Ce (nu) spun testele PISA – Comparaison n’est pas raison

Proverbul „Comparaison n’est pas raison“, atestat în franceză încă din secolul al XIII-lea, atrage atenţia asupra faptului că o comparaţie nu poate constitui o dovadă sau o probă în demonstrarea unui adevăr sau în explicarea unei situaţii de fapt. De exemplu, dacă vrem să dovedim că bananele – care, după cum se ştie, au miezul moale şi o coajă care poate fi curăţată uşor – sînt nişte fructe bune, nu vom aduce ca argument comparaţia cu nucile, care au coaja tare şi miezul crocant. În acest caz, comparaţia nu dovedeşte că bananele sînt nişte fructe bune, iar nucile nu.

Din anul 2000, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) organizează periodic aşa-numitele teste PISA, acronimul pentru englezescul Programme for International Student Assessment, care, tradus în română, înseamnă „Programul pentru evaluarea internaţională a elevilor“. Astfel, eşantioane de elevi cu vîrste cuprinse între 15 şi 16 ani împliniţi, care au terminat un anumit ciclu şcolar, din diferite ţări, participă la această testare, care îşi propune să stabilească, pe o scară de apreciere cu 1000 de puncte, nivelul literaţiei (engl. literacy – „abilitatea de a citi şi de a scrie; competenţe sau cunoştinţe într-un anumit domeniu“), în trei arii fundamentale: înţelegerea textelor sau citire, matematică şi ştiinţe. Cu cît scorul obţinut de elevii testaţi este mai mare, cu atît se presupune că nivelul literaţiei este mai ridicat, iar sistemul de învăţămînt respectiv este mai eficient din acest punct de vedere. Aşa cum se specifică în documentele OECD/PISA, în domeniul citirii (reading), testele nu urmăresc să stabilească fluenţa lecturii sau corectitudinea pronunţării, ci felul în care elevii sînt capabili să înţeleagă şi să reflecteze asupra semnificaţiei unor texte uzuale, folosindu-se de cunoştinţele pe care le au. La matematică şi la ştiinţe, accentul nu cade pe dificultatea teoretică a problemelor, ci li se cere elevilor să aplice în contexte reale, ale vieţii de zi cu zi, cunoştinţele dobîndite în timpul ciclului şcolar pe care l-au încheiat, adică să utilizeze diferite formule de calcul, să stabilească o serie de corelaţii între cifre, mărimi sau valori etc. Integrarea eficientă a unui individ în societatea de astăzi şi capacitatea sa de a învăţa pe tot parcursul vieţii depind tocmai de nivelul său de literaţie, adică de felul în care acesta înţelege şi prelucrează corect informaţii oferite de texte – tipărite sau virtuale –, planşe, panouri, grafice, formulare, desene, semne convenţionale etc., în general orice fel de mesaj, indiferent de natura acestuia.

În cazul testelor PISA, relevantă este evoluţia sau involuţia scorului obţinut la diversele sesiuni de evaluare, şi nu „poziţia“ ocupată în „clasament“ de ţara respectivă. Dacă se înregistrează o creştere a scorului obţinut la fiecare dintre domeniile testate în parte, atunci se consideră că sistemul de învăţămînt vizat face progrese, se ameliorează. Dacă scorul este în regres, atunci, evident, sistemul de învăţămînt în cauză este în suferinţă şi trebuie căutate soluţii de ameliorare.

La data de 3 decembrie 2013, au fost publicate rezultatele testelor PISA realizate în anul 2012, la care au participat aproximativ 510.000 de elevi din 65 de ţări. Cele mai mari scoruri în domeniile testate, matematică, ştiinţe şi citire, le-au obţinut elevii din Asia de Est, din China – de fapt, Shanghai şi Hong Kong, dar şi din Taiwan, Singapore, Japonia şi Coreea de Sud. Din 2000, cînd au avut loc primele teste PISA, pînă în 2006, Finlanda a ocupat primul loc la toate cele trei domenii testate. În 2012, cînd numărul ţărilor participante la această testare a crescut de la 34 la 65, incluzîndu-se şi ţări care nu sînt membre OECD, Finlanda a ocupat poziţia a cincea la ştiinţe, poziţia a şasea la citire şi poziţia a douăsprezecea la matematică, dar şi-a menţinut scoruri ridicate, de peste 500 de puncte, la toate domeniile testate. Nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu Suedia, care a înregistrat, în ultimii zece ani, un regres important al scorului obţinut la toate cele trei domenii, situîndu-se sub media europeană, de 500 de puncte, a statelor OECD.

Faţă de 2009, la testele din 2012, România a avut un evident progres la matematică – de la 427 la 445 de puncte –, la ştiinţe – de la 428 la 439 de puncte – şi la citire – de la 424 la 438 de puncte. De subliniat faptul că aceşti „paşi mărunţi“ i-a făcut sistemul de învăţămînt românesc într-o perioadă de recesiune economică, în care salariile profesorilor şi ale personalului didactic auxiliar au fost diminuate cu 25%, au fost comasate şcoli şi colective de elevi, pentru a se face economii la bugetul alocat învăţămîntului. De aceea, afirmaţii de felul „învăţămîntul românesc este un eşec colectiv“ sau „şcoala românească este în cădere liberă“ nu se justifică, dacă ne raportăm la ceea ce arată recentele rezultate ale testelor PISA.

Testele OECD/PISA nu spun prea multe despre nivelul cunoştinţelor dobîndite de elevi, ci par mai mult nişte probe de perspicacitate sau de abilitate, în care intuiţia are, nu de puţine ori, un rol important. Dacă elevii indică răspunsul corect la întrebarea ce se întîmplă cu apa dintr-un pahar aflat pe bordul unei maşini care frînează, nu înseamnă neapărat că alegerea răspunsului s-a întemeiat pe cunoaşterea legilor dinamicii. În acest caz, răspunsul ar fi fost relevant dacă cerinţa ar fi fost formulată în felul următor: motivaţi care dintre legile dinamicii poate fi invocată pentru a explica ce se întîmplă cu apa dintr-un pahar aflat pe bordul unei maşini care frînează sau accelerează brusc.

Din exemplele de teste PISA publicate de OECD se poate vedea că elevii sînt mai mult puşi în situaţia de a alege, de a indica, de a clasifica, de a aplica anumite formule sau paradigme, şi mai puţin în postura de a cerceta, de a descoperi, de a investiga, de a interpreta, de a pune sau de a-şi pune întrebări. Un exemplu concludent în acest sens este următoarea cerinţă formulată la domeniul citire (reading):

„Atenţie pentru persoanele alergice la arahide, pentru biscuiţi cu cremă de lămîie. Data atenţionării: 4 februarie. Numele producătorului: Fine Foods Ltd. Informaţii despre produs: biscuiţi cu cremă de lămîie cu o greutate de 125 grame (data de expirare: 18 iunie şi 1 iulie). Detalii: Unii biscuiţi pot să conţină bucăţi de arahide, care nu sînt trecute pe lista de ingrediente. Persoanele alergice la arahide nu trebuie să consume aceşti biscuiţi. Ce măsuri poate lua consumatorul: dacă aţi cumpărat acest produs, îl puteţi returna la magazinul de unde l-aţi luat şi vi se vor restitui banii. Pentru alte informaţii sunaţi la 1800.034.241.

Întrebare 1: Care este scopul acestui anunţ?

a) Să facă reclamă la biscuiţii cu cremă de lămîie.

b) Să informeze consumatorii cînd au fost produşi biscuiţii.

c) Să-i avertizeze pe consumatori în legătură cu biscuiţii.

d) Să le explice de unde să cumpere biscuiţii.“

Dacă elevii indică răspunsul c), se consideră că au înţeles textul (deci nu au dificultăţi de citire!) şi mai ales scopul sau finalitatea mesajului de a-i avertiza pe consumatori în legătură cu biscuiţii pe care îi cumpără şi îi mănîncă. La fel de bine li s-ar putea cere elevilor să observe neconcordanţele din acest anunţ şi să descopere sau să explice adevărata finalitate a avertizării. Dacă biscuiţii sînt cu cremă de lămîie, de ce este posibil să conţină bucăţi de arahide? Cum ajung aceste bucăţi de arahide în biscuiţi, mai ales că arahidele nu sînt trecute în lista de ingrediente, adică nu sînt folosite la prepararea produsului respectiv? În situaţia în care un consumator va face o alergie după ce a mîncat aceşti biscuiţi, cum va şti el că alergia a fost produsă de presupusele bucăţi de arahide, şi nu de crema de lămîie? Este, de fapt, un exemplu tipic de falsă atenţionare a consumatorului, practică frecvent folosită în marketing-ul de astăzi, iar scopul real al avertizării este ca firma producătoare să transfere întreaga responsabilitate asupra consumatorului, astfel încît acesta să nu poată cere daune dacă eventual se îmbolnăveşte sau i se face rău din cauza produsului în cauză. Cel mult poate primi contravaloarea produsului de la magazinul de la care l-a cumpărat, aşa cum se specifică, de altfel, şi în atenţionarea amintită.

Desigur, testările la nivel internaţional sînt utile în măsura în care oferă date importante despre evoluţia învăţămîntului în diferite ţări sau părţi ale lumii şi permit luarea unor măsuri de ameliorare, dar în nici un caz nu trebuie să devină un scop în sine, deoarece limitează educaţia şi activitatea de învăţare la simple antrenamente, iar corpul profesional îşi găseşte singura raţiune de a exista, prin aceste teste. Antrenarea elevilor în vederea rezolvării testelor este o caracteristică a învăţămîntului din ţările est-asiatice, în care, potrivit tradiţiei confucianiste, în timpul şcolarităţii, elevii memorează întrebări şi răspunsuri, recunosc şi indică soluţii corecte, iar profesorul îi conduce cu fermitate şi disciplină spre succesul şcolar, măsurabil, evident, tocmai prin teste standardizate. De aceea, cînd la testările OECD/ PISA s-au alăturat şi ţări din Asia de Est, acestea au ocupat imediat primele poziţii. Astfel, după mitul sistemului de educaţie perfect din Finlanda, ţară a cărei populaţie şcolară este în jur de 60.000 de elevi (în România sînt peste 3.000.000!), iar problema succesului şcolar a putut fi gestionată în întregime şi mai ales gratuit de stat, se conturează mitul sistemului educaţional superperformant est-asiatic (la matematică, elevii din Shanghai au obţinut scoruri superioare mediei statelor europene OECD), unde elevii în timpul şcolarităţii se antrenează, multe ore pe zi şi cu eforturi financiare considerabile din partea părinţilor, în rezolvarea testelor, pentru a obţine punctaje cît mai mari. Printre elevii sud-coreeni circulă zicala „Patru te ridică, cinci te coboară“, care se referă la faptul că cei care dorm patru ore pe noapte obţin rezultate mai bune la testele naţionale standardizate decît cei care dorm cinci ore.

Sînt aceste teste unica modalitate – şi cea mai eficientă – de apreciere a elevilor din întreaga lume? Şcoala, oriunde ar fi ea, indiferent cum este organizată, are ca unic scop formarea unor indivizi care sînt capabili doar să dea răspunsuri corecte la întrebări din diferite domenii, în eventualitatea că aşa vor face şi de-a lungul existenţei lor? Oare personalitatea elevilor, puterea lor de creaţie, imaginaţia, curiozitatea, voinţa, viaţa afectivă nu au nici o importanţă? Ce pot spune testele PISA despre toate acestea? Deocamdată, ne spun doar că elevii care obţin rezultate bune şi foarte bune, situîndu-se pe primele locuri la aceste teste, sînt cei mai nefericiţi la şcoală, în timp ce elevii cu rezultate slabe şi foarte slabe se simt foare bine în mediul lor şcolar. Deci, comparaison n’est pas raison.

Liviu Groza este conferenţiar dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, unde predă cursuri de lexicologie, de frazeologie şi de comunicare didactică.