Dimineaţă recuperată. Amintiri din penitenciarul politic Miercurea Ciuc – interviu cu Erzsébet TELEKI

Evadarea imposibilă: penitenciarul politic de femei

Miercurea Ciuc: 1957-1961,

Povestiţi-mi, vă rog, despre viaţa dumneavoastră înainte de momentul arestării. 

Am terminat şcoala primară după şapte clase şi după aceea am avut mari probleme, fiindcă, deşi am vrut să învăţ mai departe, nu m-au luat nicăieri. Dar atunci s-a înfiinţat un liceu de construcţii şi, fiindcă acolo nu a fost plin, acolo m-au luat. Dar nu am făcut decît un an după clasa a şaptea, fiindcă preţul care trebuia plătit pentru continuarea şcolii a fost prea mare pentru părinţii noştri. Preţul pentru şcoală a fost făcut după impozitul din ’48, cînd tatăl meu încă a avut aici, în Gorneşti, avere. Taxa şcolară a fost imposibil de mare şi atunci am intrat la lucru. Adică, după doi ani, mama mi-a spus: „Tu nu o să stai aici acasă, tu trebuie să faci ceva“. Şi atunci am intrat în clasa a IX-a la seral, fiindcă acolo nu a trebuit să plătesc taxă, dar trebuia să lucrez undeva. Şi prima dată doar am spălat nişte gogoşari, dar, pe urmă, cu ajutorul mamei, am găsit un serviciu la Trustul Regional de Construcţii. Acolo am lucrat şi am învăţat să fac cópii de desene, planuri. Am început să lucrez la paişpe ani şi seara mergeam la liceu. A fost foarte obositor, fiindcă opt ore am lucrat şi, de la 6 pînă la 10, am mers la liceu. Al doilea an nu am mai mers la liceul acesta de construcţii, am mers la liceul seral, normal, fiindcă acolo am cîştigat un an, fiindcă acolo, cu zece clase, puteam să fac bacalaureatul. Deci eu la 16 ani am avut bacalaureatul. Nu pentru că am fost aşa de deşteaptă, ci pentru că aşa a ieşit. Pe urmă, am rămas acolo la Trustul de Construcţii mai departe, am lucrat la diferite şantiere, fiindcă, între timp, am învăţat să scriu la maşină de la dactilograf acolo, şi acolo am lucrat. Şi acolo am lucrat mai departe, pînă la… pînă la… cînd am fost arestată. 

Mi-aţi putea povesti unele lucruri şi despre momentul acela, al arestării? 

Ah, bine, au venit… Părinţii n-au ştiut nimic şi odată au venit la ora 10 seara.

Tu ai fost acolo.

Da, eu am fost acolo, dar am dormit. Deci nu ştiu nimic. 

Da, el a dormit, dar el este cu nouă ani mai mic decît mine. Şi la ora 10 au venit de la Securitate, au făcut percheziţie mare, au căutat tot, n-au găsit nimic important şi m-au arestat. 

Şi în noaptea aceea ai fost dusă la Securitate. Numai că trebuie să precizăm că locuiam într-un subsol la Tîrgu Mureş, care avea douăzeci şi cinci de metri pătraţi şi locuiam acolo şase persoane şi eu n-am auzit nimic pentru că am dormit. În toată perioada aceasta de percheziţie nu m-am trezit. Ceilalţi erau treziţi, dar eu am dormit. 

No bine, eu am avut atunci optsprezece ani, tu ai avut nouă ani.

Cum a decurs ancheta? În general, din memorii reiese faptul că, în mod normal, ancheta era o simulare…

Eu ştiu cînd m-a dus acolo, imediat m-au pus pe o şubă, pe o masă, şi acolo a trebuit să stau. N-am dormit. Au venit pe la ora 4. A venit căpitanul şi atunci a început ancheta. În fiecare noapte, acelaşi lucru. Veneau şi întrebau ce am făcut şi mai mult, tot la fel… cum era atunci… întotdeauna aceleaşi întrebări şi pe urmă au ieşit afară şi acelaşi lucru în fiecare noapte… Dar şuba pe urmă nu a mai fost. Cred că doar prima dată a fost, asta-mi amintesc. Am fost două persoane. Pentru două persoane era o celulă. Şi prima dată am fost cu o doamnă al cărei soţ a fost un mare soldat şi ea a plîns pentru fata ei. Ea a fost cu Maier Gyuri în acelaşi proces, Alexandru, a scris o carte  (Alexandru Maier,

Tîrgu Mureş, Editura Mentor, 1998 –

De la anchetă ne-au scos întotdeauna la biroul lor. Asta… cîte zile? Cîteva luni… nu ştiu cît a durat… Patru luni am fost la Securitate la Tîrgu Mureş. Mi-au adus întotdeauna o oglindă (doamna Teleki se referă la ochelarii de metal, folosiţi pentru a nu lăsa persoana arestată să vadă unde este dusă – n.r.) şi nu am văzut nimic. A fost aşa de plictisitor şi au scris ce au vrut. Pe urmă nici nu m-a mai interesat, să scrie ce-or vrea… 

Povestiţi-mi, vă rog, despre experienţa din închisoare, de la Miercurea Ciuc. 

După cîteva luni la Tîrgu Mureş am fost dusă la Miercurea Ciuc. La Miercurea Ciuc n-am ştiut nimic din afară. Era o viaţă izolată, ca şi cum în afară nu exista nimic, exteriorul, pentru noi, nu exista. La început, la Securitate, a fost greu să ne obişnuim cu asta. Şi cînd am fost eliberată, de la Oradea, a fost ceva foarte neobişnuit să nu fie cineva în spatele meu. Pînă la gară m-a condus cineva, pentru n-am ştiut unde era gara. Am mers cu tramvaiul şi a venit cineva cu mine, dar n-a stat lîngă mine, ci în altă parte. 

Acolo m-am întîlnit cu Lena Constante şi a fost foarte interesant, fiindcă atunci cînd a venit la noi în cameră, erau camere mari, eram patruzeci sau treizeci într-o cameră, şi cînd a venit ea, eu nu am ştiut cine e, numai am văzut că ea vorbea foarte repede, nu cu aceeaşi intonaţie ca noi („femeile mi-au mărturisit că în acea zi de întîlnire cu mine mi-au pus fel de fel de întrebări, dar răspunsurile mele au fost de neînţeles. Vorbeam prea confuz. Prea precipitat“ – Lena Constante –

Dar asta fiindcă ea a fost opt ani singură şi n-a vorbit cu nimeni, numai cu paznicul. Şi ea putut să povestească foarte bine şi în fiecare seară a povestit un roman. De exemplu, a povestit

săptămîni întregi! Foarte-foarte frumos! Seara, întotdeauna. Şi de la ea am învăţat… A fost interesant, fiindcă noi am pus-o la intelectuali. („Dacă aş fi continuat să povestesc în fiecare seară un rezumat de roman, în curînd ajungeam la fundul sacului. A trebuit să învăţ să mai pun şi apă în vin. Să întind fiecare povestire pe mai multe zile. Să le lungesc cu mereu alte amănunte. După trei ani, izbuteam să povestesc seriale“ – Lena Constante –

La Miercurea Ciuc am fost trei ani. După Miercurea Ciuc am fost la Arad, la lucru. Am împletit coşuri. Trebuia să facem o normă imposibil de făcut de o singură persoană. Deci făceam cîte trei munca unei persoane, şi ea avea atunci timp să scrie o carte poştală să o trimită acasă. Ea putea să primească un pachet. Şi acolo am fost foarte multe într-o celulă. La sfîrşit am primit o diplomă că sîntem calificate pentru fabricarea coşurilor. Acolo la Ciuc n-am lucrat deloc, deci trebuia să facem ceva. A fost un program. 

Am dormit cîte cinci în două paturi. Eram foarte multe într-o cameră. Paturile erau în trei etaje şi cîte cinci dormeam. Cîte două paturi unul lîngă celălalt, cu saltea de paie, în fiecare pat şi în mijloc. Fiecare avea cuvertură. Cele din mijloc nu puteau să se întoarcă. Trebuiau să stea drepte. Eu stăteam la margine, şi puteam să mă întorc. Genunchii erau afară. Nu era voie să dormim în timpul zilei. Dar stăteam patru pe pat şi una dormea în spatele nostru. („Nu era prea uşoară acomodarea în două paturi a cinci femei. Trei dormeau cu capul în aceeaşi parte. Celelalte două, între ele, dar în sens contrar. Între două capete se cuibărea o pereche de picioare (…), femeile culcate la marginile blocului le puteau întoarce, nepoliticos, spatele. Cele din mijloc nu aveau încotro“ – Lena Constante  –

La ora 5 dimineaţa era deşteptarea şi trebuia să ne sculăm. Şi pe urmă venea masa. Spălatul a fost în cameră atunci. Pe urmă dădeau ceva mîncare. Pe urmă, o jumătate de oră mergeam la plimbare.

Tineta era în cameră şi, odată, îmi amintesc, toată lumea a avut diaree. Ce miros era! Lucrurile astea au fost, de fapt, foarte grele! Odată, am primit o supă de ceapă, dar ceapa era stricată. Eu puteam mînca orice, dar asta nu am putut mînca. Altfel, mîncarea a fost… Totdeauna am primit o mămăligă, pe urmă fasole, varză, arpacaş, cartofi… Dar odată, într-un butoi în care ne aduceau mîncarea, a fost un singur cartof pentru patruzeci de oameni! O bucăţică şi numai zeamă! La Tîrgu Mureş primeam terci. Dar ne făceam sandviciuri!

Dacă luam fasolea din supa de fasole şi o puneam la rece, cu aia făceam sandviciuri cu mămăligă. Dar cea mai rea a fost ceapa aia! Şi aia a durat cîteva săptămîni, o dată pe zi. Odată, am primit tăieţei cu brînză de vacă! Ceva extraordinar! Dimineaţa primeam o bucată de pîine cu marmeladă. 

Pentru spălat, aduceam o tinetă cu apă şi am avut o cană mică. Una turna şi cealaltă se spăla. La Miercurea Ciuc nu-mi amintesc să fi făcut vreodată baie. Cînd am fost duse la lucru, atunci în fiecare săptămînă mergeam la duş. 

Aveam voie să avem numai trei cămăşi şi aşa mai departe, din toate numai trei. Cînd aveam mai multe, erau confiscate. Eu am avut întotdeauna patru chiloţi! Pe al patrulea trebuia întotdeauna să-l ascund. O prietenă, o doamnă din Bucureşti, rîdea totdeauna de mine. „Grijile bogatului!“

pentru că am avut întotdeauna grijă să nu mă prindă cu chiloţii ăia! Doamna Focşăneanu totdeauna a rîs de mine pentru asta.

Dar la Miercurea Ciuc îmi amintesc că cineva voia să înveţe ungureşte, o săsoaică. Prima dată n-am ştiut româneşte, acolo am învăţat mai bine româneşte. Acum, că stau în München, am cam uitat româneşte, mult am uitat, fiindcă vorbesc germană şi ungureşte. Dar dacă citesc cărţile astea (înainte de a începe interviul i-am oferit doamnei Teleki volumele Lenei Constante,

îngrijire ed., studiu introd., note: Ioana Bot, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013 şi

îngrijire ed., note, cuvînt înainte: Ioana Bot, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013 –

, precis că o să vorbesc mai bine! La Miercurea Ciuc am vorbit şi am învăţat franceză de la Lena Constante, dar nu am avut nimic de scris, deci am căutat cretă. Paturile erau negre şi cu cretă am putut să scriu pe pat un pic şi am şters… cîte un cuvînt. Sau, am avut săpun şi l-am făcut să fie neted şi am găsit un cui undeva şi am scris cuvintele, să ştiu să învăţ cuvintele. Aşa am învăţat franceză. („Am recurs din nou la tabletele de săpun. Primeam săptămînal o felie de săpun groasă cam de doi centimetri. Suprafeţele ei, după două-trei întrebuinţări atente, se netezeau. Cu o aşchie ruptă din mătură, zgîriam uşor pe săpun textul dorit (…). Eu scriam textul pe cadrul de fier negru al somierei patului de la primul etaj. Adică pe o fîşie lungă de doi metri şi lată cam de trei centimetri. În chip de cretă întrebuinţam bucăţele de mortar, smulse din zid“ – Lena Constante

Odată, m-au prins prin vizor. Şi acolo erau oameni diferiţi. Adică şi paznicii erau foarte diferiţi. Una era bună, ne dădea şi mîncare de la tebecişti, alta căuta să ne prindă cu ceva. Era o femeie care era foarte rea. Pedepsele erau destul de… grave. Ne puneau în cătuşe. Adică eu n-am fost niciodată în cătuşe, dar am avut o prietenă foarte bună, Nuţi Boieru, de vîrsta mea, dintr-un sat de-aici, era foarte drăguţă. Dar ea totdeauna vorbea cu ceilalţi prin Morse. Şi au fost prinse şi puse în cătuşe. Era un paznic care totdeauna venea şi le strîngea mai tare. Dar a fost un altul, care fost mult mai bun, şi, cînd le-a prins, trebuia să le pună în cătuşe, dar nu le-a strîns aşa… Deci foarte diferiţi erau oamenii acolo. Foarte interesant… („Ne-a aşezat, pe Nuţi şi pe mine, spate în spate, în mijlocul celulei. Mi-a răsucit braţele la spate. Mi-am simţit încheieturile mîinilor strînse tare. Mi le prinsese într-o pereche de cătuşe. Dar nu ştiu cum a procedat pentru ca degetele mele să atingă degetele lui Nuţi, ale cărei încheieturi erau strînse şi ele în cealaltă cătuşă“ – Lena Constante –

Acolo am învăţat şi din Biblie, am învăţat anatomie de la o doctoriţă, am învăţat istorie maghiară de la o colegă care a ştiut foarte bine istorie, o preoteasă. De la ţaţa Bibica am învăţat cîntece româneşti

fiindcă ea cînta tot timpul. 

În cărţile de memorii, se vorbeşte mult de tehnici de supravieţuire. Unii scriau mental poezii, alţii se rugau… Aţi avut şi dumneavoastră aşa ceva?

Ea

a avut! Să fii atîta timp singură… Ea a făcut poezii. Eu am învăţat poezii de la alţii! De la Irenke am învăţat foarte multe poezii şi cîntece… 

Cum au fost primii ani de libertate, după eliberare? 

Mulţi nu m-au recunoscut sau nu voiau să mă recunoască, nu ştiu. Nu mă interesează. Eu am avut noroc cu Frunda, şi el a făcut ceva închisoare, şi a făcut o cooperativă de construcţii. El m-a luat acolo şi m-a învăţat să fac desene tehnice şi atunci am fost desenator tehnic. Pe urmă am mers pe teren, să măsor pentru case. Îmi plăcea. Între timp, majoritatea prietenelor mele s-au căsătorit. 

La un moment dat, după eliberare, v-aţi întîlnit cu Lena şi aţi venit aici, la castel. 

Da, da! Am fost prin parc. Am fost şi eu la ea la Bucureşti. 

În acel timp, nu puteam să venim aici la castel. Înăuntru n-am fost niciodată. Pînă la sfîrşitul anilor ’90 n-am fost niciodată în castel. Eu în parc am fost de cîteva ori, pentru că tatăl nostru venea aici din cînd în cînd, şi numai începînd cu anii ’70, pentru că pînă în ’64 am avut domiciliu obligatoriu, deci nu aveam voie să venim aici. Doar după aceea, tatăl nostru a început să vină în sat. În funcţie de cine era director atunci, mai făcea o tură în parc, dar niciodată în castel. Dar îmi amintesc şi eu cînd a venit Lena la noi.

V-aţi gîndit vreodată să scrieţi propriul volum de memorii?

Fratele meu îmi tot spune să scriu. Dar eu nu… Nu e pentru mine. Nici la şcoală nu mi-a plăcut să fac compuneri. Eu învăţ!  

a consemnat Anca CHIOREAN