Cînd finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia

Publicat în Dilema Veche nr. 385 din 30 iunie - 6 iulie 2011
Cînd finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia jpeg

În 22 mai 2008, am cosemnat în cotidianul francez Le Monde o scrisoare deschisă adresată liderilor UE, alături de trei foşti preşedinţi ai Comisiei Europene, noua foşti premieri şi şase foşti miniştri ai Finanţelor/Economiei din ţări din UE. Textul – numit „Pieţele financiare nu trebuie să ne guverneze” – lansa un avertisment privind iminenţa unei crize financiare zguduitoare, care va slăbi considerabil lumea occidentală. Între semnatari se numărau Jacques Santer şi Otto Graf Lambsdorff, care aparţin curentelor creştin-democrat şi, respectiv, liberal, din politica europeană. (Scrisoarea a fost publicată atunci în România în exclusivitate în Dilema veche)
La vremea publicării scrisorii, la vîrful Comisiei şi ECB se vorbea despre „robusteţea” economiei europene, remarcîndu-se, totodată, că grupurile bancare europene nu ar fi implicate masiv în producerea de active toxice, că criza, probabil, nu va traversa Oceanul. Am văzut ce s-a întîmplat odată cu momentul Lehman Brothers. De atunci a început calvarul financiar european, întruchipat şi de o criză a zonei euro.

De cîtva timp mă muncesc două gînduri privind desfăşurarea crizei. Şi poate că nu aş fi scris aceste rînduri acum, dacă nu aş fi văzut un bancher declarînd la postul public TV autohton că principala misiune a industriei pe care o reprezintă este de a avea grijă de banii deponenţilor; altfel spus, de a respecta relaţia fiduciară (de încredere) cu clienţii. Ştiind că banca sa a fost salvată cu bani publici în ţara mamă, că a fost implicată în originarea şi distribuirea de derivate periculoase, nu îmi venea să cred ce aud. Indecenţa retoricii afişate era la vedere. Realitatea este că mulţi, în industria financiară, nici acum nu asumă rolul pe care ea l-a jucat în producerea unei crize fără egal după Marea Depresiune. Abuzul de securitizare, înşelarea clienţilor prin distribuirea de produse fără tranzacţionare transparentă (fără valoare, practic), goana după profit prin neglijarea riscurilor la nivel micro şi macro etc. au transformat mari componente ale industriei financiare într-un veritabil destabilizator intern al economiilor industrializate. Evoluţia intermedierii financiare în ultimele decenii a amplificat enorm riscuri sistemice, prin creşterea complexităţii şi interconectivităţii. Cum subliniază Andrew Haldane, directorul de cercetare la Banca Angliei, tocmai robusteţea sistemelor a fost lovită. Aş menţiona aici şi pe Alexander Lamfalussy, care, în 1999, într-o analiză de mare fineţe, arăta cum abuzul de securitizare şi creşterea „sectorului bancar umbră” (shadow banking sector), care scăpa reglementărilor, face sistemele tot mai fragile, vulnerabile. Criza a obligat guvernele să redescopere nevoia de stabilitate financiară.

Dar nu doresc să revin asupra viciilor intermedierii financiare, aşa cum a evoluat în ultimele decenii; de cînd a irumpt criza financiară, am scris despre cauze, aşa cum le văd, şi am evocat rolul nefast al dereglementărilor, între care renunţarea în SUA la legislaţia Glass Steagall în 1999 şi instituirea Commodities Markets Modernization Act din 2000, care au stimulat operaţiunile speculative. Sînt însă îngrijorat de două procese, care par să fie accentuate de criza financiară şi care, în opinia mea, merită atenţie sporită. Unul priveşte ce s-a întîmplat cu industria financiară în anii de criză. Riscuri sistemice au obligat guvernele la intervenţie publică de salvare a unor giganţi bancari, a celor numiţi „too big to fail”. Este drept că această intervenţie a fost însoţită de eforturi de reformă a reglementării şi supravegherii pieţelor financiare în domenii ca: limite la leverage (îndatorare), creşterea capitalului propriu, reglementarea derivatelor, legarea remunerării de performanţă, îngrădirea de operaţiuni speculative etc. Şi ironia face ca Adair Turner (şeful Autorităţii pentru Servicii Financiare) şi Mervyn King (guvernatorul Băncii Angliei) în Marea Britanie să fie mai cutezanţi decît omologi din Europa continentală. O explicaţie ar fi supraexpansiunea City-ului, care a vulnerabilizat mult economia britanică (Irlanda şi Islanda fiind cazuri de-a dreptul extreme). Fapt este însă că această criză conduce la o consolidare pe piaţă şi la apariţia unor entităţi financiare mai mari. Dimensiunea acestor grupuri face ca riscurile sistemice să persiste. În opinia mea, înăsprirea unor cerinţe de capital propriu şi lichiditate ca şi o supraveghere mai riguroasă (din partea Consiliului European pentru Riscuri Sistemice/ESRB) nu pot face faţă la operaţiuni riscante (de trading) ale acestor grupuri (sînt analize care arată că noile reglementări (Basel III) sînt prea laxe, că ar trebui să se meargă pînă la 14% capital propriu). Sindromul „too big to fail”, netratat cum se cuvine, va perpetua o stare de captivitate a guvernelor faţă de aceste grupuri. Lucru grav este că se perverteşte logica de funcţionare a economiei de piaţă. Fiindcă este nefiresc ca pierderi ale industriei financiare să fie socializate (pe spezele plătitorilor de taxe şi impozite) în mod recurent, în timp ce veniturile lucrătorilor din această industrie să fie protejate.

Criza şi clasa mijlocie

„Hazardul moral” a fost accentuat prin salvări, fără a fi contracarat de tratarea unor cauze de adîncime. Şi mă tot întreb de ce nu se recurge la o legislaţie anti-trust, aşa cum s-a întîmplat cu  alte industrii. „Izolarea” (ring-fencing) operaţiunilor tradiţionale de banking de cele de „trading” – aşa cum a fost propusă recent de o comisie specială în Marea Britanie – nu cred că este îndeajuns. Ce trebuie să ne pună pe gînduri este că industria revine treptat la obiceiuri periculoase, iar cînd fac această afirmaţie mă gîndesc la riscuri sistemice. Mark Möbius, care este un om din piaţă, cu mare experienţă, făcea referire nu demult la volumul de derivate care iar creşte în ritm ameţitor. Mai mult de 60% din veniturile nete ale primelor şase grupuri financiare americane este obţinut din operaţiuni de trading, precum înainte de criză. În loc să diminuăm din natură speculativă (de cazinou) a activităţii bancare, ea se perpetuează. Cînd Nicolas Sarkozy, David Cameron, Angela Merkel, în UE, au dojenit capii industriei financiare, replicile au fost rapide. Cît de strîmbă este situaţia se vede din derularea tragediei greceşti, a dramei europene. Deoarece riscul de contagiune este foarte înalt (fiindcă integrarea face ca panica să conducă uşor la reîngheţarea pieţelor), implicarea (prin participarea la pierderi/haircuts) sectorului privat în restructurarea datoriei suverane elene este evitată, refuzată cu vehemenţă de ECB şi Comisie. Dar între mari deţinători de obligaţiuni elene sînt mari operatori din piaţă (market-makers), care au fost salvaţi de intervenţia guvernelor. Este o situaţie tragicomică, o pervertire a regulilor de bază ale economiei de piaţă, care spun că cine îşi asumă riscuri se cuvine să suporte consecinţe. Dacă ar fi numai situaţia de criză actuală, poate că ai trece cu vederea, avînd în vedere indiscutabile riscuri sistemice. Dar concentrarea pe pieţe creşte, şi grupurile bancare mari nu se dezbară de practici rele. Este ca şi cum mergem spre o permanentizare a stării de criză. Şi nici guvernele, Comisia în UE, Administraţia în SUA nu par să aibă forţa de a rezista presiunilor industriei. Peste Ocean sînt acţiuni de diluare a prevederilor legislaţiei Dodd-Franck. Tot astfel se întîmplă şi în Europa.

Al doilea proces ţine de relaţia între economic şi social. Economicul nu poate fi abstras din social – să mi se scuze platitudinea. Criza financiară accentuează un fenomen îngrijorător în ţările europene şi în SUA; mă refer la îngustarea clasei mijlocii în ultimele două decenii. Acest fenomen poate fi pus în corespondenţă cu mersul tehnologiilor, cu creşterea economică explozivă a Asiei (care a tăiat din „market shares” deţinute de economiile vestice), cu politici publice şi, nu în ultimul rînd, cu o financializare excesivă a multor economii (în detrimentul altor activităţi, al industries). Financializarea a adus cu sine o redistribuire a venitului net în lumea corporatistă (o triplare, de pildă, a ponderii finanţei în totalul profiturilor în SUA, în ultimele decenii) şi în relaţia dintre salariaţi şi acţionari (capital). Teza capitalismului popular nu poate oculta creşterea inegalităţii veniturilor. Cînd plăcinta socială (PIB-ul) creşte, ai zice că nu sînt probleme. Dar cînd plăcinta este aceeaşi, sau chiar scade, o împărţire tot mai inegală devine periculoasă. Pînă şi în Germania, care este o maşină economică superperformantă, veniturile reale ale salariaţilor au scăzut cu cca 6% în deceniul trecut. Deşi aici se poate spune că soliditatea „economiei sociale de piaţă” (cooperarea între partenerii sociali) a ajutat în surmontarea unor dificultăţi ale reunificării, generate de globalizare.  Oricum, „şansele egale” – achiziţie fundamentală a civilizării capitalismului – depind de distribuţia veniturilor. 

Criză financiară accentuează erodarea clasei mijlocii. Pentru că salvarea industriei financiare a împovărat bugetele publice considerabil. În numeroase economii avansate, datoriile publice au crescut cu peste 40%, în cîţiva ani şi tendinţa continuă. Întrucît corecţii bugetare majore vor fi inevitabile în timp, aceasta înseamnă că cetăţenii vor fi confruntaţi în anii ce vin cu importante creşteri de taxe şi impozite, cu reduceri de cheltuieli sociale. În al doilea rînd, apare spectrul unei inflaţii mărite. Deja tensiuni pe pieţele produselor de bază împing în sus inflaţia. Injecţii de lichiditate repetate, efectuate de bănci centrale mari, anunţă diminuarea veniturilor prin taxa prin inflaţie. În viitor, blocaje politice extreme ar putea conduce la subjugarea unor bănci centrale şi emisiuni necontrolate de monedă. Criza financiară a indus deja o dominantă fiscală asupra conduitei multor bănci centrale (inclusiv asupra FED şi ECB). Şi înclinaţia multor cetăţeni dintre cei avuţi de a face plasamente în entităţi înregistrate în paradisuri fiscale accentuează povara fiscală pentru clasa mijlocie. Înainte de criza financiară, Larry Summers şi Robert Reich (profesori la Harvard) atrăgeau atenţia asupra pericolelor decurgînd din erodarea clasei mijlocii. Şi Anthony Giddens a examinat acest fenomen. Dar ei aveau în vedere, în principal, efecte ale globalizării, ale creşterii economice din Asia la confluenţe cu fenomene demografice şi scleroze instituţionale. În 1996, Paul Samuelson vorbea de jocuri cu sumă nulă în economia globală, care slăbesc poziţiile economiilor occidentale. Criza financiară/economică accelerează asemenea efecte. Dacă adăugăm şi consecinţe ale crizei ecologice, lucrurile se complică în plus. Amintesc că fostul economist-şef la Banca Mondială Nicholas Stern, care condusese o analiză amplă, a spus răspicat ceea ce economiştii serioşi ştiu: că pieţele nu internalizează corect relaţia om-natură şi că este necesară o politică publică.

Problema morală

Dominanţa exercitată de industria financiară şi erodarea clasei mijlocii sînt de rău augur pentru democraţie, pentru funcţionarea sistemului de controale reciproce instituţionalizate (checks and balances), pentru asigurarea cimentului social şi a capitalului social (în accepţia lui Robert Putnam), de care democraţia are nevoie. Cînd grupuri de interese devin prea puternice, ele pot captura politica publică. Aşa s-a întîmplat cu valul de dereglementări, dincolo de influenţa unei cosmologii a pieţelor perfecte (the efficient markets hypothesis) care a neglijat riscuri sistemice şi a simplificat pînă la deformare înţelegerea realităţii. Cînd societatea se polarizează, se creează premise pentru fragmentare socială, pentru deteriorarea spaţiului public (ca perimetru de dialog şi ajungere la compromisuri), pentru articulări politice extremiste. Asemenea reacţii sînt în nu puţine ţări din UE şi chiar în SUA. Polarizarea politică stridentă, intolerantă este şi ea rău prevestitoare.

Avem de-a face şi cu o mare problemă morală. Companii mari vorbesc despre „responsabilitate corporatistă socială” (social corporate responsability/SCR). Unde este aceasta, ca şi răspunderea morală/fiduciară faţă de clienţi, cînd se plasează produse financiare toxice unor investitori naivi în timp ce distribuitorii produselor le short-ează (mizează pe deprecierea activelor respective)? Penalităţile pe care bănci mari de investiţii le plătesc în SUA lui Securities and Exchange Commission pentru asemenea practici sînt edificatoare. Unde este responsabilitatea cînd firme cu venituri nete de multe miliarde de dolari plătesc fiscului cvasi-nimic? Mă întreb dacă preşedintele Barack Obama l-a numit pe şeful GE în fruntea unui comitet special de învigorare a afacerilor avînd în vedere o asemenea performanţă. Nu în mod întîmplător, după o serie de scandaluri corporatiste (vezi cazurile Enron, Worldcom, Parmalat etc.), Claude Bebear, şef al patronatului francez, scria într-o carte că „Ils vont tuer le capitalisme” (Ei vor distruge capitalismul). Parafrazîndu-l, ne putem gîndi la economia de piaţă, la democraţie. 

Cînd evenimente rare – „lebede negre” (black swans) cum le numeşte Nicholas Taleb – pun la grea încercare capacitatea guvernelor de a gestiona treburile publice, sentimentul de echitate (fairness) în împărţirea poverii devine esenţial în prezervarea cimentului social. Aşa cum am remarcat de mai multe ori, Adam Smith, Max Weber, Kenneth Arrow, Amartya Sen şi alţii au subliniat relaţia între valori morale şi o bună funcţionare a economiei, a societăţii. Cînd cinismul, lăcomia, iresponsabilitatea faţă de soarta celorlalţi, egoismul se răspîndesc, anomiile pot deregla serios societatea. 

Criza este însoţită şi de false piste în dezbaterea publică. A susţine că actuala criză financiară este cauzată în principal de rolul excesiv al statului în economie este, în opinia mea, o teză falsă. Criza financiară are la origine, în esenţă, un sistem de intermediere financiară care a luat-o razna în ultimele decenii. Sistemul financiar a dezvoltat un raison d’être al său, tot mai în divorţ de nevoile economiei reale – grav fiind că politici publice, în ţări proeminente în economia lumii, au fost „capturate” de finanţă în folosul ei. Este adevărat, însă, că criza financiară se împleteşte cu una a statului asistenţial. Aceasta din urmă era vizibilă de mai bine de un deceniu, fiind determinată de excese populiste, clientelism politic şi hipertrofierea sectorului public în unele ţări (Grecia fiind cazul cel mai notoriu), de suprasolicitarea posibilităţiilor din raţiuni militare şi de altă natură (ceea ce Paul Kennedy a numit „overstretch” în cazul SUA) şi, nu în cele din urmă, de o demografie tot mai nefavorabilă societăţilor industrializate (care îmbătrînesc). Criza financiară amplifică o criză a statului asistenţial, care o premerge. Deci, a afirma, cum fac unii, că se impune o demantelare a „statului social” pentru a rezolva criza financiară/economică denotă neînţelegerea originilor celor două crize. Statul asistenţial trebuie să fie reformat, fiindcă a operat peste putinţele sale, şi este necesară, în acest context, o responsabilizare individuală a cetăţenilor (care nu înseamnă ca cei mai slabi în societate să fie abandonaţi). Dar şi sistemul financiar trebuie să fie reformat în mod radical. Aceste două reforme implică o rescriere a contractului social între cetăţean şi stat şi o revenire a industriei financiare într-o matcă care aduce beneficii întregii societăţi. Fără îmblînzirea pieţelor financiare, fără revenirea la logica iniţială a aranjamentelor Bretton Woods (care stăvileau mişcările de capital destabilizatoare), alte crize, cu efecte nu mai puţin grave, vor fi invitate. Trebuie să se accepte că funcţionarea pieţelor financiare nu este un dat celest, că politicile publice pot influenţa! Aşa s-a întîmplat după Marea Depresiune şi Al Doilea Război Mondial. Dacă procesele îngrijorătoare evocate mai sus continuă, este periclitată funcţionarea însăşi a democraţiei.

P.S.  Criza zonei euro este cauzată şi de aranjamente instituţionale şi de politici defectuoase. De aceea este nevoie de o reformă profundă a guvernanţei economice, care nu se poate rezuma la disciplina fiscală şi controlul unor dezechilibre interne. Fără instrumente care să favorizeze convergenţa reală, fără elemente de politică fiscală comună şi mecanisme la nivelul UE de asigurare împotriva riscurilor asimetrice, zona euro va fi greu să reziste. 

Daniel Dăianu este profesor universitar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). Cel mai recent volum al său este Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituţii, Editura Polirom, 2009.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.
image png
Piața Romană
Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi.
image png
Zgomotul și furia
Drept urmare, există mai multe metode tradiționale de a riposta unui vecin zgomotos.
image png
Cîteva note despre agapa creștină
Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.
p 20 Arik Ascherman WC jpg
Traumă şi discernămînt
Dar, în ciuda singurătăţii şi a primejdiilor acum mult mai aspre, rabinul îşi continuă patrularea, nu părăseşte paza.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Într-un supermarket, la raionul de alimente exotice, am descoperit mămăliga ambalată în vid, „gata preparată”.
image png
Lumi fragile
Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.
image png
Frig și acasă
Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.
image png

Adevarul.ro

image
Ce a răspuns Inteligența Artificială despre Marea Unire de la Alba Iulia. Eroarea pe care o face ChatGPT
Softul de inteligență artificială ChatGPT are răspunsuri la întrebări ce au legătură cu Marea Unire de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Face, însă, o eroare, confundând Sala Unirii cu Catedrala Ortodoxă, care a fost construită abia în 1922.
image
Renumit medic pediatru, avertisment: „Tocmai am văzut un caz sever de rujeolă, boală care, cred unii, nu există”
Medicul pediatrul Mihai Craiu avertizează depre o boală care „există și produce complicații grave, unele mortale” . Este vorba despre rujeola, despre care unii părinți cred că „bolile acestea, ale copilăriei, existau numai în timpul comunismului sau apar în țări africane”
image
Cum i-a făcut România magică să plângă de emoție pe mai mulți americani. „Nu credeam să mi se întâmple așa repede” VIDEO
Frumusețiile României și simplitatea și sufletul curat al românilor sunt de multe ori apreciate de turiștii și de vloggerii care ajung aici din străinătate. În unele cazuri, aceștia sunt copleșiți și ajung chiar să verse lacrimi, emoționați. De 1 Decembrie, „Adevărul” relatează trei astfel de cazuri

HIstoria.ro

image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.
image
Trucul folosit Gheorghiu-Dej când a mers la Moscova pentru ca Stalin să tranșeze disputa cu Ana Pauker
Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat.
image
Sfântul Andrei și Dobrogea, între legendă și istorie
Îndelung uitate de către establishment-ul universitar românesc, studiile paleocreștine încep să își facă din ce în ce mai clară prezența și la noi. Încurajarea acestor studii și pătrunderea lor în cadrul cursurilor s-au dovedit lucruri absolut necesare. Ultimii ani au dus la noi dezvăluiri arheologice privind primele comunități paleocreștine (paleoeclesii) din Scythia Minor (actuala Dobrogea), conturând două ipoteze și direcții de cercetare pentru viitor: ipoteza pătrunderii pe filieră apostolic