Simt că mă paște o depresie. A doua în ultimii 26 de ani. Săptămîna trecută am avut o revelație sumbră, un fel de „epifanie neagră“ (adică am simțit că trăiesc într-o „utopie neagră“, într-o distopie). Am intrat într-o polemică stupidă referitoare la nonromânitatea unei candidate la alegerile locale și de la treaba asta am ajuns, dintr-o curiozitate maladivă, să parcurg paginile de Facebook ale celor cu care am „luptat din greu“ pe acest subiect. Astfel am ajuns să constat pentru a doua oară în viață că nu am aproape deloc habar de oamenii alături de care trăiesc în țara asta.

Prima dată cînd m-a lovit o depresie similară a fost în primele luni ale lui 1990. Dar atunci mi-a fost ușor să mă limpezesc, eram convins că aceia care îi urau pe Rațiu și pe Câmpeanu fiindcă nu mîncaseră salam cu soia nu aveau nimic, absolut nimic în comun cu mine. Făceau doar parte dintr-o Românie nr. 2, una bizară, subterană din punctul meu de vedere, pe care o descopeream cu stupoarea scîrbită cu care m-am uitat prima oară la o insectă. O Românie care votase într-o proporție halucinantă taman cu cei pe care credeam că îi măturaserăm din istorie. În mare parte, era o Românie rurală, ale cărei înțelesuri nu le înțelegeam deloc.

Nu vreau să plictisesc pe nimeni, dar ceva explicații sînt poate necesare pentru a lămuri originea handicapului reprezentat de această orbire și de naivitatea de care am dat dovadă: sînt născut în România, în București, din părinți români. Din 1970 pînă astăzi locuiesc în același imobil din apropierea Pieței Romane; școala generală am făcut-o la trei străzi distanță de casă, pe strada Cihoski, lîngă Liceul German, liceul l-am absolvit la „Zoia Kosmodemianskaia“, actuala Școală Centrală, lîngă Piața Laho­vary, tot la doi pași de casă, facultatea am făcut-o pe strada Pitar Moș, chiar lîngă liceu… În copilărie, primul cîntec pe care l-am învățat de la bunica a fost „La Marseillaise“; cred că bunica nu prea iubea imnul de pe vremea comunistă… Franceza am învățat-o aproape în paralel cu româna. Am văzut (pe viu) mai întîi o cămilă (în 1971, în Maroc, unde tatăl meu a lucrat ca medic) și mult mai tîrziu o vacă. Nici nu îmi trecea prin cap, pe la zece ani, că laptele pe care îl beau iese din animalul acela straniu. Nu am avut bunicuți ori bunicuțe în provincie, prima oară cînd am stat „la țară“ a fost prin 1976, cînd ai mei au cumpărat o căsuță în stațiunea Sărata Monteoru, dar nici acolo nu aveam contacte cu „băștinașii“, nu fiindcă mi-ar fi interzis cineva, ci fiindcă nu am găsit prieteni printre sătenii de vîrsta mea. Mă evitau și cred că aveau dreptate să o facă. Nu pricepeam nimic din jocurile lor și nici ei nimic din ale mele.

În afară de necunoașterea jumătății rurale a României, nu prea eram familiarizat nici cu partea „muncitorească“ a sa. Nu cred că, pînă pe la 25 de ani (cînd m am apucat de jurnalism), am călcat vreodată în cartierele mărginașe ale orașului, în Ferentari, de pildă. Am întîlnit clasa muncitoare doar timp de 15 luni, mai înainte, cît timp am fost forțat să fac un pic de stagiu la Filatura Balotești, ca inspector de învățămînt. Am văzut cum, în septembrie 1989, erau descărcate viitoarele muncitoare (încă țărănci tinere) din camioane, în fața fabricii. Le priveam cu aceeași detașare cu care mă uitam la filmele neorealismului italian. Mă amuza părul de pe picioarele unor fete cu ochi albaștri, superbi… Erau „altceva“. Nici nu m-aș fi gîndit la o relație cu vreuna dintre ele, îmi erau cu totul străine (nici nu prea îmi vorbeau, probabil din timiditate, deh, eram ditamai tînărul inspector de învățămînt al fabricii!), iar o acuplare fugitivă ar fi fost singura opțiune din punctul meu de vedere.

Pînă la șocul din iarna anului 1990, am trăit doar alături de colegi și prieteni din același mediu socio-cultural din care proveneam. Și am trăit cu iluzia că toată populația, inclusiv acea parte imensă a ei care îmi era străină, este opusă regimului pe care eu îl uram cu consecvență.

În 1990, am constatat că nu aveam habar cine sînt mulți, prea mulți dintre concetățenii mei. Figuri înfricoșătoare, patibulare, o întreagă curte a miracolelor parcă a ieșit la iveală, țoape infecte, bărbați cu figuri mongoloide, vanupiezi („va-nu-pieds“) isterici, toți și toate au ieșit la iveală în acea iarnă parcă doar ca să înțeleg și eu că ei, de fapt, nu doreau decît să cadă Ceaușescu și să nu se schimbe nimic altceva. În patru ani de jurnalism am încercat să-i înțeleg, să deschid un fel de… dialog social și să-i conving că nu merg pe drumul bun, ci pe o fundătură, că nu există „democrație originală“ din același motiv pentru care Quick Cola nu este Coca-Cola și că, așa cum titra un ziar german în acel an, „A treia cale duce doar în lumea a treia“. Nu am izbutit.

Pe 28 ianuarie, mi-am pierdut cu totul speranțele. La prînz, în Piața Victoriei, la balconul Palatului au apărut Coposu, Câmpeanu și Cunescu. Cu penultimul sîntem rude prin alianță, ultimul era un invitat obișnuit al bunicii mele. Cînd i-am văzut, am crezut că s-a terminat coșmarul. 45 de ani de oroare pot fi rași din istorie, mi-am zis. Atunci a ieșit și soarele din nori. Era însă soarele Austerlitz-ului. După cîteva ore au apărut niște energumeni siniștri, Dan Iosif și Cazimir Ionescu, răcnind ca animalele. Și s-a terminat totul. Mai apoi au urmat minerii…

Depresia asta nouăzecistă mi-a trecut, lent, în cîțiva ani. M-am retras în 1994 din jurnalismul implicat politic, am uitat treptat de acea altă Românie, am început să fac presă de divertisment, de consum, am intrat în firme străine, „multinaționale“, cum li se zice, am dat cu buretele peste acel an.

Și nu am mai fost niciodată atît de înfierbîntat afectiv-politic în anii care au urmat. M-am bucurat însă de tot ce i s-a băgat pe gît, cu anasîna parcă, acelei Românii pe care nu o înțelegeam și pe care o cam uram: UE, NATO. Eram fericit pentru că se dovedea că avusesem dreptate, calea corectă era aceea pe care o visam din 1990, de fapt, ca să glumesc, din 1965, de cînd m-am născut, anume revenirea la singura civilizație plauzibilă a continentului nostru, aceea occidentală. Și la România dinainte de 1947. Cei care au frînat această mișcare erau cei pe care îi uram încă din 1990, chiar aproape mai mult decît pe Ceaușescu, anume Iliescu și cei care i-au fost aproape în acele luni, dar iată că pînă și ei cedaseră în fața unui imperativ istoric.

Între 2004 și 2009 am crezut, cu aceeași naivitate ca înainte de 1990, că țara mea este pe un drum către Vest fără nici o hîrtoapă în cale. Pe vremea aceea nu întîlneai pe nimeni care să mormăie cum că Uniunea Europeană ne sărăcește, că ne bagă homosexuali pe gît, că ne fură terenurile… Toată lumea era veselă, ferice și pro-occidentală. Și mai nimeni nu îndrăznea să îi mai laude pe Iliescu și pe ai lui. Iar Vadim Tudor ajunsese o umbră. Parcă trăiam pe o gură de rai.

Dar… cum se zice? La plăcinte înainte, la război, înapoi. Cum a bătut vîntul rece, cum a venit criza, toți cei veseli, ferice și pro-occidentali au reînceput să mormăie, să urle, să își arate aceleași fețe mongoloido-agresive din 1990, „Nu ne vindem țara“ a redevenit un hit național. Adică, vezi Doamne, e bine cu Vestul cît timp ne e bine la burtă, însă de îndată ce apare o mare problemă economică la orizont, gata, întoarcem armele, Vestul e păcătos, nu mai este ce-a fost (de parcă am fi în posesia unei mașini a timpului și am putea să ne integrăm tot în Europa, dar nu în cea de azi, ci în aceea a anilor ’60), occidentalii ne fură pămîntul, ne umplu de lesbiene, ne distrug credința strămoșească.

Nici vorbă de vreo consecvență pe un drum pe care pașoptiștii l-au început, pe un drum în care au crezut Brătienii, arhitecții (masoni, deh!) României moderne! Gata, cum miroase a sărăcie, nasul se întoarce către Răsărit sau către un izolaționism care, bineînțeles, trebuie hrănit din belșug cu orgoliu național, cu dacism, tracism, dracism.

În contextul acesta a venit anul 2016. După sinistra reapariție a lui Marian Munteanu (comme un revenant, un zombie grizonant) în straie liberale, parcă o tristă copie a unui afiș de propagandă al PNȚCD cu dl Pavelescu și ai săi verzi viteji în costume occidentale și cu opinci photoshopuite în picioare, credeam că o să am totuși un moment de relaș măcar pînă la toamnă, căci, îmi zisesem, la alegerile locale nu e cale de isterii patriotarde. Ei bine, iar m-am înșelat.

Acum vine motivul depresiei mele recente. O cunoștință de pe Facebook (nomina odiosa!) a fost de părere că străinii din România sînt… În fine, nu sînt deloc OK, fiindcă, în afară de faptul că au salarii mai mari ca ale colegilor lor români, fac niște petreceri cu grătare nemaipomenite, pantagruelice, la care bagă în ei alimentele curate, neaoșe, ale bietei clase țărănești, care, se înțelege, halește doar chimicalele aduse din Occidentul corupt și corupător. De aceea, printre multe alte argumente la fel de stupide, nu ar fi trebuit sub nici o formă să fie votată Clo­tilde Armand, o expată care suge cu aviditate sîngele neamului nostru. Lupta de clasă din 1990 s-a întors în forță, însă de data asta a lovit gastro-enterologic. Iar cei care totuși, din orbire sau din rea-voință, au votat-o (precum subsemnatul) au dat dovadă de „xenofobie față de propriul lor popor“. Am semnalat greșeala de exprimare, dar mi s-a răspuns că era o licență poetică, o forțare stilistică a sensului unui cuvînt. Mie tot nonsens mi se pare, dar am abandonat disputa pe acest subiect nesemnificativ. Precizez totuși că persoana cu licența poetică afirmase și că doamna Armand nu este votabilă fiindcă nu cunoaște bine limba română.

O altă domnișoară din anturajul cunoștinței respective întreba cu seninătate (și cu seriozitate!) dacă „a fi mîncat sau nu salam cu soia înainte de 1989“ era și mai este sau nu un criteriu de eligibilitate. Întrebarea venise ca un comentariu la o postare anterioară, potrivit căreia aceeași Clotilde nu ar fi potrivită pentru o funcție publică fiindcă „nu are un tată șofer“. Cînd mi-am permis un strop de indignare față de stupizenia unui asemenea argument, cineva de pe acel thread a plusat: „Oare eu să mă simt nasol că tata a fost miner?!“ Nu, nu cred. Cel puțin nu acum. În 1990 aș fi răspuns altfel. Atunci nu eram singurul din București care visa șomerizarea ca răzbunare față de întreaga Vale a Jiului. Și nu am fost singurul care s-a bucurat cînd Radu Vasile chiar a închis mine și nici singurul care a rîs la caricaturile cu mineri musculoși culegînd mușețel ca să nu moară de foame.

Cu toate că sîntem în 2016, cei din grupul acelei cunoștințe de pe Facebook reiau, aproape ca la carte, toate mizeriile acelui an 1990, aceleași stereotipii agresive, aceeași intoleranță față de orice nu este „național“, „românesc“, „ortodox“, „patriotic“. Din nefericire pentru modesta mea capacitate de comprehensiune, acești oameni nu au nimic în comun cu vanupiezii din 1990. Nu trăiesc în mediul rural, nu fac parte din ce a mai rămas din „clasa muncitoare“ (mulți dintre ei lucrează în multinaționale), nu sînt analfabeți (mulți sînt școliți în Occidentul pe care îl disprețuiesc) și nici nu sunt bătrîni. Dacă ei sînt generația viitorului, înseamnă că Dan Iosif zîmbește fericit în mormîntul său, ceea ce pe mine mă nefericește profund.

La final, ceva anecdotic: am observat că multe dintre aceste persoane cu care am polemizat au pasiuni muzicale care nu mi se par a fi în concordanță nici cu anii în care trăim, nici cu vîrsta pe care o au. Într-o Românie care a scăpat, credeam eu, de Mătrăguna din grădină, lor le plac ansambluri folclorice de genul „Frunză verde, țara arde“… Din punctul ăsta de vedere, parcă îi regret pe furioșii anului 1990, fiindcă „Lambada“, oricît de penibil suna, însemna totuși o deschidere către alte culturi.

În orice caz, amîndouă grupurile par a năzui la un fel de naționalism ceaușist fără Ceaușescu. Toți acești oameni se tem de Vest și îl urăsc, mai toți sînt xenofobi („față de străini“, evident, ca să fac și eu nu un pleonasm, ci o figură de stil). Mai toți consideră că românii nu au decît calități, sînt buni la suflet, deștepți, harnici și, avînd atîtea calități, merită infinit mai mult decît au în prezent. Mai toți ar fi certamente iubiți de Ceaușescu, dacă domnia-sa ar fi încă în viață.

Vlad Macri este jurnalist și scriitor.

Foto: Clotilde Armand, wikimedia commons