Antreprenoriatul ca punte între ştiinţă şi ortodoxie

Civilizația umană se bazează pe un echilibru fragil între ra­ți­o­nalitate (coerență sistemică) și iraționalitate (voință creatoare). Succesele majore ale raționalismului științific din ultimele patru secole au produs însă un dezechilibru care subminează, prin relativizare, chiar sistemul creștin de valori care le-a făcut posibile. Reechilibrarea necesită o armonizare a științei cu tulpina valorică originală, armonizare care se poate face prin antreprenoriat, deoarece acesta este aplicarea lor comună, după cum argumentez în cele ce urmează.

Antreprenoriatul

În teoria comunistă, opusul comunismului este capitalismul. În practică, însă, opusul ambelor este antreprenoriatul, deoarece antreprenoriatul este, mai presus de orice, o manifestare a vitalității spiritului uman individual. În timp ce teoria comunistă tratează oamenii în termeni de clase sociale aflate într-o luptă istorică, călcînd în picioare viața individului, antreprenoriatul reprezintă forța creatoare a voinței individuale de a servi semenilor. Altfel spus, paradigma comunism vs capitalism provine din viziunea marxistă a ordinii sociale impuse top-down prin forță (a capitalului sau a statului revoluționar), pe cînd antreprenoriatul oferă o viziune a unei ordini sociale emergente bottom-up din suma serviciilor reciproce izvorîte din voință individuală.

Evident, definind astfel antreprenoriatul, constatăm imediat că o mare parte din inițiativa economică vizibilă zi de zi nu se încadrează în această definiție – majoritatea patronilor urmăresc nu să-și servească semenii, ci să genereze venituri pe seama lor. Dacă privim însă vîrfurile, modelele antreprenoriale, atunci situația se inversează. Lecțiile pe care le învățăm de la acești oameni au la bază invariabil pasiunea (pentru a putea depăși obstacole), spiritul de sacrificiu (ca dovadă a angajamentului și a asumării riscului), empatia față de alte ființe umane (clienții, pe de o parte, și membrii echipei, pe de altă parte), smerenia (pentru a asculta, a învăța, a se adapta și a renunța la idei greșite cît mai rapid), viziunea (pentru a gîndi pe termen lung), discernămîntul (pentru a se focaliza pe ce este cu adevărat important), ambiția (pentru a atinge viețile cît mai multora) și credința (în valoarea efortului).

Nu este o coincidență că multe din aceste lecții se regăsesc și la marii oameni de afaceri (Elon Musk), și la marii oameni de știință (A. Einstein), și la marii lideri spirituali (Sf. Ap. Pavel). Ce au în comun toate aceste lecții este că presupun nu un calcul rațional, ci o trăire personală nemijlocită. Nu ne putem autoprograma rațional smerenia, empatia sau ambiția – fie le trăim în mod direct, fie nu. Iraționalitatea nu poate fi falsificată.

În antreprenoriat, în sensul larg în care îl înțeleg aici, nu este vorba despre a face bani, ci despre a construi ceva nou din nimic, în folosul aproapelui. Marii antreprenori, marii cercetători și marii duhovnici sînt celule sușă ale unei societăți vii.

Știința

În cartea sa Structura revoluțiilor științifice (1962), fizicianul american Thomas Kuhn privește evoluția cunoașterii umane ca pe o scară formată din platouri, pe care se dezvoltă o paradigmă, și trepte, sau schimbări de paradigmă, care fac tranziția de la o paradigmă la următoarea. Kuhn a aplicat conceptul în istoria științei, dar el apare în multe alte domenii, inclusiv în artă, politică, precum și în ortodoxie.

În știință, cea mai izbitoare și mai importantă ilustrare a conceptului este dată de nenumăratele fenomene de autoorganizare a materiei întîlnite în aproape toate domeniile. În anumite condiții încă foarte puțin înțelese, o colecție de elemente (particule, molecule, celule, indivizi, companii etc.) se pot coordona spontan, formînd fenomene colective cu totul noi. Schimbările de paradigmă se petrec spontan și par implicite în construcția cosmosului. Fizica cuantică, chimia, biologia celulară, fiziologia țesuturilor, medicina funcționează fiecare după legi proprii, chiar dacă se întemeiază fiecare pe cea dinaintea ei.

Această scară a legilor ce guvernează Universul, de la gravitație la principiile psihologiei umane sau ale științei politice, majoritatea încă neînțelese sau nedescoperite, constituie partea nevăzută, software-ul naturii care dă sens fiecărei forme de existență a materiei. Importanța acestui software, adică a rolului informației în natură, este cunoscută de mii de ani. Neavînd însă un termen tehnic consacrat pentru a desemna informația ca forță fundamentală a naturii, gînditorii antici au folosit analogia cea mai la îndemînă la acea vreme: comunicarea, vorbirea, cuvîntul – adică în limba de cultură de atunci: „logos“.  Semantica modernă a informației include toate sensurile termenului clasic „logos“ (comunicare, rațiune, cunoaștere, ordine, structură, lege, sens, înțelepciune, adevăr, viață etc.) și le dezvoltă la un alt nivel de detaliu și sofisticare. În zilele noastre, Sf. Ioan Evanghelistul ar fi scris: „La început era Informația […].“

Ortodoxia

Credința este energia nucleară a naturii umane. Un om care crede total în ceva este invincibil față de un om îndoit sau care crede rațional (adică conjunctural). De aceea, religia organizată este o necesitate la fel de vitală pentru stabilitatea socială și personală precum sînt tratatele de non-proliferare a armelor nucleare pentru securitatea internațională sau lumina soarelui, nucleară la origine, pentru viața pe Pămînt. Și chiar dacă majoritatea credințelor noastre nu sînt religioase, credințele religioase mențin toate celelalte credințe în parametri de siguranță, pentru a nu permite derapaje prea mari ale software-ului civilizației umane de la software-ul universal. O civilizație cu software greșit va eșua la fel ca un experiment științific ce testează o teorie falsă.

Știința și religia au același scop final, explorarea și aprofundarea software-ului universal. Ortodoxia în particular are foarte clar structura scării către cer, în care Hristos este saltul irațional (care dă viață), iar Duhul Sfînt este armonia și coerența sistemică (ce ține viața), ambele fiind subsumate în Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul. De aceea ortodoxia este dogma firească, vie și ziditoare a inovării/înnoirii continue prin antreprenoriat și știință. Scara către cer se reflectă și în știință, și în ortodoxie pentru că ambele caută să aducă oamenii mai aproape de Firea lucrurilor, adică de Dumnezeu.

În viața de zi cu zi toate acestea se manifestă sub forma decalajului dintre „ce vreau“ și „ce trebuie“. Acest decalaj este bine cunoscut oricărui părinte și intervine atunci cînd calea comodă, facilă, pe care un copil o vrea, este blocată de un (nu) „trebuie“ spre protecția copilului și a întregii societăți. Astfel, ortodoxia ne învață că voia lui Dumnezeu (ceea ce trebuie) nu ne limitează, ci ne eliberează de tirania propriilor slăbiciuni (ceea ce vreau – aka robia patimilor).

Din această perspectivă, noi, românii, ne aflăm, din nou, pe o frontieră. La est avem o zonă unde domină tirania autorității (sta­te care impun un „trebuie“ greșit și abuziv), iar Vestul alunecă spre o tiranie a confortului personal care pune semnul egal între „vreau“ și „trebuie“ (ridicînd patima la rang de lege). Pentru a păstra echilibrul între aceste tendințe distructive, este importantă o armonizare la nivelul elitelor românești, pentru ca perspectivele științifică și ortodoxă să formeze un întreg coerent.

Antreprenoriatul (și abordarea sa bottom-up) poate juca un rol central, pentru că aduce împreună energia nucleară a voinței individuale de a servi semenilor cu cunoașterea științifică, constituind o punte vie și naturală între trăire și abstracție. Construind această punte, antreprenoriatul, știința și ortodoxia vor putea fi angajate natural pe o traiectorie convergentă, una ascendentă pentru toate trei și benefică pentru români, pe toate planurile: economic, politic, tehnologic, geopolitic, moral și spiritual.

Alexandru Căbuz este director de programe la Institutul Român pentru Știință și Tehnologie.

Foto: wikimedia commons