Cine se teme să vorbească despre violență?

Roxana ARAMĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 782 din 14-20 februarie 2019
Cine se teme să vorbească despre violență? jpeg

Locuiesc în Seattle şi am publicat o variantă a acestei povestiri pe website-ul meu ca reacție la remarca preşedintelui Statelor Unite, în septembrie 2018, cum că cei care discută despre hărțuire şi atacuri sexuale sînt protestatari plătiți. Cum sînt destul de sigură că pe mine nu m-a plătit George Soros, am simțit nevoia să îmi alătur vocea miilor de femei din lumea largă care vor să aducă lucrurile pe o cale mai bună, mai ales pentru generația viitoare.

S-a întîmplat cînd eram în anul IV la Facultatea de Automatică şi Calculatoare la Politehnica din Bucureşti; cîndva între octombrie 1998 şi martie 1999. Era seară şi veneam de la un seminar împreună cu două colege de an vorbind despre teme şi cursuri. Eram îmbrăcată în blugi şi pulover, şi probabil o jachetă. Mergeam între colegele mele pe aleea largă dintre rectorat şi podul peste Dîmbovița, către Regie. Gardul campusului era la stînga noastră, iar la dreapta un spațiu verde cu mulți copaci. Începuse să se întunece.

La un moment dat am observat doi bărbați, tineri după mers, unul mai ­înalt decît celălalt, care se îndreptau direct către noi dinspre podul de la Regie. În înțelepciunea mea, îmi amintesc că m am întrebat dacă ar trebui să mă dau deoparte să îi las să treacă, deşi aleea era largă cît să încapă o duzină de oameni, însă n-am avut timp să-mi termin gîndul căci bărbatul mai înalt m-a înşfăcat de brațe, colegele mele au fugit una în stîn­ga, una în dreapta, iar eu m-am trezit trasă către copaci. Cel mai scund s-a uitat peste umăr să vadă dacă nu vine cineva şi s-a grăbit după noi.

Îmi amintesc că mi-am spus că asta nu se întîmplă cu adevărat. Apoi mi-am spus că asta chiar se întîmplă cu adevărat. Am început să mă lupt cu omul ăla, însă mă ținea strîns de brațe. Era aproape întuneric sub copaci. O groază ca o apă cu gheață m-a cuprins şi am început să țip. Am țipat cum n-am țipat vreodată în viața mea. Am țipat şi am țipat.

„Taci, fă, din gură“, mi-a zis el.

Am țipat şi m-am zbătut şi mai mult. Şi atunci m-a lovit. O durere solidă peste partea stîngă a capului. O palmă sau un pumn peste urechea mea stîngă. Însă, în acel moment, mi-a dat drumul cu dreapta, aşa că m-am răsucit şi am scăpat din mîna lui stîngă şi am fugit înapoi către aleea centrală unde mă aşteptau colegele mele, înlemnite.

În seara aceea m-am dus la poliție, însă ofițerul de serviciu mi-a spus că n-are ce să facă şi că pe viitor să am la mine un spray cu piper. Cînd l-am întrebat de unde să fac eu rost de aşa ceva, mi-a zis să mă duc la bişnițari. Am plecat de la poliție, l-am sunat pe tata la Galați şi, printre plînsete, i-am zis să îmi facă rost de un spray cu piper, nu mă interesează cum. Nu m-am gîndit niciodată să îl întreb pe tatăl meu, care a murit în 2014, ce a simțit el în seara aia cînd şi-a auzit copilul plîngînd la telefon.

Cînd am ajuns înapoi la cămin, mi-am dat seama că nu prea aud cu urechea stîngă. Cînd m-am spălat pe cap, am țipat de durere cînd mi-a intrat apă în ureche. M-am dus la dispensar în Regie şi doctorița mi-a spus că aveam timpanul spart, dar că se va reface şi îmi voi recupera auzul în timp.

Săptămîna următoare am primit spray-ul cu piper de la tata şi l-am ținut cu mine pînă în ziua în care m-am urcat în avion şi am plecat către Statele Unite cu un job la Microsoft. În tot timpul acela m-am uitat de multe ori la el – îmi încăpea în pumnul închis – şi m-am întrebat cum ar fi să îl folosesc în cazul în care m-ar ataca din nou cineva. Dacă nu îl neutralizez pe atacator? Dacă, în loc să îl pun pe fugă, îl înfurii şi încearcă să mă omoare? Doar nu fusesem în stare să mă eliberez singură din cleştele atacatorului meu. Într-o zi am încercat nişte spray pe mîna mea stîngă şi mi-am dat repede seama că, dacă cineva îmi smulge spray-ul şi îmi dă cu el în ochi, aş putea să orbesc.

În anii aceia m-am întrebat de multe ori: dacă aş fi avut spray-ul cu mine în seara cu pricina, chiar aş fi avut timp să îl scot din buzunar înainte să mă înşface bărbatul acela?

Ieşirea în lume cu o armă în buzunar m-a făcut să mă simt doar puțin mai în siguranță, însă între timp am dezvoltat un al zecelea simț – ştiu că toată lumea spune că sînt cinci, însă de fapt sînt nouă, împreună cu echilibrul, temperatura, durerea şi conştientizarea trupului în spațiu. Simțul meu în plus e tot de conştientizare, dar de data asta de conştientizare a spațiului din jurul meu: cînd merg pe stradă acum, țin minte temporar cine e în jurul meu, cine e pe partea cealaltă a trotuarului, ce maşini trec, cît de departe sînt de magazine şi alei etc. Simțul ăsta m-a ajutat de multe ori, ba chiar a ajutat şi pe un străin odată, cînd am găsit un portofel pe stradă, m-am uitat la actul de identitate din el şi am recunoscut-o pe femeia pe care o văzusem cu cîteva minute înainte. Ştiam în ce direcție se dusese, aşa că am alergat după ea şi i-am dat portofelul. Cum am ştiut să i-l aduc, m-a întrebat, foarte mirată. Am zîmbit şi i-am spus că e o poveste lungă.

Cînd am ajuns în Statele Unite m-am înscris la un curs de karate şi lucrurile au mers destul de bine pînă într-o zi, cînd instructorul m-a ales pe mine să arate clasei o tehnică nouă. Cînd mi-a tras un pumn în umăr am simțit o durere adîncă în oase. Cînd mi-a mai tras unul n-am putut să îmi țin echilibrul. Cînd m-a buşit pe saltea am amețit. Seara, în apartamentul pe care mi-l închiriasem în Redmond, Washington, m-am întins în pat şi m-am trezit în miezul nopții. Simțeam că mă înec. Ceva cald mi se scurgea înăuntrul gîtului. M-am dus la baie şi, în oglindă, am văzut că îmi curgea sînge din nas, pe față şi pe haine.

Nu m-am mai dus vreodată la karate după aceea. Deja trăind în zona campusului Microsoft, avînd maşina mea (pentru că acolo distanțele sînt considerabile şi transportul în comun era pe atunci insuficient), începusem să mă simt în siguranță, fără arme şi fără karate. Însă eu am avut de ales. Ştiu că nu sînt destule locuri ca acesta pe lume. Majoritatea victimelor violenței nu pot să îşi aleagă oraşul sau, de multe ori, familia în care au de suferit zi după zi.

Din comentariile pe care le-am primit la povestirea asta pe website-ul meu, am aflat că multe fete şi femei trec prin astfel de experiențe. Mult prea multe. Povestirea mea nici măcar nu e printre cele mai dramatice – urechea mi s-a vindecat, hemoragia internă nu a creat complicații şi nu m-a mai lovit nimeni de la ultima mea lecție de karate. Însă chiar dacă întîmplarea mea a fost banală, e important să deschidem subiectul fiindcă e de neacceptat ca cei puternici să îi rănească pe cei mai slabi. O singură voce nu va aduce schimbarea, bineînțeles, însă ştiu că nu sînt singură şi că alte voci se pot face auzite în comunitățile şi familiile de peste tot. Putem începe chiar acum, aici, cu comentariile cititorilor. 

Roxana Aramă locuieşte în Seattle, Washington, în Statele Unite, a terminat Facultatea de Automatică şi Calculatoare la Bucureşti, a lucrat la Microsoft Xbox, are un master în Creative Writing de la Goddard College, menține un website numit Rewriting History la www.roxanaarama.com şi este autoarea romanului All but One, pentru moment în manuscris.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

image
Andreea Antonescu, supărare mare înainte de naștere. Totul are legătură cu fiica sa: „E foarte greu pentru mine“ | adevarul.ro
Deși așteaptă cu nerăbdarea aducerea pe lume a celui de-al doilea copil, Andreea Antonescu are o amărăciune în suflet. Fiica ei a ales să locuiască în SUA, alături de tatăl său, după ce s-a pronuntat divorțul dintre părinții săi.
image
Halep jubilează: Victorie mare în cazul de dopaj. Explicațiile venite pe filiera TAS | adevarul.ro
Simona Halep (31 de ani) poate răsufla ușurată după mult timp.

HIstoria.ro

image
Katiușa, „orga lui Stalin“: O revoluție în materie de artilerie autopropulsată
Adevărata revoluție în materie de artilerie autopropulsată a venit de la ruși: teribilele lansatoare multiple de rachete Katiușa.
image
Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor
Fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor a fost scoaterea de sub cenușă a orașului roman Pompeii, redus la tăcere în vara lui 79 de erupția vulcanului Vezuviu.
image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.