Agripina, baroneasa de Bacău
Dumitru Sechelariu este pe muchie de cuţit cu legea. "În viaţă, nici o plăcere nu costă prea mult." Plăcerea l-a costat o anchetă PNA şi un dosar cu mai bine de 12 volume. Un tablou de familie ar arăta cam aşa: Sechelariu, o imagine dobîndită cu sîrg de pe vremea cînd şi-a jurat "într-o zi, toţi veţi fi angajaţii mei", alături de cea a cumnatului Corneliu Iacubov, lipsit de RAFO, în dreapta, fratele Sergiu, urmează Umbrărescu, constructor de drumuri naţionale şi europene şi, figura ce încă mai răsuceşte bagheta magică, Viorel Hrebenciuc. O qinta royală ce stagnează pentru următoarea mişcare. În urmă cu cîţiva ani, cînd încă numele Sechelariu susura pe buzele oricărui băcăuan, o profesoară de fizică de la un liceu industrial, Paula Florescu, devenită inspectoare, a îndrăznit să-l acuze pe Doru, alias Dumitru Sechelariu, primarul, cum că diploma lui de bacalaureat ar fi falsă şi că este un incult. S-a pornit un întreg scandal, bine ţintuit de ochii presei, oficioase, de altfel. Inspectoarea nu a cedat decît funcţia. Azi, părerea ei a rămas neschimbată. Părerea multor băcăuani însă - profesori, avocaţi, ingineri, muncitori, zugravi şi chiar zilieri - a rămas neschimbată. Pentru toţi, el "nu merită ce i se întîmpla", pentru toţi el "a furat, dar ne-a dat şi nouă", el i-a ajutat pe toţi şi "a fost un om cu suflet mare". Pentru cîţiva însă, locul de muncă s-a schimbat din funcţionari la primărie în şomeri, din avocaţi în altceva. Pentru aceştia, palmele luate înainte de şedinţe de la primar au însemnat jignire, pentru ei - "proştilor, vă fac eu pe voi" - primarul în sine reprezenta o adevărată ofensă. Unii au renunţat singuri, alţii au fost nevoiţi. Alţii au asistat la evoluţia lingvistică a noului gramatic ce lua lecţii de manierisme şi îmbogăţire a vocabularului de mecanic auto. Pentru cei care au simţit ameninţările pe propria piele sau care au văzut ochii viceprimarului, fost bodyguard, Sechelariu e un "parvenit incult cu patru clase". Mulţi l-au îndrăgit şi i-au apreciat gesturile, chiar dacă, în ziua de pomană, i se aplecau la picioare ca să strîngă ajutorul primarului, aruncat în derîdere în faţa biroului. Un milion, două, trei. Contau, pentru amărîţii de la marginea oraşului. Contau, pentru bătrînii cu datorii la întreţinere. Ei l-au apreciat. Şi cînd le-a dat mici şi-o bere în parc. L-au mai apreciat şi alţii cu care făcea afaceri, cu care juca poker. Unii l-au uitat însă. Unii vor să-l uite. Să uite că au avut cîndva vreo legătură. Doi dintre ei l-au sprijinit în afacerea "minore pentru cei mari", la conacul de la Hemeius. Doi dintre ei au fost arestaţi. Doi dintre ei fură acum "la aparate", în Londra, şi se tem. Şi l-au uitat. Agripina locuieşte la demisol, "în nişte chilii". Printre gratiile de la geamul ce soarbe lumina pe jumătate, mama fraţilor Sechelariu e înconjurată de pază. Paza e acolo, deşi nimeni nu o vede. E asemeni vîntului turbat pe care nu-l vezi, îl simţi. În coaste, pe faţă, în stomac. Unde la demisol mai precis locuieşte? Greu de aflat, într-un oraş ce încă mai trăieşte în era fostului primar. Tăcerea cade peste toţi locuitorii oraşului şi chiar de ai avea o cheie fermecată să le descleştezi gurile, tot s-ar împotmoli în broască. Ziua întîi - în casa Sechelariţei Telefoanele se închid, uşile se trîntesc, taximetriştii opresc maşina să cobor, oamenii zbiară, taxatoarele îşi astupă faţa. La prima mă dau jos oricum. Seara se lasă pe strada Oituz, numărul 68. În staţie, în faţa Spitalului de Pneumoftiziologie. Aflasem: Oituz, demisol şi-un gard mare, frumos "i l-au făcut băieţii, maică". Albastru, culoarea cerului înnourat, două bănci şi blocul vechi de cărămidă. "La scara a doua, maică, stă. Da' ce vă interesează?". La scara a doua, trei maşini de calitate. O masă cu două bănci, o grădină cu flori văratice şi-un şef de scară pus pe ceartă. "Pe scări, în jos, uşa pe dreapta." O uşă de brad veche. Bat de trei ori şi aştept să iasă ea. Iese un bărbat la vreo 50 de ani, statură atletică, ten cărămiziu, poartă mustaţă, păr negru cîrlionţat. Îmi închide uşa şi pleacă să o cheme. O femeie la mai bine de 60 de ani, voluminoasă, cu fire albite sub un batic gros de iarnă. Ochii deschişi exprimă curiozitate şi nedumerire. Nu-mi închide uşa, mă ascultă în spatele draperiilor ce seamănă cu marama pe care sătenii au obiceiul să o aşeze pe masa de sărbătoare. Vrea să mă cunoască şi ochii i se înmoaie. Mi-ar spune cît a suferit crescîndu-i pe băieţii ei oameni mari, mi-ar spune, dar: "mămică, am cină în familie, am musafiri, nu pot acum". Mă roagă să vin a doua zi că oricum, oricît de mult şi-ar dori, "eu nu pot să fac nimic fără acordul lui" (N.r.: al lui Dumitru Sechelariu). "Eu trebuie să îl sun pe el, nu mă lasă, mă ceartă." Iese scandal mare altminteri. Agripina locuieşte de 45 de ani într-un apartament de 37 m2. Acum este patroană la firma de Transport Public Bacău, unii ar spune că primarul, fiul său, i-a făcut acest cadou. Fostă taxatoare la IJTL (Întreprinderea Judeţeană de Transport Public Local), ieşită la pensie, cumpără la jumătatea anului 2003 acţiuni de la colegele sale de meserie. Camelia o cunoaşte. Au lucrat împreună. "Băiatul ei mai mare a ajutat-o pentru că a muncit o viaţă întreagă şi dacă ne-am privatizat, a participat şi ea." S-a ales cu partea groasă - acţionar majoritar. "Măcar atît puteau să facă pentru ea." Toţi angajaţii de la Autobuzul S.A. o admiră, o vorbesc de bine, pentru toţi Agripina este eroină. Pentru ei este şefa despre care oricît de mult ar vrea să povestească, se tem. Se tem de numele lor, al băieţilor influenţi. "O femeie deosebită. Seche a făcut atîtea pentru Bacău, ne-a ajutat cu bani la audienţe." "Gata, mămică, poţi să pleci" - şi Agripina închide uşa, urmîndu-şi cina în familie. Lucia vorbeşte. Ea s-a mutat în '97 din Bacău şi nu trăieşte cu frică. O ştie bine, o ştie de prin '86 cînd au lucrat pe acelaşi autobuz, de cînd au împărţit aceeaşi mîncare, o cafea şi mai puţin ciubucul. Ciubucul era pe turta fiecăreia. Pentru ea, ca şi pentru toţi cei care o venerează acum, nu era "cu nimic ieşită din comun. Nu era decît Sechelariţa. Nu avea pe nimeni în spate, nu avea o pilă. Se descurca, ca orice taxatoare". Îşi aminteşte de prima zi cînd a fost la ea acasă, să mai schimbe cîte o vorbă preţ de o ţigară şi-o cafea. "O chilie, în partea dreaptă o bucătărie, cum vii de pe holişor. O chichineaţă de bucătărie. De pe hol dai în baie, tot înainte e sufrageria, iar pe stînga e dormitorul." O casă mică pe care Agripina nu a părăsit-o nici în ruptul capului, nici pentru vilele ce i-au stat la picioare din partea fiilor recunoscători. Aici trăieşte alături de bibelourile şi mileurile aşezate pe mobila nouă şi parchetul îmbunătăţit de curînd. "Avea o casă foarte aglomerată. Perne mici, mari, de tot felul, de toate mărimile. Avea o boală. În dormitor avea un pat pe patru picioare, tixit cu pampoane şi perne. M-a uimit, în schimb, ce avea pe masa din dormitor. O poză de-a ei, cu o ţigară în mînă, mărgele, parcă era din film, arăta ca o matroană." Prietenii actuali spun că ar păstra şi acum poza aceea cît o "placă de faianţă înrămată". Florin şi Ancuţa Agripina a rămas văduvă de tînără. Văduvia şi singurătatea le-a petrecut alături de Florin. "L-a cunoscut mergînd pe maşină. Era mult mai tînăr decît ea", se vorbeşte că ar fi fost o diferenţă de mai bine de 15 ani. Prin '88 era împreună cu Florin. "Cu el a stat vreo 4 ani." Florin avea o fetiţă, Ancuţa. Pe Ancuţa o purta cu pălărie, pelerine, zorzoane, rochiţele pe care, s-ar zice, că ea i le cumpăra. Pe atunci Ancuţa avea 5 ani, iar ea tot timpul spunea: "am crescut-o pe Ancuţa pînă la 9 ani". Lucia îşi aminteşte de acele vremuri cînd Agripina devenise subiect al discuţiilor de pe autobuz. "Toţi rîdeau de ea pe maşină pentru că Florin o înşela. Era mai tînăr. El pleca toată ziua, iar pe Ancuţa o lua Sechelăriţa pe maşină." Ancuţa îi spunea mamă şi Agripina îi făcea toate mofturile. "Ancuţa lu' mama în sus, Ancuţa lu' mama în jos." Dacă o întreba careva de ce stă cu Florin, spunea: "Mă iubeşte. Vai, îl iubesc! Îl iubesc! Nu sînt de acord băieţii mei, dar eu îl iubesc". Colegii vorbeau, şi, aşa cum bănuiau cei doi fii, Florin stătea cu ea "ca să-i mănînce banii". O perioadă au întrerupt relaţia. "Băieţii ei, Sergiu şi Doru, nu o lăsau, nu l-au acceptat. L-au urmărit şi au văzut că o înşeală. Însă pe Agripina nu o interesa." Cu taxatoarele nu discuta niciodată despre fiii ei, ca şi cum n-ar fi existat. Pentru ea, exista doar Ancuţa. Uneori îşi aducea aminte şi de Sergiu. "Era mîndră pentru că făcuse o facultate. De ăstalalt nu zicea nimic, pentru că nu făcuse nimic." Doru era mecanic auto la Dacia Service. Colegii o ştiu pe Agripina, femeia volubilă care nu punea la suflet ce spuneau oamenii pe seama ei. "Era o femeie de viaţă, chiar dacă mai zicea cîte una, cum mai spuneam şi noi cîte o prostie." Florin era un bărbat bine. "Avea mustaţă, păr ondulat, ten negru, dar nu era ţigan." De atunci au trecut 17 ani. Am bătut de trei ori şi mi-a răspuns el. Un bărbat la vreo 50 de ani, statură atletică, ten cărămiziu, mustaţă, păr negru cîrlionţat. Ziua a doua şi vulturii mamei Mă aştepta pe una din cele două bănci. Pe cealaltă, cu spatele spre mine, patru femei. Agripina ocupă un singur loc. Mi-a făcut semn să mă apropii. "Domnişoară, am vorbit la telefon cu băiatul meu ăla mai mic. Nu vrea, domnişoară. A spus că el a ieşit din politică. Eu i-am explicat, dar nu vrea. Fără acordul lui n-am ce face." Poartă un ilic de lînă şi-şi potriveşte baticul mai bine pe cap. Soarele apune peste chipul ei, peste ochii de-un albastru cu scînteie. "Adineaori a plecat şi Sergiu, băiatu' meu ăla mai mare. Şi nici el nu vrea." Îi place să stea la o vorbă cu prietenele din bloc, aşa cum îi place şi liniştea din jur. O femeie paşnică ce nu vrea să mai dea explicaţii pentru greşelile fiilor săi. O bunică aşteptîndu-şi nepoţii să-i pună pe genunchi. "Un om simplu, de la ţară, care şi-a văzut de treaba ei, care a ştiut să trăiască într-o întreprindere atîţia ani, de tînără. Este un merit al ei că a ştiut să reziste de la angajare pînă la pensie." Viaţa de taxatoare te învaţă să trăieşti, uneori chiar să supravieţuieşti. Aşa era meseria pe care Agripina, ca toate celelalte colege, o practica. "Lua banii, dar nu dădea biletul. Cînd cobora unul, dădea biletul înapoi, iar ea îl revindea. Aşa se făceau banii. Mergeai pînă la prima şi nu dădeai 1 leu 25, îi puneai ei pe casă 1 leu." Mulţi spun că a rămas cu o Dacie şi apartamentul umil, din sentimentalism. "Nu şi-a făcut vreo casă, vreo vilă. Probabil, ce-a zis, acolo am trăit toată viaţa, nu iau altceva după mine." Vecinele mă privesc sfidător, se tem că i-aş face ceva bătrînei mame. "Aşa mi-au spus. Lasă mamă, vezi-ţi matale de bătrîneţile matale, că noi, oricum, am ieşit din politică. Nu vorbi nimic. Eu ce să fac?" Şi parcă ar zîmbi deznădăjduit. "Gata, mamă, pleacă." Plec şi toţi ochii îmi urmează drumul, toţi ochii, inclusiv cei nevăzuţi mie. Aceştia au fost în trecere, cu maşina, prin telefon, s-au alertat să-şi apere bătrîna mamă. P.S. În urmă cu o săptămînă, Agripina era păzită de doi vulturi. Acum un sigur vultur îşi roteşte ochii la demisol. Sergiu. Doru e-n colivie .
