmă din acest principiu: guvernul, chiar dacă nu are bani, ar putea să nu fie indiferent, ci să apeleze, asemenea lui Vaclav Havel, la dregătoriile din ţări mai lipsite de griji. De partea lor, autorităţile locale, după ce au dat cu trei mîini, ar putea măcar să nu fure cu două. Îmi este groază să îndrăznesc o comparare a acestor slujbaşi cu regii şi reginele acestui neam. Dar mă mai bîntuie o nedumerire: înţelepţii naţiunii se vaietă, ori de cîte ori au prilejul, că românii n-ar fi în stare a se mobiliza pentru un proiect comunitar. Bine că sînt în stare s-o facă orbii, iar alţii se arată incapabili să-i vadă şi să priceapă. La apelurile pe care le-am lansat, la semnificaţia umanitară a proiectului, la vicisitudinile prin care a trecut şi mai trece terenul, solidaritatea ar fi trebuit să se fi manifestat neechivoc pînă acum. Fireşte că nu e tîrziu nici de acum încolo - se poartă discuţii despre posibile teledonuri, a fost întinsă o mînă de ajutor, la sugestia Casei Regale, din partea firmei Carpat Beton. Dar mai sînt multe de făcut, iar cu acest centru de reabilitare, societatea noastră are şansa de a se mai reabilita şi ea moral". Ce nu vedem noi, cei care vedem foarte bine? Nu vedem că destinul celor cu probleme ne e indiferent pînă cînd noi sau cei apropiaţi nouă ajung să aibă o problemă similară; că lipsa de solidaritate nu este o boală, ci doar o ignoranţă care se poate "trata" oricînd prin simpla implicare în rezolvarea unei situaţii cît de mici, a unui semen; nu vedem că, într-un fel sau altul, "dizabilităţile" noastre sufleteşti ne împiedică, de cele mai multe ori, să fim alături de cei cu probleme.