Cernobîl – ultimii supravieţuitori
Ziua internaţională a Muncii, 1 Mai, era sărbătorită cu destul de mult entuziasm în timpul dictaturii lui Ceauşescu. Nu numai că era liberă, dar era posibil ca berea în restaurante să nu se termine pe la jumătatea serii, iar clienţii să fie răsfăţaţi cu mici, un lux neîntîlnit în fiecare zi. În particular, cea de joi, 1 mai 1986, se anunţa cît se poate de frumoasă. Nori albi suspendaţi pe cerul albastru, o răcoare plăcută a dimineţii care prevestea căldura amiezii, natura părea a schimba pentru o zi griul cotidian al Bucureştilor anilor ’80.
Nu aveam pe atunci celulare, însă nici nu aveam nevoie de înţelegeri preliminare pentru a ne întîlni. Într-o astfel de zi însorită, locurile ştiute şi frecventate erau terasele de la Cina, Lido, eventual Select ori Dunărea. Încet-încet, spre ora prînzului, am început să apărem unul cîte unul, foşti colegi de liceu ori de facultate, şi discuţia perenă, cea despre cum am putea să părăsim paradisul comunist, pas pe care mulţi dintre noi l-am făcut imediat după Revoluţie, a fost înlocuită de o temă cît de poate de actuală, cea a accidentului de la Cernobîl. Sursa era, ca de obicei, Radio Europa Liberă. Nu ştiam că, de fapt, exact în acea zi norul radioactiv acoperea România.
Tot de 1 Mai, la cîţiva paşi mai departe de terasa Cina, Biroul Politic Executiv al Comitetului Central al PCR se întrunea într-o şedinţă de urgenţă pentru a discuta efectele catastrofei în România, hotărînd să informeze parţial populaţia pe data de 2 mai. În limbajul oficial, să anunţe „o creştere a radioactivităţii cu mult peste limitele normale“, măsurile vizate fiind distribuirea de pastile de iodură de potasiu. Ca timp de reacţie şi calitate a acesteia, România s-a situat undeva în media ţărilor socialiste, între Polonia, cea mai deschisă, şi în care mass-media raporta la modul general o creştere a radioactivităţii încă de pe data de 29 aprilie, autorităţile distribuind medicaţie specială copiilor dintr-o bună parte a ţării, şi Cehoslovacia, care pretindea că nu se petrecuse vreo schimbare în atmosfera de deasupra teritoriului, refuzînd să ia măsuri speciale pentru a proteja populaţia.
Ce s-a întîmplat în zilele precedente e bine documentat şi nedisputat; norul radioactiv de grafit ars a migrat iniţial înspre nord-vest, către Suedia, Finlanda şi Europa de Est (Belarus, Polonia), înainte de a se îndrepta în toate celelalte direcţii. Nivelul de radiaţii la care a fost expusă populaţia a fost de pînă la 100 de ori nivelul normal. Şi mai periculoase au fost şi rămîn căderile radioactive care contaminează produsele agricole şi lactatele şi care, ingerate, duc la contaminarea internă a organismului. Atît stronţiul 90, cît şi iodul 131 migrează către organele vitale, de unde nu mai pot fi eliminate, putînd produce cancere.
Cu privire la nivelul pierderilor de vieţi omeneşti, diversele organizaţii independente, statale ori suprastatale sînt departe însă de a fi ajuns la un acord. Forumul Cernobîl, care cuprinde opt organizaţii specializate ale ONU, printre care IAEA, WHO, Banca Mondială, Comitetul ştiinţific ONU cu privire la efectele radiaţiei atomice, la care se adaugă guvernele Ucrainei, Rusiei şi Belarus, a publicat în 2005 un raport care stabilea că, pînă la data respectivă, mai puţin de 50 persoane decedaseră ca urmare directă a radiaţiei emanate, pînă la 2200 de persoane fiind susceptibile de a muri din cauze legate de radiaţie.
În comparaţie cu raportul ONU de mai sus, o altă agenţie ONU, Agenţia Internaţională pentrul Studiul Cancerului, prevede 16.000 de morţi cauzate de Cernobîl, Academia de Ştiinţe Rusă vehiculează o cifră de 60.000 de decese deja petrecute în Rusia şi 140.000 în Ucraina şi Belarus. Academia Naţională de Ştiinţe din Belarus estimează 93.000 de decese, iar Comisia Naţională Ucraineană pentru Protecţia împotriva Radiaţiei supralicitează cu o cifră de 500.000.
Printre constatările Forumului Cernobîl sînt de notat cele cu privire la efectele traumatizante, de un „fatalism paralizant“, ale mutării celor 350.000 de locuitori din zonă, care au dus la o cultură descrisă ca „dependență cronică“. („Zona“ e împărţită în trei subzone: „tridtsadka“ – zona de 30 de km, „desiatka“ – zona de 10 km, şi „zona specială“ din jurul Pripiatului, ultima fiind cea mai radioactivă. Împuţinaţi în special de vîrstă mai mult decît de radioactivitate, în momentul de faţă acolo se găsesc 145 de locuitori, toţi în zona de 30 de km. Majoritatea sînt bătrîni, există însă şi oameni ceva mai tineri care lucrează ca pădurari, paznici şi pompieri.) Efectele psihosomatice printre cei afectaţi de accident au fost considerate ca similare celor rezultate din dezastre majore ca inundaţii, cutremure ori incendii. O opinie similară era exprimată de o specialistă rusă, Angelina Guskova, care vedea o componentă psihosomatică la cei care acuză boli cauzate de Cernobîl la mulţi ani după accident.
N-am vorbit cu nimeni dintre evacuaţi, însă cei pe care i-am întîlnit în zonă mi-au confirmat disconfortul pricinuit de dezrădăcinare. Primii pe care i-am întîlnit în satul Opatcici, într-o gospodărie mare din care nu lipsea o motocicletă cu ataş, Olia şi Vasilii Evtușenko, 77 de ani, musteau de viaţă. Ne-au primit cu zîmbetul pe buze şi, din volubilitatea lor deosebită, am dedus că le lipseşte viaţa socială. Evacuaţi imediat după accident, s‑au întors la mai puţin de un an. „Ce să facem, aici avem casa, aici am trăit, unde să ne ducem?“ Legăturile cu copiii le ţin prin trei telefoane mobile, iar în caz că au nevoie de ceva urgent pot chema pompierii sau garda forestieră la un radiotelefon vechi de probabil cel puţin 50 de ani. Pe măsură ce discutăm, realizez că problema principală în zonă, ca de altfel şi în toată Ucraina, a fost şi este sărăcia. Aud că după accident oamenii au încercat să vîndă în Kiev tot ce se putea culege (ciuperci, deşi erau cele mai radioactive produse alimentare) sau fura (televizoare) din zonă, iar lipsa de lucru e în continuare problema principală. Unul dintre fii lucrează în Belarus şi întreb cum e acolo. „Cum să fie, ca aici, doar că are de muncă.“
Tot în Opatcici locuiesc şi surorile Bezverhova, de 56 şi, respectiv, 70 de ani. Sofia, cea mai în vîrstă şi gospodina casei, ne-a invitat să le vedem locuinţa. „Nu vreţi să rămîneţi la masă?“, ne întreabă cu un glas vioi, fericită de vizită. Pînă să răspundem ceva, masa se acoperă de borş de hribi (sperăm că sînt dintr-un borcan cumpărat în Kiev, nu din grădină), „salo“ – slănină şi „șkvarki“ – jumări, o pîine în formă de cărămidă şi nelipsita „horilka“ – horinca noastră maramureşeană. Şoferul şi ghida au refuzat să se atingă de mîncare sau de băutură, aşa că mi-a rămas mie datoria de a cinsti masa. N‑am apucat să termin borşul, că Sofia era deja cu paharul ridicat, îndemnîndu-mă jucăuş să iau un păhărel: „Odin stakan?“ Fac semnul crucii, zic un „dai boji“ şi dau horilka peste cap. „Eșcio odin?“, întreabă Sofia cu speranţă în suflet şi ignorînd privirea critică a surorii mai mici. Eh, cu stomacul căptuşit cu slănină, mă gîndesc că pot să mai iau unul. Mai bem un păhărel, le povestesc gazdelor că în Georgia e obiceiul ca la fiecare duşcă să se închine în sănătatea cuiva – pentru sănătatea gazdelor, prietenie, dragoste, pace în lume, ș.a.m.d. Idee foarte apreciată, doar că acum urarea e văzută ca un pretext pentru a mai întreba: „Încă unul?“ „Nu, cel mult jumătate“, răspund, pentru a nu fi nepoliticos. Şi tot aşa mai departe pînă pe la opt stacane, fără a simţi urmări în cursul zilei. Mămoasă, Sofia insistă să ne cadorisească cu una, cu alta, şi în cele din urmă, şoferul acceptă cîţiva peşti uscaţi oferiţi într-un ziar. Ieşim afară conduşi de Sofia şi dăm peste un grup de paznici forestieri într-un off-roader. Mă prezint unuia dintre ei şi, cînd aude că am locuit în Danemarca, îmi povesteşte cu încîntare că fiul lui locuieşte împreună cu familia la Aabenraa, aproape de graniţa cu Germania.
A treia casă vizitată e cea a Hannei Iavcenko, în satul Kupovatoe. Batem la uşă de cîteva ori, însă nici un răspuns. Ghida, care o cunoştea, nu se lasă şi deschide uşa. Îmi face semn să intru şi eu şi văd că bătrîna era, de fapt, acasă, într-o cameră din fund. Privea însă un program de divertisment la televizor şi nu auzise nimic. La cei 80 de ani ai săi, Hanna Iavcenko are o privire blîndă. „Nu înţelegeţi nimic“, îmi zice, mai curînd afirmativ decît întrebător, dar cu un zîmbet cald. „Cum să nu, ucraineana seamănă bine cu rusa“, îi răspund cu o gesticulaţie latină, cu braţele deschise, şi continui în rusă. De fapt, toţi cei întîlniţi au vorbit ucraineană şi realizez că rusa, pe care o aud foarte des în Kiev, la ţară, cel puţin în afara Kievului, nu e prima limbă de comunicaţie. O întreb cum face cumpărăturile şi îmi spune, la fel ca şi ceilalţi, că o maşină a paznicilor şi pompierilor vine regulat şi-i aduce de mîncare. Altfel, soţul i-a murit şi stă singură toată ziua în faţa televizorului şi cu icoanele deasupra patului. Nu prea îi arde de plimbat. Uşor jenat, o rog doar să se întoarcă puţin pentru ca lumina de la geam să-i cadă pe faţă. Se scoală însă şi face o piruetă – în slow motion – pentru a se ridica un pic mai sus în pat.
Mi-era teamă că deranjez, dar toţi cei vizitaţi s-au bucurat realmente, nu de punga cu alimente încropită la un supermarket din afara Zonei, ci să vadă un chip străin şi să vorbească cu cineva care e dispus să le asculte povestea vieţii. Nici unul dintre ei nu s-a plîns de vreo urmare a radiaţiei. Ce acuză cu toţii e pensia mică, de 1300 de hrivnia, ceea ce corespunde cu aproximativ 45 de euro.
Intrat dimineaţă la ora 10 în zona de 30 de km, realizez că pentru trei vizite mi-au trebuit peste cinci ore, deşi am parcurs o distanţă infimă. Cum permisul de intrare prevede ieşirea la ora 17, îmi rămîne extrem de puţin timp pentru Cernobîl şi absolut deloc pentru Pripiat, unde e locul accidentului. De fapt, în Cernobîl nici nu e mult de văzut. Ghida îmi propune să arunc o privire la biserica Sf. Ilie şi am bafta să ajung exact la vecernie. Ascult un pic din slujbă, fac cîteva poze şi trebuie să plec. Mi se spune că există şi o sinagogă, la care insist să merg în ciuda depăşirii timpului, însă de fapt e doar un spaţiu în faţa unei clădiri zăvorîte, unde un grup de cîteva zeci de evrei se adună o dată pe an.
Călătoria a ajuns la sfîrşit. Mă bucur că, în loc de boală şi suferinţă, ranchiună şi lamentări, am întîlnit împăcare cu viaţa trăită, aşa grea cum a fost. M-am gîndit la satele depopulate din România şi nu mi-am putut stăpîni gîndul că în România n-a fost nici un accident nuclear şi totuşi au dispărut trei milioane de locuitori…
Corneliu Cazacu este fotograf.
Foto: C. Cazacu