Buni la toate
Obişnuiţi zeci de ani cu raportări mincinoase despre producţia la hectar sau despre îndeplinirea planurilor cincinale în douăzeci şi patru de luni, nu-i de mirare că simţim în continuare nevoia să îndoim realitatea în fel şi chip, pînă reuşim s-o transformăm într-o imagine convenabilă şi comodă. Este principala tehnică prin care am realizat una dintre puţinele performanţe de care ne-am arătat capabili după 1989: cîştigarea unor iluzii despre români şi România. Una dintre ele, cea mai populară, s-a numit echipa naţională de fotbal. Pentru că am avut şansa cîtorva talente adunate laolaltă într-un unsprezece dominat de geniul lui Hagi, ne-a rămas în minte că vom conta pe vecie în lumea fotbalului mondial. O amăgire care se transformă, uşor-uşor, în dezamăgire, cu o formulă care poate fi extinsă şi la gimnastică, metalurgie, construcţii de maşini, societate civilă sau politică. În toate aceste domenii şi în multe altele, ni se pare că am putea fi foarte buni, poate cei mai buni, şi că numai globalizarea, lumea rea, ghinionul ori, cel mai adesea, patruzeci şi cinci de ani de comunism ne-au făcut sau ne fac, încă, să stăm departe de podiumul pe care se urcă premianţii lumii întregi. Nevoia unor confirmări la nivel mondial este de ani mulţi, încă din perioada în care se şoptea, cu o bizară mîndrie, că nea Nicu ar putea crea bomba atomică, o obsesie naţională. Acum, cînd salariile sînt mici, economia înţepenită, armata desculţă şi integrarea în UE incertă, ne agăţăm cu disperare de amintiri sau te miri ce nimicuri, pe care le ridicăm la rang de virtuţi ori mîndrii naţionale. Pentru că nu (mai) avem un domeniu în care să excelăm, încercăm să ne fabricăm din petice o carte de vizită. Pe cale de consecinţă, rostim apăsat şi cu o mîndrie chinuită că "românii sînt foarte pricepuţi". Ce înseamnă asta? O suspect de fericită recunoaştere a faptului că ştim şi să gătim, şi să reparăm prize, televizoare ori maşini, şi să montăm parchet, să punem gresie sau faianţă, şi să facem pe şoferii de limuzină sau taxi, dar şi să umblăm prin acte contabile ori să predăm, la nevoie, fizică, matematică sau limbi străine, măcar la nivel de gimnaziu, în oricare dintre ţările lumii. Cînd vorbim despre muncitorii români de azi, elevii de ieri, aruncaţi la cules de căpşune sau pe schelele construcţiilor din Israel, o facem cu un oftat greu, de oameni supăraţi pe sorţii care i-au trimis acolo, să-şi rupă şalele şi tinereţea pentru un ban în plus, cînd locul lor era, fără doar şi poate, la catedră sau în laboratorul de cercetare, că, vorba aceea, şi Ion, şi Costel au fost premianţi şi au mai şi terminat o facultate. Nimic de mirare aici: în oricare cartier din România e foarte greu să mai găseşti un tîmplar, un cizmar sau un instalator, dar foarte simplu să dai peste sute sau mii de licenţiaţi în drept şi, mai nou, în jurnalistică. Faptul că "ne pricepem la toate" ni se pare motiv de bucurie şi ne batem cu pumnii în piept pentru asta, deşi mult mai potrivit ar fi să ne dăm cu ei în cap. Iluzia că sîntem premianţii lumii dacă ştim şi fizică, şi să montăm faianţă ne împiedică să vedem adevărul trist al României în care trăim: înaintăm ca melcii tocmai pentru că ne aşezăm în spate false competenţe, agăţîndu-ne de amăgirea că sîntem pricepuţi la foarte multe, cînd, de fapt, ştim din toate cîte puţin şi nimic foarte mult. Abia din momentul în care vor fi din ce în ce mai puţini români în stare să repare chiuvete ziua şi computere noaptea, vom putea spera la îndreptarea lucrurilor. Iar cînd vom accepta, senini, că unii dintre copiii noştri nu pot şi nici nu trebuie să fie şi tobă de carte, şi campioni olimpici, înseamnă că ne-am vindecat. Pînă atunci însă, bănuiesc că mai avem de îndurat ani mulţi de mirări, zîmbete ironice şi false comparaţii, din care ieşim în avantaj şi mîndri cînd aflăm că Victoria Beckham n-a citit în viaţa ei o carte pînă la capăt, în timp ce Mutu al nostru se dă în vînt după Dostoievski.
