Efectul lui Trump asupra politicii externe americane
Comportamentul președintelui SUA Donald Trump de la recenta întîlnire G7 de la Biarritz a fost criticat de mulți observatori ca fiind indolent și perturbator. Alții au fost de părere că presa și oamenii cu scaun la cap dau prea multă atenție bufoneriilor, tweet-urilor și jocurilor politice ale lui Trump. Pe termen lung, spun aceștia din urmă, istoricii le vor considera simple gafe mărunte. Întrebarea importantă este dacă președinția lui Trump se va dovedi un punct de cotitură al politicii externe americane sau doar un episod istoric minor.
Dezbaterea actuală cu privire la Trump reînvie o întrebare străveche: sînt evenimentele istorice majore produsul alegerilor oamenilor sau doar rezultatul unor factori structurali covîrșitori, produși de forțe economice și politice pe care nu le putem controla?
Unii analiști compară parcursul istoriei cu un rîu învolburat al cărui curs e determinat de climă, de precipitații, de geologie și topografie – și nu de ceea ce poartă apele sale. Dar, chiar și așa, actorii umani nu sînt doar furnicile agățate de un trunchi purtat de curent. Ei sînt mai degrabă asemenea unor plutași pe ape înspumate, care încearcă să cîrmească și să evite stîncile, uneori răsturnîndu-se, alteori reușind să cîrmească spre destinația dorită.
Înțelegerea alegerilor și eșecurilor liderilor din politica externă americană a ultimului secol ne poate ajuta să facem față întrebărilor pe care le ridică astăzi președinția lui Trump. Dintotdeauna, liderii și-au închipuit că au de a face cu forțe noi ale schimbării, natura umană rămîne însă aceeași. Alegerile pot conta: actele de omitere pot avea la fel de multe urmări ca actele de comitere. Incapacitatea de acțiune a liderilor americani din anii 1930 a contribuit la izbucnirea iadului pe Pămînt. La fel și refuzul președinților americani de a folosi arme nucleare, într-o vreme în care SUA avea monopolul asupra lor.
Au fost oare aceste decizii majore determinate de conjunctură sau de persoane? Dacă privim cu o sută de ani în urmă, Woodrow Wilson a rupt cu tradiția și a trimis trupe americane să lupte în Europa, ceea ce însă s-ar fi putut întîmpla oricum, și sub conducerea unui alt lider (să spunem Theodore Roosevelt). Diferența semnificativă în cazul lui Wilson a fost tonul moralist al justificării sale și obstinația sa contraproductivă, de genul totul sau nimic, în privința apartenenței la Liga Națiunilor. Unii acuză moralismul lui Wilson pentru gravitatea întoarcerii Americii la izolaționism, în anii 1930.
Franklin D. Roosevelt (FDR) nu a fost capabil să implice SUA în al Doilea Război Mondial, pînă la Pearl Harbor, episod în urma căruia chiar și un izolaționist conservator ar fi reacționat la fel. Cu toate acestea, viziunea lui Roosevelt asupra amenințării hitleriste și pregătirile sale pentru a o înfrunta au fost decisive în privința participării Americii la războiul european.
După cel de-al Doilea Război Mondial, structura bipolară cu două superputeri a stabilit cadrul pentru Războiul Rece. Dar stilul și timing-ul reacției americane puteau fi altele dacă Henry Wallace (pe care FDR l-a demis din funcția de vicepreședinte în 1944) ar fi devenit președinte în locul lui Harry Truman. După alegerile din 1952, ar fi fost posibil ca un Robert Taft izolaționist sau un Douglas MacArthur intervenționist să fi perturbat consolidarea relativ lină a strategiei de stăvilire a lui Truman, continuată de succesorul său, Dwight D. Eisenhower.
John F. Kennedy a avut un rol esențial în evitarea unui război nuclear, în timpul crizei rachetelor cubaneze și în semnarea, după aceea, a primului acord de reglementare a regimului armelor nucleare. Împreună cu Lyndon B. Johnson, el a implicat însă țara în fiascoul războiului costisitor și inutil din Vietnam. La final de secol, tensiuni structurale au dus la o eroziune a Uniunii Sovietice, a cărei prăbușire a fost accelerată de Mihail Gorbaciov. Dar sistemul de apărare elaborat de Ronald Reagan și talentul său de negociator, precum și capacitatea lui George H.W. Bush de a gestiona situații de criză au jucat un rol esențial în încheierea pașnică a Războiului Rece.
Cu alte cuvinte, liderii și înzestrările lor contează. Ceea ce, pe undeva, e o veste proastă, deoarece înseamnă că purtarea lui Trump nu poate fi, pur și simplu, ignorată. Mai gravă decît -tweet-urile sale este șubrezirea instituțiilor, a alianțelor și a atractivității soft-power a Americii, care se află, conform sondajelor, în scădere, de cînd Trump e la putere. El este primul președinte american din ultimii 70 de ani care întoarce spatele ordinii liberale internaționale creată de SUA după al Doilea Război Mondial. Generalul James Mattis, care a demisionat din postul de ministru al Apărării în guvernul Trump, s-a plîns de curînd de faptul că președintele nu acordă interesul cuvenit alianțelor.
Președinții trebuie să exercite hard-power și soft-power deopotrivă, dar e de preferat să le combine într-un mod armonios, nu contradictoriu. Înzestrările machiavelice și organizaționale sînt vitale, dar la fel de importantă e și inteligența emoțională, care face posibile conștiința de sine și autocontrolul, și inteligența contextuală, care le permite liderilor să înțeleagă un mediu în schimbare, să valorifice tendințele și să-și folosească corespunzător celelalte înzestrări. Or, inteligența emoțională și cea contextuală nu sînt punctele forte ale lui Trump.
Gautam Mukunda, specialist în leadership, arată că liderii care au fost atent „filtrați“ prin procedee politice consacrate tind să fie previzibili. George H.W. Bush este un bun exemplu. Capacitatea de a conduce a celor care nu sînt filtrați variază considerabil. Abraham Lincoln a fost un candidat relativ nefiltrat, dar a fost unul dintre cei mai buni președinți ai Americii. Trump – care nu a ocupat niciodată o funcție publică înainte să devină președinte și care a intrat în politică venind din zona imobiliară newyorkeză și a televiziunii reality – a dovedit un talent extraordinar în utilizarea mediei moderne și în materie de „inovații disruptive“, sfidînd opiniile general acceptate. Unii cred că aceste înzestrări pot duce la rezultate bune – de exemplu, în relația cu China –, alții sînt sceptici.
Rolul lui Trump în istorie depinde, poate, de o eventuală realegere. Dacă însă rămîne la putere opt ani, în loc de patru, e mai degrabă probabil ca instituțiile, încrederea și soft-power să aibă de suferit. În oricare dintre situații, succesorul său se va confrunta cu o lume schimbată – în parte, datorită efectelor politicii lui Trump, dar și datorită unor clivaje structurale majore de putere în politica lumii: dinspre Vest spre Est (ascensiunea Asiei), dar și dinspre guverne spre actori non-statali (susținuți de Internet și de inteligența artificială). După cum a observat Karl Marx, noi facem istoria, dar nu în condițiile alese noi. Politica externă americană după Trump rămîne o întrebare deschisă.
Joseph S. Nye, Jr. este profesor la Universitatea Harvard şi autor al volumului în curs de apariție Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press).
© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEȘU
Foto: wikimedia commons
