Ce (nu) ştim despre Peleş

- interviu cu Mircea Alexandru HORTOPAN -

Am vizitat, dintr-o întîmplare, din nou Peleşul, a cincea-a şasea oară. De astă dată însă, şi etajul, pe care-l mai vizitasem doar în copilărie (o lungă perioadă fusese închis). Nu m-am plictisit, nici de data aceasta; dimpotrivă, am descoperit, iarăşi, detalii interesante de care nu-mi aduceam aminte. De aceea, am vrut să aflu mai multe despre un castel la îndemînă, dar, de fapt, nu atît de cunoscut.

Puteţi schiţa o scurtă istorie a Peleşului – doar lucrurile esenţiale, care-l deosebesc, şi istoric şi estetic, de alte palate de la noi? 

Castelul Peleş a fost construit între anii 1873 şi 1914, fiind prima clădire laică importantă de pe Valea Prahovei, cea mai importantă realizare privată în domeniul arhitecturii civile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi cea mai importantă reşedinţă privată din sud-estul Europei. 

Istoria edificării acestuia este lungă şi plină de evenimente. Însăşi realizarea fundaţiei şi punerea pietrei de temelie au fost făcute cu sacrificii mari. Terenul fiind „subminat“ de izvoare subterane, au trebuit făcute drenaje, canalizări, terasări, lucrări care au costat mult şi care s-au întins pe o perioadă de doi ani, între 1873 şi 1875. Din 1875 a demarat construcţia propriu-zisă, demers care fost abandonat după alţi doi ani, din cauza intrării României în război. Războiul de Independenţă a fost susţinut cu multe sacrificii, iar regele Carol I şi regina Elisabeta au fost foarte implicaţi în aceste eforturi de război. 

Nu era timp, în acele momente, pentru edificarea reşedinţei de vară. În anul 1879, lucrările au reînceput, pentru ca în octombrie 1883, reşedinţa de la Sinaia să fie inaugurată, printr-o ceremonie oficială. Chiar dacă era proprietate privată, Peleşul a fost de la bun început „castel regal“, aşa cum îşi mărturisea intenţia suveranul român, într-o scrisoare către tatăl său, prinţul Karl Anton de Hohenzollern. După anul 1890, pe măsură ce necesităţile de reprezentare ale suveranului şi ale Curţii regale creşteau, castelul a fost mărit, modernizat, redecorat, pentru ca în 1914 să ajungă la forma pe care o vedem astăzi. Peleşul s-a născut şi a crescut odată cu România modernă. 

Este o clădire reprezentativă în cel mai înalt grad pentru stilul istorist nu numai în spaţiul românesc, dar şi în spaţiul european. Din acest punct de vedere, castelul a fost o realizare insolită şi imposibil de egalat, chiar dacă, în perioada la care ne referim, mulţi reprezentanţi ai înaltei societăţi s-au raportat la ea – construindu-şi reşedinţe urbane sau castele şi conace. Pentru mulţi, chiar dacă au angajat arhitecţi români sau străini, punctele de referinţă au fost fie stilul neo-Renaşterii (de sorginte franceză), fie stilul eclectic (cu elemente de neo-clasic, neo-baroc ş.a.). Nimeni nu a avut însă puterea financiară a regelui Carol I pentru a edifica o reşedinţă atît de spectaculoasă şi bogată precum castelul de la Sinaia. 

Peleşul este şi martorul a numeroase evenimente istorice, fiind reşedinţa regelui, a şefului statului. Acesta îşi folosea reşedinţa privată în scopuri oficiale, aşa încît Peleşul a fost cadrul a numeroase vizite de stat, a numeroase decizii politice, parafări de tratate etc. Iată ceea ce dă unicitatea Peleşului în peisajul românesc. 

Este Peleşul castelul-muzeu cel mai bine păstrat de la noi, dar şi cel mai cunoscut, simbolul regalităţii (în contextul în care România nu e, neapărat, o ţară de castele, precum Franţa)? 

Peleşul este, cu siguranţă, castelul-muzeu cel mai bine păstrat din România. Şi a rămas, acum, de fapt, cel mai important castel-muzeu din ţara noastră. România veche (şi Transilvania pe de altă parte) nu a fost neapărat o ţară a castelelor. Dar este regretabil faptul că extrem de puţine au ajuns să fie exploatate ca muzee, şi să fie deci accesibile publicului larg, să dezvolte în jurul lor, pe de o parte, o viaţă intelectuală şi o emulaţie în cercetare, pe de altă parte – o industrie turistică. În România, au existat parcă nişte obsesii legate de acest tip de edificiu. La începuturile comunismului, a existat acea furie a distrugerii „simbolurilor exploatării omului de către om.“ Apoi, o altă furie s-a manifestat: cea a transformării lor în case şi vile de protocol (care, trebuie să recunoaştem, a avut darul de a salva multe dintre aceste vestigii ale trecutului nostru). După 1990, un alt fenomen s-a manifestat: transformarea lor (fie direct, fie după cumpărarea lor de la proprietarii de drept) în hoteluri „de 5 stele“ sau restaurante. Aţi auzit de Conacul-muzeu Florica, unde să meargă o ţară întreagă şi să afle cine a fost familia Brătianu şi ce a făcut ea pentru România? E un simplu exemplu, poate nu cel mai relevant. E un lucru bun faptul că Florica mai e în picioare şi că poţi să intri să îţi faci o idee. Recent, s-a redechis şi conacul de la Ruginoasa, reşedinţa de vară a Domnitorului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza. Dar sînt multe alte locuri rămase în părăsire... 

Din fericire, Peleşul a rezistat pînă acum – cu greu, e adevărat – tuturor vicisitudinilor. Chiar dacă a „prezerva“ Peleşul nu e o sarcină uşoară, nici pentru cei care au lucrat şi lucrează acolo, nici pentru rege, nici pentru statul român. Chiar dacă toţi ne-am dori mai mult, castelul are totuşi un destin al său. Aş putea spune un destin fericit. Există cred un spirit bun al locului. E în picioare, a scăpat de furia demolatoare a comunismului timpuriu, întrucît atunci cînd starea sa de conservare era critică, statul a intervenit cu un efort major, uriaş, pentru renovarea şi păstrarea lui. Întotdeauna au existat oameni profesionişti care i-au ştiut valoarea şi potenţialul pentru construirea imaginii ţării. 

Da, Peleşul e un simbol al regalităţii române, şi prin asta al României moderne, o mărturie vie a ceea ce s-a putut edifica aici, într-o epocă de relativă normalitate. Este locul în care se vorbeşte, zilnic, publicului, despre regele Carol I şi Independenţa de Stat a României, despre regina Elisabeta şi elita artistică românească (îi amintim numai pe Vasile Alecsandri şi pe George Enescu), despre regele Ferdinand şi despre reîntregirea României, despre regina Maria şi România Mare. 

Unde se încadrează Pelişorul? Dar Foişorul? 

Pelişorul a fost deschis ca muzeu, pentru prima oară, în anul 1992, printr-o foarte fericită iniţiativă a Ministerului Culturii. Este singurul loc din România care mai păstrează aproape intactă atmosfera vieţii private a suveranilor României Mari, Ferdinand şi Maria. După cum ştiţi, palatul Cotroceni este rezultatul unei restaurări capitale după cutremurul din 1977, castelul Bran nu mai e muzeu şi nu mai păstrează nimic din patrimoniul artistic şi memorial regal, iar castelul de la Balcic nu mai e demult în România. Ia-tă deci valoarea de unicat, inestimabilă, a castelului Pelişor. El este singurul muzeu al stilului Art Nouveau din România. 

Foişorul este o vilă nouă, construită în 1933, de către regele Carol al II-lea. Aceasta a fost mult amplificată în anii ’80, pentru a deveni reşedinţa oficială a lui Nicolae Ceauşescu la Sinaia; a fost transformat într-un adevărat palat, iar acum este reşedinţă a protocolului de stat. Foişorul nu a fost şi poate nu va fi niciodată muzeu. Rămîne totuşi locul în care s-a născut regele Mihai. 

Cît de valoros e Peleşul din punct de vedere estetic, artistic (ştiu că există şi multe imitaţii)? 

Valoarea arhitectonică şi artistică a Peleşului este de necontestat. După cum s-a afirmat, rămîne cel mai ilustrativ monument românesc al istorismului, fenomen caracteristic celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, şi începutului de secol XX. De asemenea, etajele superioare ale castelului, cît şi ansamblul interioarelor Pelişorului, sînt de departe cel mai coerent ansamblu arhitectonic şi decorativ în stil Art Nouveau din România, dar şi unul din cele mai ample programe în acest stil prezervat în Europa. 

Întrebarea dumneavoastră se referea şi la cópii. Da, există la Peleş (dar şi în multe alte reşedinţe regale şi aristocratice europene) cópii după pînze de mari maeştri ai picturii europene, din veacurile XV-XVIII. Era o modă în Belle Époque. Asta nu scade cu nimic nici valoarea ansamblului, dar nici a detaliilor. Pînzele în cauză sînt ele însele opere de artă, pictorii care le-au realizat fiind ei înşişi artişti de valoare. Pentru epoca la care ne referim, această modă a replicii era o realitate, fenomenul nefiind încă pe deplin studiat şi clarificat. Iar marele public poate va ajunge să aprecieze şi aşa ceva. De fapt, noi toţi, cînd ne punem un poster pe perete, care nu este decît o copie a unei imagini originale de autor, recurgem la acelaşi lucru. Poate că nu e chiar atît de greu de înţeles. 

Dar trebuie să fac şi o menţiune. Structura colecţiei de pictură a muzeului de astăzi nu este chiar cea a colecţiei regelui Carol I. Copiile după mari maeştri erau, acum un secol, prezente, dar dintre sutele de tablouri care decorau castelul erau pînze originale. Acestea, colecţionate de primul rege al României aproximativ în perioada 1879-1889, erau remarcabile. Multe dintre ele se află astăzi în Galeria europeană a Muzeului Naţional de Artă. Se află acolo încă de la deschiderea acestui muzeu, în anul 1949. Pînzele din colecţia Coroanei României, majoritatea lor depozitate în anii războiului la Sinaia, au constituit nucleul actualului Muzeu Naţional de Artă. 

Cît despre sursele de inspiraţie arhitectonică şi de decoraţie interioară, ele sînt diverse, fie de sorginte germană, fie de sorginte italiană. Dar nu este vorba decît despre motive decorative şi nu despre „imitaţii“. Imitaţie în acest context mi se pare a avea o nuanţă peiorativă. Ori secolul al XIX-lea şi istorismul trebuie şi ele înţelese mai bine şi acceptate. La nivel teoretic, lucrurile au început să se schimbe în anii ’90, cînd marile muzee ale lumii au valorificat acest patrimoniu complex, bogat, spectaculos. Ce e interesant e că tocmai atunci s-a redeschis şi Peleşul pentru marele public, iar Muzeul Naţional Peleş împreună cu Muzeul Naţional Cotroceni au dedicat o mare expoziţie istorismului. 

Mircea Alexandru Hortopan este directorul adjunct al Muzeului Naţional Peleş, dublu licenţiat, în istorie, apoi în istoria şi teoria artei. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe istorice cu teza „Castelul Peleş – leagănul dinastiei române, de la reşedinţă regală, la muzeu“. S-a specializat în istorie modernă românească şi europeană şi în arte decorative – istorism, Art Nouveau, Art Déco.

a consemnat Iaromira POPOVICI