Lumea anglo-americană – odinioară, un punct de referință în materie de „stat de drept“ – se îndreaptă spre haos constituțional. În SUA, administrația Donald Trump pune la grea încercare rezistența echilibrului puterilor în stat, ducînd-o spre punctul de rupere. Între timp, într-o Mare Britanie în prag de Brexit, dezbaterea despre apartenența la Uniunea Europeană amenință să scindeze țara sau, mai rău, să o dezmembreze.
Chiar dacă Constituțiile SUA și Marii Britanii sînt foarte diferite – începînd cu faptul că una este scrisă, iar cealaltă nu –, ambele presupun o interacțiune subtilă între legi formale și norme și convenții informale. Acesta e motivul pentru care nu există o interpretare clară a articolului 50 din Tratatul UE de la Lisabona, care stabilește procesul prin care un stat membru poate părăsi blocul comunitar. Tot astfel, nu există un răspuns definitiv, în contextul recentei tevaturi din jurul raportului Mueller, la problema ridicată de Trump – și anume dacă înțelegerea secretă cu Rusia este, tehnic vorbind, ilegală. Cei care au redactat, lucrînd cu bună credință, aceste legi pertinente nu și-au imaginat niciodată că astfel de situații vor surveni realmente.
Puțini sînt cei care au anticipat actuala dezordine constituțională, dar multe dintre problemele actuale provin din accepția predominantă a statului de drept din științele juridice occidentale. Ele au dreptate cînd văd în existența statului de drept un triumf, dar se înșală cînd consideră că această stare de fapt este de la sine înțeleasă.
Hybris-ul comis de o mare parte a gîndirii liberale despre drept este presupunerea că, odată instalat, regimul statului de drept se va autosusține, virtualmente, la infinit. Dar, singură, o Constituție nu poate garanta o societate coezivă, la fel cum un contract de căsătorie nu garantează iubire adevărată și romantism din belșug pe viață. Fără efort, aranjamentul nu poate fi fericit, pașnic, prosper și sigur. Cuplurile, dar și societățile, nu au decît de cîștigat din reînnoirea jurămintelor.
Fisurile care apar în ordinea constituțională de pe ambele maluri ale Atlanticului sînt dovezile unor erori constitutive ale teoriilor noastre cu privire la instituții. Legalismul liberal se mîndrește cu importanța pe care o acordă neutralității și prin amplasarea, în centru, a unor persoane care își urmăresc, îndeobște, propriile interese. Dar aceste premise sînt greu de împăcat cu o serie de aspecte importante ale naturii umane – așa cum este ea în zilele noastre.
Legile au șanse mai mari să aibă priză la public dacă apelează la ceea ce psihologii numesc „mașinăria morală“. În schema propusă de laureatul premiului Nobel de la Princeton Daniel Kahneman, în cartea sa Gîndire rapidă, gîndire lentă, asta înseamnă să apeleze la „Sistemul nr. 1“ al gîndirii ființelor umane, bazat pe emoție și instinct, precum și la „Sistemul nr. 2“, mai deliberativ sau logic. Mai mult, punînd accentul pe „eu“ în defavoarea lui „noi“, teoria liberală ignoră faptul că oamenii sînt în mod constitutiv și fundamental ființe sociale – și riscă o profeție a autoîmplinirii. Capacitatea de cooperare, susțin lucrările biologului Joseph Henrich, a fost principala forță portantă în procesul evolutiv al oamenilor.
Cu toate acestea, un număr tot mai mare de dovezi sugerează că, în rețelele mari, cooperarea interumană e dificil de menținut. Propria mea cercetare empirică a evidențiat dificultățile întîmpinate în încercarea de a instaura statul de drept în țările post-coloniale sau în economiile de tranziție. Iar în domeniul științelor cognitive, psihologul evoluționist Robin Dunbar a demonstrat cum creierul uman poate procesa în mod optim o rețea socială de maximum 150 de persoane.
Ceea ce nu înseamnă că orice încercare de a crea structuri de guvernare extinse e sortită eșecului. După cum a arătat Ara Norenzayan în lucrarea sa Big Gods, religia a reușit să facă asta cu succes, vreme de secole. Ce învățăm de aici e că elaborarea unei narațiuni comune reprezintă un ajutor esențial pentru susținerea instituțiilor, chiar și în contexte laice.
La fel ca oricare altă relație sau ami-ciție preponderent emoțională, această narațiune trebuie susținută prin acte de comuniune, spune Dunbar, chiar și prin activități precum cîntatul sau rîsul împreună. Un comportament pro-social extins este posibil, dar trebuie „suscitat“, după cum susține psihologul Steven Pinker de la Harvard, printr-o cultură care recurge activ la „îngerii mai buni ai naturii noastre“.
Liderii politici pot contribui semnificativ la consolidarea sentimentului de comuniune, după cum a arătat prim-ministrul neozeelandez Jacinda Ardern, în urma masacrelor din martie de la cele două moschei din Christchurch. Din păcate, instituțiile din SUA și Anglia au ignorat degradarea crescîndă a societății civile, deși acest fenomen a fost documentat, cu aproape două decenii în urmă, în cartea intitulată sugestiv Bowling Alone, a politologului Robert D. Putnam de la Harvard. Prin urmare, dreptul a fost redus la un sistem de constrîngeri amorale care poate fi manipulat.
Contrar faimoasei proclamații a fostului prim-ministru britanic Margaret Thatcher, societatea chiar există. Dar, persistînd într-o viziune îngustă, opacă la contextul social, asupra instituțiilor, riscăm să le facem prea rigide pentru a putea supraviețui. Și, în absența unui sentiment de comuniune, Constituțiile pot deveni periculos de fragile – mai ales dacă populiștii se grăbesc să umple golul valoric întețind sentimentele tribale.
Vituperațiile unor politicieni ca Trump sau ca „imaginea Brexit“ Nigel Farage reprezintă o amenințare gravă la adresa vechilor instituții. Atît SUA, cît și Marea Britanie au nevoie de lideri care să valorifice o cultură a cooperării, nu o competiție race-to-the-bottom (competiție neloială, prin dumping, subofertare), și care să promoveze activ un credo comun.
Occidentul trebuie să renunțe la fetișizarea instituțiilor formale în favoarea promovării prieteniei civice. Trebuie să punem accentul mai puțin pe proceduralul pur și mai mult pe oameni. Dăruind statului de drept un suflet, putem demara lungul proces de însănătoșire al sistemelor noastre politice.
Antara Haldar este lector universitar de Studii juridice empirice la Universitatea Cambridge.
© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Foto: wikimedia commons
