„Averea bunei educații“ sau despre un alt mod de prefigurare a etosului pedagogic

M-am aplecat asupra Averii bunei educații, avîndu-l drept autor pe Teodor Baconschi, în plină vară, într-un interval dintre două ieșiri (sau „intrări“, cum vreți să le spuneți) în/spre diferite destinații de vacanță, dintr-un interes atît profesional, cît și al unei binevenite adulmecări culturale, într-un context politico-situațional bulversant, adversiv, contrastant cu bunele așezări. Ambele căutări au fost împlinite (o spun de la început), întrucît „aparatul“ meu epistemic, mai precis cel pedagogic, a fost asaltat și alimentat de numeroase incitări sau reflecții de ordin educațional, dar și pentru că lectura mi-a prilejuit o reconfortantă și profundă bucurie intelectuală.

O observație prealabilă: nu mă așteptam de la carte și autor la o abordare doctă, la o edificare în meandrele unei ideații sofisticate căreia nici cei mai „tari“ pedagogi nu-i dau de capăt; „subiectul“ educației reprezintă o „piatră de încercare“ chiar și pentru cei mai mari specialiști, care și-au dedicat întreaga viață acestei problematici; pe de altă parte, sînt conștient de faptul că tema educației nu reprezintă doar monopolul pedagogilor de profesie: de multe ori, persoane ce doar tangențial, pasager, fulgurant se raportează la subiect pot veni cu perspective sau soluții incitante, inovatoare, neinhibante, debordante, sfidătoare (istoria pedagogiei ne pune la dispoziție o întreagă cazuistică ce privilegiază perspective ce vin dinspre medicină, filosofie, literatură, teologie, sociologie…). Problematica educației nu e numai apanajul pedagogilor, ci și al celor care se raportează la temă cu responsabilitate, discernămînt, competență din perspectiva pe care o dețin. Noutatea este de multe ori adusă de cei care nu sînt încorsetați de „greutatea“ problemei. Asta nu înseamnă că accept zisa (și, vai, realitatea!) că toți se pricep la educație: doar cei educați, care simt, presimt și consimt la amplitudinea, complexitatea și valoarea ei…

Aș începe cu titlul dat acestei cărți: Averea bunei educații. Toate cele trei cuvinte au vocație valorică, sporitoare, înălțătoare. Cei trei termeni reprezintă o scară a pozitivității ce presupune acumulare, ducere mai departe, semnificare, realizare. Educația este termenul unificator dintre început și sfîrșit, dintre alfa și omega, este ghidajul dinspre pornire și destinație, este cheia înaintării spre domeniul permanenței, al înal­tului. Chiar dacă este invocată relația paideică părinte-educator, problematica desfășurată acoperă in nuce motive sau fundamente ale educației de orice fel, de oriunde și dintotdeauna, demonstrîndu-se, într-un fel, că această matrice formativă le determină pe celelalte care urmează, adunînd la un loc toate notele și determinările pe care educația, mai ales cea instituționalizată, le incumbă.

Fără pretenția de a edita un opis pedagogic sistematic, notele emise de autor, ce dau impresia unui șuvoi ideatic impresionist, de tip „à la recherche du temps perdu“, conțin adevăruri spuse, presupuse sau nespuse de marile tratate din domeniu. Reținem cîteva: cultura, ca o cheie a surprinderii constantului și permanenței, reprezintă busola, ghidul, foaia de parcurs ce duce la înțelesul final și țelul ultim al omului; familia poate reprezenta un creuzet paideic și o alternativă la educația formală cu condiția să fie ea însăși educată și responsabilă cu crearea de rute sau situații de învățare ce lipsesc sau se cer a fi în „răspăr“ cu „oferta“ școlii; există o pedagogie empirică, „populară“, a bunului-simț, înțelepțită, ca un rezultat al unei procesări și „experieri“ personale în conexiune cu spiritul vremii, ce presupune aceeași demnitate și performativitate și care poate deveni complementară celei formale, acreditate, promulgată la nivelul instituțiilor de profil; educația, mai ales cea din sau de după timpurile destructurante, reprezintă singura pîrghie de rezistență, salvare, perpetuare, reclădire la nivel individual și social; educația parentală autentică nu înseamnă reproducere sau propensiune psihanalitică, compensatorie a ceea ce n-au putut fi părinții, ci jertfire de sine, vector generos de naștere a unei noi existențe emancipate și autonome, de dispunere, activare, prezentificare a datului ei; părinții sînt „genitori“ dubli: în ordine biologică și în ordine educațională…

Unele secvențe ale cărții îmi evocă prescripții, desigur contextualizate timpului nostru, ale scriitorilor bisericești din perioada creștinismului primar, precum Fericitul Ieronim (345-419 d.Hr.) care, de pildă, în „Scrisori către Laeta, pentru educaţia fiicei sale Paula“ şi „Scrisori către Gaudentius pentru educaţia micuţei Pacatula“, propune un set consistent de strategii formative. Mă refer la sugestiile legate de educarea copilului mic sau cu privire la importanța celor șapte ani de acasă, la recomandări de tipul cum să fie îmbrăcat, hrănit, ce sporturi să practice, ce context cultural trebuie desfășurat în favoarea unei reușite educații.

Filosofia educațională a lui Baconschi aduce în discuție un referențial al construirii umanului ce se raportează la trei coordonate: animalitate, divinitate, instrumental/tehnologie, nu printr-o interiorizare sau unificare lineară cu acestea, ci printr-o separație, distanțare, coabitare. Ea presupune o scrutare atît a imanentului, cît și a transcendentului, fără însă a le în-propria. Cele trei regiuni devin „centre de interes“, nicidecum „obiective de atins“ (nu trebuie să alunecăm în animalitate, nu ne vom crede „mici“ dumnezei, nu e bine să devenim sclavi ai tehnologiei).

A face educație înseamnă rabatere asupra propriului eu, a fi predispus la transformare, la autoformare și pregătire a propriului drum în asumarea căii celuilalt. Educ, deci mă educ – crede autorul. Într-o anumită măsură, copilul mă educă pe mine, ca educator, mai precis, mă obligă să-mi revizuiesc referențialurile, reprezentările, unghiurile de vizare a lucrurilor. Actul formativ îl predispune pe educator la o oarecare „infantilizare“, la o regresie statutară, la acel stadiu al neîncorsetării și purității, la care ne îndeamnă însuși Iisus: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei, 18-3). Calea de urmat este autotelică, se descoperă „din mers“, iar „întreaga aventură a pedagogiei e bilaterală, dinamică, reflexivă și reciproc modelatoare“ (p. 40). Avem explicitat aici un principiu al didacticii dintotdeauna, îngînat de contemporani, uneori supralicitat, dar slab activat, din păcate, la nivelul practicilor curente.

Dar cartea vine și cu provocări sau dileme de rezolvat pentru teoreticienii sau practicienii specializați în a face educație. Evoc cîteva, din perspectiva interesului, experienței și statutului personal:

● nevoia de a contrabalansa sau a prelua, la nivelul educației date de părinți, paradigma paideică a magisteriatului (maestru-discipol), eliminată sau marginalizată în învățămîntul actual de toate gradele (poate ceva se mai editează la nivel de învățămînt artistic sau școală doctorală);

● statuarea unor practici și a unor corelate didactice privind educația muzeală, dat fiind faptul că „muzeul devine placa turnantă a unui timp spiralat, locul aproape imaterial în care toate generațiile devin contemporane“ (p. 75); o astfel de extensie formativă, în și prin muzeu (destul de bine pusă la punct prin alte părți, existînd chiar pedagogi muzeali!), ar merita o atenție mai mare din partea decidenților sau practicienilor; în același orizont extracurricular, e de reflectat la potențialul formativ al călătoriilor, al artei cinematografice, al muzicii, al lecturii liber consimțite, autoghidate;

● invitația care, recunosc, nu mi-a trecut prin cap referitoare la bucuria și valența paideică a colecționării (de la roci, plante, insecte etc. pînă la cele mai inedite, „obscure“ sau „umile“ lucruri) ce obiectivează sau trezește interese sau afinități mai puțin (sau deloc) stimulate de școală; „colecționismul“ poate deveni o strategie didactică extrașcolară, ce se poate manifesta la libera alegere a copilului, dar și o formă de ipostaziere practică a unei discipline anume, în școală, devenind mai atractivă, mai demonstrativă cu fapte, date, valențe;

● avansarea ipotezei dimensiunii paideice a singurătății, a deconectării edificatoare și generatoare de noi idei, de perspective, de reașezări sau procesări valorice; desigur, această „sihăstrie“ existențială survine după o prealabilă „risipire“ pe „scena“ lumii, mai ales pre­gustînd din resorturile ei culturale;

● evidențierea dimensiunii religioase a educației prin valori sau cazuistici ce readuc în atenție echilibrul, măsura, dar mai ales misterul, aceasta conducînd la umanizare, responsabilizare, potențare în om a virtuților de care este susceptibil; „violența intraspecifică“ este depășită prin consimțirea la o normativitate supraindividuală sau transcendentă, prin spiritualizarea sau ținerea sub control a filiațiilor noastre cu lumea animală, prin culturalizarea instinctelor sau pornirilor, prin vizarea sensurilor și țelurilor ultime;

● pledoaria pentru promovarea unui etos echilibrat și sănătos privind sexualitatea, de către familie, Biserică, școală, care să evite atît relativismul sau excentricitatea, cît și închiderea sau fariseismul unor poziționări care conduc mai degrabă la o camuflare pernicioasă a acestor realități umane decît la asumare relaxată, normală, responsabilă;

● dezvăluirea și sesizarea virtuților educogene ale unui „secundariat“ didactic, adică a unor prilejuri de învățare sau dezvoltare non-standard, slab sau deloc potențate de școală, cum ar fi exersarea unui instrument, practicarea unei arte, explorarea unei vocații prin experimentarea unei îndeletniciri, străvechi sau contemporane, adoptarea și creșterea unui animal, implicarea în voluntariat, învățarea limbilor străine; nu ar fi rău ca structurile formale să îngăduie, mai pronunțat, și rute alternative sau complementare la pachetele obligatorii, prescrise, unificatoare;

● chemarea la onestitate și franchețe în exercițiul formativ, atît cel familial, cît și cel instituțional; predarea celor știute sau neștiute trebuie să depășească vanități individuale, scopuri conjuncturale, iluzii siropoase și să se facă în perspectiva avansului spiritual al persoanelor și al corpului social.

Cartea este bine „înșurubată“ în contemporaneitate, evocînd cu scrupulozitate, acuitate, chiar durere, contexte socio-culturale reprobabile, politici educațio­nale deficitare, evoluții educaționale catastrofice, confuzii valorice la nivel individual sau instituțional, manipulări mediatice fără precedent etc. România (și mă tem că nu doar ea) seamănă, spune autorul, cu o „arcă a lui Noe, populată după principiul scapă cine poate“ (p. 47). Democratizarea socială poate genera, în substratul ei instrumental, și unele malversațiuni sau gesticulații ce pot fi semnificate sau gestionate corespunzător prin educație, culturalizare, discernămînt, autonomie axiologică. Prin educație, ar mai exista o șansă în a separa apele și a ne croi o matcă a ieșirii la lumină, prin bună așezare și înțelegere a lucrurilor.

Demne de luat în seamă sînt și dubitațiile sau avertismentele legate de excesul diriguitor al parenting-ului, de pseudo-pedagogia camuflată în retorica dezvoltării personale, a gîndirii „pozitive“, a învățămîntului „prietenos“, de destructurarea autorității epistemice sau paideice în era informatizării, de alienarea omului în spațiul „realității“ virtuale, de riscurile ideologizării și instrumentalizării formării, de avatarurile cunoașterii didacticizate – prin fragmentare, disociere, abstractizare –, de „absolutismul“ corectitudinii politice, de panta tot mai evidentă a masificării și unificării ideatice etc.

Fără însă a face concesii deznădejdii și pesimismului, cartea pune degetul pe multe răni ale educației într-un spirit constructiv, robust, devoalarea carenței fiind urmată de o soluție, de o sugestie, de o cale de ieșire de impas. Substratul ideatic e unul evident creștin, deschis către inflexiuni umaniste moderate, realiste, uneori îndrăznețe, iar „învelișul“ stilistic e unul aristocratic, „boieresc“, rafinat. Consonanța dintre cele două dimensiuni, precum și interferența cu numeroase ingrediente culturale dau farmec unei propedeutici prodigioase ce invită nu numai la constatare sau edificare, ci și la interogație, deschidere euristică, ducere sporitoare mai departe. 

Constantin Cucoș este profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Al.I. Cuza“, Iași.