Despre fundamentalism sau proasta înţelegere a mesajului

Istoria a reţinut data de 29 mai 1453 ca fiind cea în care Bizanţul a fost cucerit de Imperiul Otoman condus de Mahomed al II-lea Fatih. Despre acest eveniment, o anecdotă spune că atunci cînd sultanul a intrat în măreaţa catedrală Sfînta Sofia a găsit acolo un grup de teologi care aveau o dispută intensă asupra sexului îngerilor. Erau atît de cuprinşi de discuţii încît nu şi-au dat seama că Imperiul Bizantin nu mai exista, iar noua stăpînire începea să-şi exercite puterea. Probabil că uimirea se citea pe chipurile lor îngîndurate şi străbătute de atîtea întrebări în căutarea răspunsului care se presupune că le-ar fi oferit linişte. Pe de altă parte, Mahomed ar fi fost intrigat. Cum se poate să nu-ţi dai seama de realitatea de sub ochii tăi? Cît de naiv poţi fi? Am plecat de la acest reper pentru că adeseori nu sesizăm lucruri ce se întîmplă în imediata noastră apropiere. 

Trăim într-o societate şi într-o epocă ce nu-şi mai găsesc locul şi numele. Europa, leagănul civilizaţiei, bătrînul continent ce s-a născut la 325 la Sinodul de la Niceea, dacă ar fi să mergem pe linia propusă de Constantin Noica, se remarcă printr-o lipsă de reacţie la ce i se întîmplă. Poate că noi, europenii, sîntem un soi de oameni moderni ai peşterii. Ne preocupăm atît de mult de lucrurile filozofice, împingem limitele lui „politically correct“ atît de departe, încît ignorăm, spre exemplu, că Vladimir Putin tatonează gurile Dunării. 

Totuşi, sîntem aduşi cu picioarele pe pămînt din dulcea noastră naivitate de unele evenimente brutale, precum atentatele din 7 ianuarie 2015, din redacţia săptămînalului

sau, un pic mai departe, în Kenya, unde au fost ucise 147 de persoane pe 2 aprilie 2015 pentru simpla calitate de a fi fost creştini. Dacă în primul caz am avut parte de o reacţie sub umbrela lui

în al doilea caz s-a manifestat mai mult o tăcere. Nu ne-a afectat pe noi, europenii, în mod direct.

Însă problema, din punctul meu de vedere, e alta. În ambele situaţii, simbolurile şi oamenii care şi-au afirmat identitatea şi credinţa au fost reduşi la tăcere. Fie că vorbim de cei care s-au simţit ofensaţi de acele caricaturi, fie că prea multa libertate şi lipsa de înţelegere şi responsabilitate a actelor şi-a cerut partea, discuţia se învîrte în jurul oamenilor care nu au înţeles ce li se întîmplă. 

Fundamentaliştii nu au reprezentat niciodată religia ai cărei adepţi sînt. Ei nu sînt decît exponenţii proastei înţelegeri, ai acelui orgoliu dus dincolo de limite. Însă această minoritate vocală are dezavantajul de a atrage atenţia asupra ei. În general, ei nu ies în evidenţă prin nimic. Sînt oameni care au locuri de muncă, sînt plătitori de taxe, merg în concedii. Sînt consumatori de presă, au opinii politice şi, de ce nu, merg pe stadioane. Discuţiile pe diverse teme spirituale le-ar putea schimba un pic modul de viaţă. Probabil i-ar întărîta, ar deveni şi mai înverşunaţi în tăcerea lor care mocneşte. Cine i-a învăţat aşa, nu ştiu. S-ar putea construi o întreagă teorie despre cei vinovaţi pentru apariţia celor care apără cu intransigenţă un anume ceva. 

În primele secole, creştinii au avut de rezistat în faţa prigoanei declanşate de conducătorii Imperiului Roman, pe de o parte, însă pe de altă parte au avut şi o luptă internă. Cu aceia dintre ei care învăţau altceva. Istoria i-a reţinut pe aceştia din urmă sub numele de eretici. Practic, indiferent de contextul social, cultural şi politic, în sînul unei religii vor exista persoane care vor gîndi şi vor acţiona diferit faţă de majoritate pentru că se raportează

la învăţătura moştenită şi la mesajul primit. Dacă nu ar acţiona într-un mod brutal, cu siguranţă lucrurile ar sta diferit. Nu-mi imaginez posibilitatea unor noi sinoade, întîlniri clericale, şi nu numai, unde să se discute aceste probleme la nivelul celor recunoscute şi acceptate de întreaga Biserică ecumenică. Ele rămîn, din păcate, rezervate spaţiului academic, catedrelor, dar sînt departe de poporul ce se adună în agora. Cred, totuşi, că schimbarea se poate produce din interior. Prin mai multă atenţie acordată transmiterii mesajului fără a fi distorsionat. Prin mai buna pregătire a celor ce propagă învăţătura oricărei religii. 

La fel de bine, însă, putem vorbi şi despre fundamentalişti ai libertăţii. O libertate care este înţeleasă în mod distorsionat, fără responsabilitate. Oricît ne-ar plăcea sau nu să o spunem, Europa, leagănul civilizaţiei, e puternic impregnată de spiritul şi valorile creştine pe care a fost construită şi definită. Paradoxul face ca, după 1789, hermeneutica acestui fapt să se schimbe. Sîntem în plină epocă definită printr-un cuvînt ce conţine şi noutatea, dar şi modernitatea. „Interpretată ca substanţă, modernitatea este un triumf pentru materialism şi o oroare pentru spiritul religios“ (H.-R. Patapievici,

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 412). Este cunoscut faptul că excesul produce mai multe daune decît efecte pozitive. Societatea postmodernă vorbeşte de un multiculturalism întîlnit în aproape fiecare stat. Nu mai putem vorbi de bariere culturale, confesionale, cel puţin nu în lumea democrată. Fiecare minoritate îşi cere drepturile pe care le consideră fundamentale pentru însăşi existenţa şi identitatea ei. 

Prima parte din acest an ne-a arătat că, atunci cînd vine vorba de spaţiul din nordul Mării Mediterane, noi, europenii, într-un fel sau altul, reacţionăm. Ne manifestăm solidaritatea cu noi înşine după ce găsim de cuviinţă să nu ne vină a crede ochilor ce tocmai ni s-a întîmplat. Dar cînd subiectul principal nu e Europa se aşterne o tăcere bruscă. Avem pretenţia primatului în faţa celorlalte culturi pentru că noi am fost înaintea lor sau, cel puţin, le-am dat o parte din amalgamul de filozofie greacă antică, cultură şi spiritualitate a Orientului Apropiat şi ceva pragmatism roman. Putem urma exemplul lui Ioan Petru Culianu şi să căutăm acel 1484 specific vremurilor noastre. Şi în cazul petrecut la Paris, dar şi în cel din Kenya, Europa a fost afectată. Prima dată la ea acasă, a doua oară acolo unde şi-a pus amprenta şi în valorile pe care ea le-a dat tuturor locurilor pe unde a ajuns şi a stăpînit în trecutul nu de mult încheiat. Pragmatic vorbind, adepţii libertăţii nu i-au înţeles pe cei care, provenind dintr-o altă cultură, au o relaţie mai profundă cu simbolul. La fel, minoritatea nu a putut înţelege mesajul şi cutumele celor majoritari, ale celor ce i-au adoptat şi i-au făcut asemenea lor în materie de drepturi şi responsabilităţi. 

Putem doar să fim ancoraţi în realitatea ce se desfăşoară chiar sub ochii noştri. De altfel, mesajul hristic – care, vrem sau nu, e al nostru, al europenilor – a îndemnat întotdeauna la a merge pe calea de mijloc,

Poate ar fi cazul să ne privim în oglindă

Nu putem vorbi de o

care să ne dovedească faptul că o viaţă simplă, fără bunuri pămînteşti, este calea cea mai bună. „Vor învinge aceia care vor şti să redevină alchimişti în chimie, tradiţionalişti în modernitate, moderni în postmodernism şi imobili în plină mişcare. Orice problemă seculară, pentru că derivă dintr-una religioasă, are o soluţie spirituală“, spunea Patapievici, încercînd să formuleze o caracterizare a Europei de acasă şi de pretutindeni (H.-R. Patapievici,

pp. 417-418). Sîntem pregătiţi să ne-o asumăm? Sau măcar să tatonăm terenul? 

Alexandru Ojică este doctorand în teologie.