Cei dintîi o sută de ani – o scrisoare către prietenul meu român

Dragul meu prieten, problema este că tu de fapt nici nu exiști. Firește, ai putea fi Filip Florian, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu sau, de ce nu, Radu Afrim. Dar ai putea fi și un anonim cu care am cutreierat pădurile, munții, labirinturile universității sau căile întortocheate ale României. Ai putea fi și Mihail Sebastian sau Nicolae Steinhardt, și am să mă opresc aici… Nu am prieteni români, n-a fost să fie, cum s-ar spune, în maghiară asta se exprimă mai complicat: nu mi-a fost scris. Deși știu bine românește, scriu această scrisoare în maghiară doar pentru că este destinată unei reviste maghiare, dacă o fi s-o traduc, nu-mi va fi greu. Mă tem însă că nu va fi cazul. Mă tem că în România zilelor noastre, de 1 decembrie 2018, nu este necesară nici o opinie exprimată de maghiari. Și nu pentru că noi, maghiarii, ar trebui să fim dușmani înverșunați ai acestei sărbători – de altfel, sîntem –, ci pentru că, de o sută de ani, statul român ne îndeamnă, deschis sau voalat, să încetăm a mai fi unguri, a mai vorbi ungurește, așa cum bulgarii, turcii, tătarii, germanii, evreii, armenii și-au abandonat limba și au abandonat țara noastră comună. Fiecare în felul său. Unii pentru că au găsit una mai bună, alții pentru că nu au avut speranță, șansă, cultură, bani și gazde primitoare pentru ceva mai bun.

Mi-ar fi greu să explic de ce maghiarii din România țin cu atîta încăpățînare la limba, la școlile, la simbolurile lor, cînd știm foarte bine că acestea nu le aduc nici un fel de avantaje, ba dimpotrivă, ajung să fie priviți cu condescendență atît de români, cît și de locuitorii Ungariei de astăzi sau de occidentali. Această legătură nu poate fi măsurată în bani, deși mulți trăiesc foarte bine folosindu-se de ea, însă bunăstarea capitalistă nu are de-a face cu ocrotirea culturii literare, religioase, folcloristice, ci tocmai cu renunțarea la avantajele date de acest specific și cu asimilarea, cu conformismul.

Rezistența opusă de maghiarii din Transilvania (din România) are un dram de romantism, ba chiar de hilaritate. Este vorba despre gesturi simbolice, întrucît maghiarii din România își plătesc impozitele preponderent aici, tot aici fac cumpărături, de aici vor să plece și aici vor să se întoarcă dacă au plecat. Dacă n-ar fi vorba despre o rezistență simbolică, maghiarii din Transilvania (din România), ori de cîte ori au vrut să-și impună dezideratele, ar fi apelat la nesupunere civică și chiar la rezistență armată. Ocazii ar fi avut, căci statul român dă adesea semne de slăbiciune, mai și colapsează, ce-i drept arareori din cauza maghiarilor, însă ei nici nu se pricep să exploateze aceste situații. Că le lipsește voința sau organizarea, nici nu mai contează. O sută de ani de separatism maghiar în Transilvania n-au condus decît la dispute de presă, iar acel Dictat de la Viena s-a încheiat practic fără ca ei să fi fost consultați și l au și resimțit din plin. Gîndește-te nițel cîte neplăceri le-au cauzat bascii, nord-irlandezii, corsicanii statelor considerate de ei drept opresoare.

De-a lungul celor o sută de ani, în România n-a avut loc nici o revoltă a maghiarilor. Mă și simt cumva rușinat: nu prea dă bine, în contextul în care ideologia noastră națională (dar cel puțin poezia națională lesne declamabilă) ne spune că am luptat mereu vitejește, pînă la ultimul om, însă în 1918, cînd armata română și-a făcut intrarea la Cluj, n-am tras nici un foc de armă. Onoare pătată, cum s-ar spune. Ca și cum am fi semnat Tratatul de Pace de la Trianon înainte ca acesta să ne fie pus în față. Căci imaginează-ți, prietene român, că armata regelui tău intră în Transilvania în 1918, la final de toamnă, iar maghiarii stau și privesc. Armata regelui tău înaintează cam zdrențuită, înfometată și fără muniție, noi tocmai nu avem nici rege, nici armată, privim cu gura căscată, habar n-avem ce ar fi de făcut, e mizerie peste tot, iar tifosul face ravagii. Societatea maghiară nu crede că ar trebui să facă ceva, nu există partizani care să-și strîngă rîndurile prin codrii nemărginiți din munți, nu se încheagă mișcări clandestine, nimeni nu vrea să-i ucidă pe șeful statului major sau pe rege, nici măcar un discurs nu este huiduit cu adevărat în limba maghiară. De ce? Pentru că uitaserăm, pentru că toată lumea uitase că trebuie făcut ceva. Populația maghiară a Transilvaniei nu se alătură Diviziei Secuiești – nici măcar secuii: poporul lui Árpád și Dózsa nu primise ordin pentru așa ceva. La Budapesta, domnii și tovarășii nu erau preocupați să apere patria, ci împărțeau de zor ceea ce rămăsese din țară și din putere, cum se-ntîmplă de atunci de fiecare dată cînd se strînge lațul. Mă gîndesc tot mai des că din cauza acestui război de gherilă omis nu putem noi trăi alături în pace.

Dacă măcar slujnicele clujence ar fi dat în militarii români cu tipsiile și sucitoarele lor, iar ei ar fi răspuns cu focuri de armă, s-ar fi iscat o bătălie. Dar nu s-a iscat. Rămîne veșnica îmbufnare că am fost păcăliți, înșelați și umiliți – și chiar așa s-a întîmplat. Autoritățile române se tot tem de atunci de revolta maghiară contramandată, iar noi de faptul că ei ar fi putut trage în noi.

Gîndește-te, drag prieten român, că în martie 1990, la Tîrgu Mureș, unde concetățenii noștri români și maghiari își dădeau reciproc cu bîte în cap, nu s a tras nici un foc de armă. Deși atmosfera era de-a dreptul fierbinte, și nu cred că umanismul și chibzuința au fost cele care au prevalat. Pur și simplu, s-a dezactivat prezența de spirit. Slavă Domnului. Toată lumea și-a uitat acasă armele de vînătoare. Sper că războiul româno-maghiar a fost depășit pentru totdeauna și cred că nu exagerez dacă spun că discordia româno-maghiară mocnește mai cu seamă în plan verbal. Au avut loc accidente grave și multe încăierări de cîrciumă care au lăsat un gust foarte amar. Acestea pot fi fatale, de cele mai multe ori ne omoară sufletește și moral, dar tot nu tragem concluziile potrivite. Amînăm s-o facem de o sută de ani. Iar rădăcina comună a conflictului și a conviețuririi româno-maghiare este tocmai conștiința neîmpăcată. De care, de asemenea, se folosesc mulți. Eu, prietene, cred că noi, maghiarii, nu putem sărbători de 1 decembrie, dar nici măcar nu ne putem rușina cu fruntea ridicată, darămite să ne ridicăm să spunem: domnilor, ați avut noroc, ați fost abili, ați fost pe fază. Istoria sau Dumnezeu v-au dat dreptate, ați cîștigat acest meci. Dar nu fără noi, căci în lipsa noastră nici măcar noi nu putem pierde. Ca un șahist care se ridică de la masă și spune: colega, ai cîștigat această partidă, hai să bem un Jack Daniel’s sau o pălincă de prune neaoșă și să discutăm. Firește, urîm din suflet zarva stridentă, fastul provocator, fandoseala gratuită, insultele naționaliste. Ar necesita umor cît noi nu avem.

Însă politicianul maghiar (din Transilvania) ar putea ciocni liniștit un pahar de șampanie sau de vin spumos moldovenesc cu ai voștri, dacă conviețuirea pașnică sau cuviința o cer. Să nu țină discursuri solemne sau funebre! Să nu facă demonstrații! Să-și prezinte onorul scurt, ca un militar celuilalt după capitulare, ca un șahist celuilalt, ca un cetățean altui cetățean. Dacă are sabie, o poate și rupe. Sau umbrela. Sau să-și calce pălăria în picioare, dar să nu participe la actele de corupție săvîrșite de ai voștri, să nu propage ideologiile retrograde ale alor voștri, să nu tindă înapoi, în Asia sau în Evul Mediu – puțini ar fi laurii pe care i ar aduna acolo pentru ciorba de cartofi. Am impresia că cer prea mult. Deși n-ar fi timpul oare să începem reconcilierea istorică? N-am nici un coleg român care s-ar aștepta să sărbătoresc alături de el pe 1 decembrie. Noi, civilii, nu obișnuim să ne felicităm cu ocazia sărbătorilor naționale. Pe 15 martie nici eu nu-mi felicit prietenii maghiari, deși printre ei se numără și poeți, chiar mai mulți…

Dragă prietene român, știm cu exactitate ce anume sărbătoriți voi pe 1 decembrie: nașterea României Mari. Atunci a avut loc acea adunare de la Alba Iulia care a proclamat visul etern al tuturor românilor, voința lor veșnică; că a făcut-o și retroactiv, e ușor hilar. Ungurii nici nu-și prea amintesc de toate astea. Mai obișnuim să spunem că lucrurile s-au petrecut de fapt altfel. Articolele rezoluției, adoptate de adunare, nu au fost niciodată respectate, întrucît adunarea și actorii acesteia au fost măturați de către București, exact ca și maghiarii. Ce-i drept, Bucureștiul mai face referile la decretul regal (Decret-Lege nr. 3.631 din 11 decembrie 1918), dar nu-și bate capul prea mult cu acesta, căci armata română a contat mai mult decît entuziasmul românilor ardeleni.

În regimul Ceaușescu, toți copiii în-vățau că Ardealul s-a unit în acea mă-reață zi cu România, însă nu li se sufla o vorbă despre faptul că s-a unit și Basarabia, numai că istoria și tovarășii sovietici erau de altă părere, exact cum sînt și astăzi liderii ruși. Noi, maghiarii, vorbim despre asta cu un dram de ironie, cu condescendență, ca și cum ar fi ținut de noi sau măcar ne-ar oferi satisfacție. Încet-încet, maghiarii mei încep să acorde mai multă atenție Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia decît românii tăi. Adică tot restul nu ne interesează. De altfel, în data de 22 decembrie 1918, la Cluj a avut loc și o mare adunare a maghiarilor. Generalul Moșoiu a pus în vedere că va trage cu tunurile în mulțime, dar în cele din urmă n-a făcut-o, gurile rele spun că nu avea suficientă muniție. Și acea adunare a adoptat o rezoluție, s-a angajat să susțină unitatea teritorială a Ungariei și a promis sau a cerut respectarea drepturilor minorităților. Astea fiind făcute, au plecat cu toții acasă. Iar armata română a intrat în Cluj. Tratatul de la Trianon a fost semnat de către delegația maghiară cu un an și jumătate mai tîrziu (pe 4 iunie 1920), cu capul plecat și cuprinsă de rușine, exact cum semnase delegația română Tratatul de la Buftea în data de 7 mai 1918. Conducătorii și reprezentanții noștri nu numai că sînt incapabili să-și recunoască înfrîngerile, dar preferă să-și ia repede concediu medical și să lase sarcinile ingrate în seama colegilor cu funcții inferioare. Și este bine așa. De atunci a mai avut loc un război, dacă aș enumera aici toate rezoluțiile și acordurile semnate de liderii noștri, aleși sau autoproclamați în funcții, pe care apoi nu le-au respectat, fie pentru că și-au pierdut valabilitatea, fie că nimeni nu le-a luat în serios, scrisoarea aceasta s-ar lungi nepermis de mult.

Ce ar putea sărbători maghiarii pe 1 decembrie? Nimic. Dar poate n-ar strica să ne gîndim ce am putea face pentru a evita definitiv situațiile în care liderii și stăpînii noștri se ceartă pe ciolan, iar între timp se pierde peste o jumătate din teritoriul țării. Maghiarii care nu simt nici o urmă de remușcare pentru acel 1 decembrie nu au tras încă concluziile. Nu au făcut încă nimic. Așa e la noi cu memoria istorică. Și știi, prietene, m-am gîndit adesea că nici la voi nu e altfel: cînd am cercetat ce s-a întîmplat cu acel Iuliu Maniu care a jucat un rol important la Marea Adunare de la Alba Iulia, și nu doar acolo, aveam să aflu că s a prăpădit în 1953 la închisoarea din Sighetul Marmației, iar mormîntul său nu a fost găsit nici pînă în ziua de astăzi.

Iar Rezoluția de la Alba Iulia mai conține nume ale unor persoane care nu au fost ucise de unguri, de naziști sau de sovietici, ci de ai voștri. Vezi, asta-i problema cu naționalismul: și ăia-s tot dintre ai tăi. Ucigașii, adică. Iuliu Maniu – poate nu s-ar supăra dacă i aș scrie numele în maghiară: Maniu Gyula – și Nicolae Ceaușescu. Numele lui nu-l pot maghiariza… Deci asta-i problema cu naționalismul alor tăi: trebuie să-i adopte pe toți cei care ne-au făcut rău nouă, deși între cei doi mai sus amintiți este o diferență uriașă, chiar dacă, dintr-o anumită perspectivă, au trăit și au murit pentru aceeași Românie. Fără urmă de ironie. Eu însă mi-aș dori să nu trebuiască să-i adopt pe toți dintre ai mei numai pentru faptul că v-a făcut vouă rău.

Toți românii buni sînt buni români, chiar dacă exprimarea este tautologică, sînt buni toți cei care au contribuit la nobila cauză sau măcar invocă acest lucru. Dar eu zic să nu-i considerăm buni pe toți oamenii nocivi numai pentru că sînt maghiari sau își invocă această calitate. Și mă mai gîndesc că atunci cînd (ai voștri) au înlocuit sărbătoarea națională din 23 august cu cea din 1 decembrie, au amăgit întrucîtva populația. Mă gîndesc la week-end-urile lungi de august, cînd beam bere și înjuram regimul. Desigur, poporul este de luat în serios, iar pălincă există și iarna.

Acum știm că Regele Mihai a fost un om cumsecade, a reușit să iasă din război, armata i-a executat ordinele, pe cînd lui Miklós Horthy nu; a fost și el un maghiar cumsecade, numai că, precum știm... Regele și-a trăit viața în exil, acum e erou național. Însă cînd împuternicitul sovietic, Vîșinski, i-a pus în față lista cu componența Guvernului Groza, regele, după ceva eschivări, a semnat-o. Un Hohenzollern desemnînd un guvern comunist (Frontul Plugarilor), pentru ca România să redobîndească Ardealul – cel puțin el credea că altfel nu l-ar recăpăta. Nu e tare? Ai mei, maghiarii (asta-i pură ironie), nu pricep nici astăzi de ce l-am pierdut. Regele vostru n-a avut decît să-și ia tălpășița, elita națională a ajuns prin pușcării, iar comuniștii au desăvîrșit clădirea României Mari, după care s-au convertit la naționalism, ultima religie europeană. Nicicum, istoria asta nu mai vrea să se sfîrșească.

Eu însă, drag prieten, sînt nevoit să mi închei scrisoarea, deși aș mai avea cîte ceva de povestit, precum, cu siguranță, ai și tu; poate că nu ne ajung nici o sută ani să spunem și să consemnăm totul. Știi, în vecinătatea casei mele se întinde o tranșee din Primul Război Mondial, lungă de vreo 30 de kilometri. Acolo au luptat ai tăi cu ai mei în octombrie 1916, era un front secundar, nu au avut loc acolo lupte decisive, dar s-a tras de zor. Apele mai scot și astăzi la suprafață cartușe, am adunat și eu vreun pumn. Ai mei în ultimii ani – de cînd nu le mai interzice nimeni – merg acolo să comemoreze victoria, căci acolo am învins noi și sîntem tare mîndri de asta. Sus, în vîrful dealului, se depun coroane, se rostesc discursuri solemne, apoi trecem la cultivarea tradițiilor cu muzică, petrecere, foc de tabără. Apoi bravii maghiari se îmbată și intonează cu glasul pierdut imnurile noastre naționale: știi, noi avem două. Cu astfel de ocazii cred că sîntem și nițel supărați pe ai voștri și pe voi. Se mai prepară acolo și mici, și cozonaci Kürtös.

Puțin mai departe, în pădure, se află o cruce de piatră neinscripționată. Acolo se odihnesc ai voștri. N-o vizitează nimeni, nimeni nu duce acolo flori și coroane. N au nume și nu se știe nici cîți sînt. Și ei au fost așteptați în zadar acasă. Precum spuneam, nici voi nu stați bine cu memoria. Cîteodată mă gîndesc că, după ce mulțimea gălăgioasă din deal se risipește, cineva, în mare secret – e de înțeles că n-ar isca mare simpatie – ar putea așeza un buchet de flori sau o panglică colorată și pe mormîntul alor voștri. Dar n-o face nimeni. Nici ai mei, nici ai tăi. Vae victis. 

(Textul a apărut pe 16 noiembrie 2018 în revista Élet és Irodalom din Budapesta) 

traducere din limba maghiară de E. FERENCZ Judit 

Vida Gábor este scriitor și redactor la revista literară Látó din Tîrgu Mureș.

Foto: wikimedia commons