Cine se teme să vorbească despre violență?

Roxana ARAMĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 782 din 14-20 februarie 2019
Cine se teme să vorbească despre violență? jpeg

Locuiesc în Seattle şi am publicat o variantă a acestei povestiri pe website-ul meu ca reacție la remarca preşedintelui Statelor Unite, în septembrie 2018, cum că cei care discută despre hărțuire şi atacuri sexuale sînt protestatari plătiți. Cum sînt destul de sigură că pe mine nu m-a plătit George Soros, am simțit nevoia să îmi alătur vocea miilor de femei din lumea largă care vor să aducă lucrurile pe o cale mai bună, mai ales pentru generația viitoare.

S-a întîmplat cînd eram în anul IV la Facultatea de Automatică şi Calculatoare la Politehnica din Bucureşti; cîndva între octombrie 1998 şi martie 1999. Era seară şi veneam de la un seminar împreună cu două colege de an vorbind despre teme şi cursuri. Eram îmbrăcată în blugi şi pulover, şi probabil o jachetă. Mergeam între colegele mele pe aleea largă dintre rectorat şi podul peste Dîmbovița, către Regie. Gardul campusului era la stînga noastră, iar la dreapta un spațiu verde cu mulți copaci. Începuse să se întunece.

La un moment dat am observat doi bărbați, tineri după mers, unul mai ­înalt decît celălalt, care se îndreptau direct către noi dinspre podul de la Regie. În înțelepciunea mea, îmi amintesc că m am întrebat dacă ar trebui să mă dau deoparte să îi las să treacă, deşi aleea era largă cît să încapă o duzină de oameni, însă n-am avut timp să-mi termin gîndul căci bărbatul mai înalt m-a înşfăcat de brațe, colegele mele au fugit una în stîn­ga, una în dreapta, iar eu m-am trezit trasă către copaci. Cel mai scund s-a uitat peste umăr să vadă dacă nu vine cineva şi s-a grăbit după noi.

Îmi amintesc că mi-am spus că asta nu se întîmplă cu adevărat. Apoi mi-am spus că asta chiar se întîmplă cu adevărat. Am început să mă lupt cu omul ăla, însă mă ținea strîns de brațe. Era aproape întuneric sub copaci. O groază ca o apă cu gheață m-a cuprins şi am început să țip. Am țipat cum n-am țipat vreodată în viața mea. Am țipat şi am țipat.

„Taci, fă, din gură“, mi-a zis el.

Am țipat şi m-am zbătut şi mai mult. Şi atunci m-a lovit. O durere solidă peste partea stîngă a capului. O palmă sau un pumn peste urechea mea stîngă. Însă, în acel moment, mi-a dat drumul cu dreapta, aşa că m-am răsucit şi am scăpat din mîna lui stîngă şi am fugit înapoi către aleea centrală unde mă aşteptau colegele mele, înlemnite.

În seara aceea m-am dus la poliție, însă ofițerul de serviciu mi-a spus că n-are ce să facă şi că pe viitor să am la mine un spray cu piper. Cînd l-am întrebat de unde să fac eu rost de aşa ceva, mi-a zis să mă duc la bişnițari. Am plecat de la poliție, l-am sunat pe tata la Galați şi, printre plînsete, i-am zis să îmi facă rost de un spray cu piper, nu mă interesează cum. Nu m-am gîndit niciodată să îl întreb pe tatăl meu, care a murit în 2014, ce a simțit el în seara aia cînd şi-a auzit copilul plîngînd la telefon.

Cînd am ajuns înapoi la cămin, mi-am dat seama că nu prea aud cu urechea stîngă. Cînd m-am spălat pe cap, am țipat de durere cînd mi-a intrat apă în ureche. M-am dus la dispensar în Regie şi doctorița mi-a spus că aveam timpanul spart, dar că se va reface şi îmi voi recupera auzul în timp.

Săptămîna următoare am primit spray-ul cu piper de la tata şi l-am ținut cu mine pînă în ziua în care m-am urcat în avion şi am plecat către Statele Unite cu un job la Microsoft. În tot timpul acela m-am uitat de multe ori la el – îmi încăpea în pumnul închis – şi m-am întrebat cum ar fi să îl folosesc în cazul în care m-ar ataca din nou cineva. Dacă nu îl neutralizez pe atacator? Dacă, în loc să îl pun pe fugă, îl înfurii şi încearcă să mă omoare? Doar nu fusesem în stare să mă eliberez singură din cleştele atacatorului meu. Într-o zi am încercat nişte spray pe mîna mea stîngă şi mi-am dat repede seama că, dacă cineva îmi smulge spray-ul şi îmi dă cu el în ochi, aş putea să orbesc.

În anii aceia m-am întrebat de multe ori: dacă aş fi avut spray-ul cu mine în seara cu pricina, chiar aş fi avut timp să îl scot din buzunar înainte să mă înşface bărbatul acela?

Ieşirea în lume cu o armă în buzunar m-a făcut să mă simt doar puțin mai în siguranță, însă între timp am dezvoltat un al zecelea simț – ştiu că toată lumea spune că sînt cinci, însă de fapt sînt nouă, împreună cu echilibrul, temperatura, durerea şi conştientizarea trupului în spațiu. Simțul meu în plus e tot de conştientizare, dar de data asta de conştientizare a spațiului din jurul meu: cînd merg pe stradă acum, țin minte temporar cine e în jurul meu, cine e pe partea cealaltă a trotuarului, ce maşini trec, cît de departe sînt de magazine şi alei etc. Simțul ăsta m-a ajutat de multe ori, ba chiar a ajutat şi pe un străin odată, cînd am găsit un portofel pe stradă, m-am uitat la actul de identitate din el şi am recunoscut-o pe femeia pe care o văzusem cu cîteva minute înainte. Ştiam în ce direcție se dusese, aşa că am alergat după ea şi i-am dat portofelul. Cum am ştiut să i-l aduc, m-a întrebat, foarte mirată. Am zîmbit şi i-am spus că e o poveste lungă.

Cînd am ajuns în Statele Unite m-am înscris la un curs de karate şi lucrurile au mers destul de bine pînă într-o zi, cînd instructorul m-a ales pe mine să arate clasei o tehnică nouă. Cînd mi-a tras un pumn în umăr am simțit o durere adîncă în oase. Cînd mi-a mai tras unul n-am putut să îmi țin echilibrul. Cînd m-a buşit pe saltea am amețit. Seara, în apartamentul pe care mi-l închiriasem în Redmond, Washington, m-am întins în pat şi m-am trezit în miezul nopții. Simțeam că mă înec. Ceva cald mi se scurgea înăuntrul gîtului. M-am dus la baie şi, în oglindă, am văzut că îmi curgea sînge din nas, pe față şi pe haine.

Nu m-am mai dus vreodată la karate după aceea. Deja trăind în zona campusului Microsoft, avînd maşina mea (pentru că acolo distanțele sînt considerabile şi transportul în comun era pe atunci insuficient), începusem să mă simt în siguranță, fără arme şi fără karate. Însă eu am avut de ales. Ştiu că nu sînt destule locuri ca acesta pe lume. Majoritatea victimelor violenței nu pot să îşi aleagă oraşul sau, de multe ori, familia în care au de suferit zi după zi.

Din comentariile pe care le-am primit la povestirea asta pe website-ul meu, am aflat că multe fete şi femei trec prin astfel de experiențe. Mult prea multe. Povestirea mea nici măcar nu e printre cele mai dramatice – urechea mi s-a vindecat, hemoragia internă nu a creat complicații şi nu m-a mai lovit nimeni de la ultima mea lecție de karate. Însă chiar dacă întîmplarea mea a fost banală, e important să deschidem subiectul fiindcă e de neacceptat ca cei puternici să îi rănească pe cei mai slabi. O singură voce nu va aduce schimbarea, bineînțeles, însă ştiu că nu sînt singură şi că alte voci se pot face auzite în comunitățile şi familiile de peste tot. Putem începe chiar acum, aici, cu comentariile cititorilor. 

Roxana Aramă locuieşte în Seattle, Washington, în Statele Unite, a terminat Facultatea de Automatică şi Calculatoare la Bucureşti, a lucrat la Microsoft Xbox, are un master în Creative Writing de la Goddard College, menține un website numit Rewriting History la www.roxanaarama.com şi este autoarea romanului All but One, pentru moment în manuscris.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Am cîntat Go West la Moscova
Îmi tot fuge gîndul la fata deloc înaltă din Ucraina, care m-a oprit zîmbind pe holul Teatrului Bolșoi și mi-a făcut poze în timp ce imitam balerinele. Sper că va dansa toată viața, așa cum a visat.
Zizi și neantul jpeg
Balonzaid
Odată intrată în grupul de școlari și protejată de el, din potențială Scufiță Roșie deveneai pitic.
965 18 Adina jpeg
Pisicile și oamenii lor
Așadar sînt foarte mulți oameni care se adună în jurul acestor pisici ale nimănui – de la cei cărora „li se face milă”, ca mie, și se îndură să adopte, la donatori, la oengiști și la doctori.
965 19 Stela jpg
„Vizitatorii vin la MARe ca să se simtă bine, nu ca să își îndeplinească o îndatorire” – interviu cu Erwin KESSLER, directorul MARe/Muzeul de Artă Recentă –
Vizitatorii vin la MARe ca să se simtă bine, nu ca să își îndeplinească o îndatorire, o corvoadă culturală, din spectrul instruirii obligatorii.
p 20 WC jpg
Despre Marin Tarangul: cum începe lectura
Despre Marin Tarangul a scris Andrei Pleșu două propoziții care m-au făcut să nu mă las pînă nu îl citesc în întregime.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Francisc și Clara
Într-o istorie a prieteniilor spirituale, Francisc și Clara au o întîietate necontestată.
640px Bucharest city jpg
Zgomotul curățeniei
Dacă ne uităm în Planul de acțiune pentru aglomerarea București disponibil pe versiunea veche a site-ului Primăriei Municipiului București, observăm că măsurile sînt direcționate către zgomotul generat de traficul rutier, feroviar (tren, tramvai), aeroportuar și industrial.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O cercetătoare vorbește despre emoțiile animalelor și spune că cimpanzeii sînt capabili să se împace după ce au avut o dispută. Asta schimbă cu totul perspectiva asupra semenilor noștri care rămîn supărați ca văcarul pe sat.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.

Adevarul.ro

Ceremonia depunerii jurământului de investitură a ministrului Educației Ligia Deca la Palatul Cotroceni FOTO Inquam Photos Octav Ganea (4) jpg
Averea Ligiei Deca, noul ministru al Educației. Ce bunuri deține și ce venituri a avut în 2021
Ligia Deca, noul ministru al Educației, este coproprietara mai multor imobile din București, are mașină, dar și venituri lunare de peste 10.000 de lei, după cum arată ultima declarație de avere.
taul mare rosia jpg
Populația evacuată din Roșia Montană poate reveni acasă. Măsurile urgente decise de CJSU Alba
Populația evacuată din Roșia Montană după fisura descoperită în digul barajului Tăul Mare poate reveni acasă, a decis vineri seara Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Alba.
Un avocat al extremiștilor greci din partidul Zorii Aurii ridică brațul într-un salut nazist la proces Konstantinos Plevris FOTO Twitter @Elva6
Salut nazist făcut de un avocat al extremiștilor greci din partidul Zorii Aurii, la proces
Avocatul unui europarlamentar din partidul grec Zori Aurii a ridicat vineri braţul într-un salut nazist, în timpul unui proces pentru crimă, informează AFP.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.