Amurgul crizei masculinităţii politice
„Un bărbat preferă să intre cu mașina în primul pom, cu toată viteza, decît să se lase depășit de o femeie!“ (L. M.)
Această replică mi-a fost dată în 2009 de către una dintre intervievatele incluse într-o cercetare despre nașterea cetățeniei democrate în cazul femeilor din România. A fost metafora pe care a folosit-o ea ca răspuns la întrebarea: De ce credeți că sînt atît de puține femei în politica de vîrf? Răspunsul ei m-a obsedat după alegerile din Statele Unite. Atît de puternic este încastrată în oameni, bărbați și femei, ideea de dominație asociată cu masculinitatea, încît preferă să arunce cea mai mare putere a lumii și, odată cu ea, lumea însăși într-un experiment impredictibil, numai și numai ca să nu se lase pe mîna unei femei foarte predictibile, de vreme ce făcea parte din establishment. Cu o seară înainte să scriu acest articol, un mare intelectual public al patriei noastre mioritice îmi spunea: „Hillary – în general nici o femeie – nu trebuia să candideze în SUA. Uite în ce situație critică ne-au adus!“
Pentru mine, ca cercetătoare, alegerile din SUA au fost un test. În urmă cu opt ani, cea mai mare democrație a lumii și-a depășit rasismul. Dar oare și-a depășit și misoginismul? Dacă acceptă să dea cea mai mare putere în stat pe mîna unui urmaș al foștilor sclavi disprețuiți și tratați ca mai puțin oameni și noncetățeni, va ajunge, la două legislaturi distanță, să renunțe și la misoginismul politic? Știam că și în SUA drepturile politice ale femeilor au venit abia după ce le-au dobîndit toți ceilalți bărbați. Dar poți oare să împingi exercitarea lor pînă la cea mai înaltă funcție în stat, tocmai în plină criză a masculinității, trîmbițată de cercetările despre masculinități, dar mai ales de mass-media, atît de setoasă să intre în „binecuvîntata“ eră postfeministă? Răspunsul american, deși nu e majoritar decît pe colegii electorale (cîștigătorul ia totul), nu și pe populația votantă, este tranșant: nu. Știu că tendința multora este să explice eșecul prin trăsăturile personale ale candidatei. Dacă intrăm în acest joc, înseamnă că succesul lui Trump se explică tot prin trăsăturile personale ale candidatului, întruchiparea masculinității triumfătoare. Chiar nerușinat de triumfătoare. Masculul Alfa, născut din triada: bani, virilitate, voință de putere. Bărbatul care poate cumpăra orice. Cel care tratează femeile ca pe propriul său teritoriu. Păpușelele sau jucăriile lui tăticu. Sătul de farafastîcurile atît de efeminate ale democrației, mai ales ale celei împinse pînă la includerea femeilor în „norodul inept“ care are drepturi egale cu „elita“. Cît de familiar sună aceasta pentru cunoscătorii și admiratorii lui Fr. Nietzsche (Dincolo de bine și de rău, 1886), denunțător al pericolelor democrației, apologetul virilității și al erei post-adevăr în favoarea erei voinței de putere! Între bărbat și femeie, ne spune același Nietzsche, este un antagonism abisal. Cine vrea ca ei să fie egali suferă de o „obtuzitate a instinctelor“ căci bărbatul are „profunzime spirituală“ şi-n acelaşi timp bunăvoinţă capabilă de „severitate şi duritate“. „El (bărbatul, n. M.M.) trebuie să considere femeia o proprietate, un bun care poate fi zăvorît, o fiinţă hărăzită servituţii“ (Nietzsche, [1886], 1991, p. 165).
Desigur că ceea ce am scris mai sus pare să fie o combinație între propriile mele speculații intelectuale și cele ale unei celebrități filozofice, deopotrivă antiliberal, antifeminist, mai general, antiumanist și, firește, în aceste condiții, antidemocrat. Ceea ce unește cazul Trump și gîndirea virilă a lui Nietzsche este un anume „duh“ comun al epocilor în care masculinitatea ca dominație se simte amenințată. Nietzsche, desigur, nu avea cum să își imagineze că femeile vor împinge obrăznicia pînă la a vrea să conducă politic bărbații. El se temea de obrăznicia intelectuală care le împinge pînă la a scrie cărți. Emanciparea femeilor, ca și a „norodului“, este o „maladie degenerativă“. Bărbaţii care colaborează la emanciparea femeilor sînt „măgari instruiţi“, „prieteni ai femeilor“, „corupătorii lor“, „imbecili“. (Friederich Nietzsche, [1886], 1991, Dincolo de bine și de rău, Humanitas, București, p. 168). În logica anterior pomenită, cine i-a pus pe bărbații democrați să o susțină pe Hillary Clinton sau pe orice femeie? Nu s-au dovedit ei oare „imbecili“? Nu știau ceea ce atît de bine intuia L.M., că „un bărbat (adevărat, n. M.M.) preferă să intre cu mașina în primul pom, cu toată viteza, decît să se lase depășit de o femeie“? Nu știau oare că misoginii de ambe sexe preferă să intre cu mașina umanismului, democrației și cosmopolitismului în pomul nativismului, xenofobiei și închiderii, decît să accepte împingerea crizei actuale a masculinității pînă la a lăsa puterea marii puteri pe mîna unei femei? Dincolo de speculațiile filozofice se întinde însă o mare de fapte cercetate. Căci mai presus de interesele economice care au pricinuit alegerea lui Trump stau motivele de ordin cultural (Ronald F. Inglehart și Pippa Norris, Trump, Brexit, and the Rise of Populism: Economic Have-Nots and Cultural Backlash (working paper), 2016, Institute for Social Research, Michigan). Nația americană s-a „efeminat“ excesiv prin democrație inclusivistă. Aceasta din urmă i-a diminuat forța. A „micit-o“ și a slăbit-o. Ca nația să se „mărească“ și „întărească“ din nou, ea are nevoie de Lider, nu de o „muiere“. Are nevoie de un adevărat Bărbat. Iată calea de depășire a crizei masculinității politice. Cu atît mai rău pentru feminiștii de ambe sexe, pentru umaniștii cosmopoliți și alte specii „degenerate“, lipsite de virtute. Fiindcă, odată cu această alegere „virilă“, începe o nouă eră în care cei din urmă se văd nevoiți să o ia mereu de la capăt, învățînd lecția că asediul asupra modelului politic androgin, adică asupra democrației de profunzime, este cert mai dur și mai popular decît au crezut ei vreodată.
Mihaela Miroiu este prof. univ. dr. la SNSPA. Coordonează colecția editurii Polirom „Studii de gen“ și a inițiat primele cursuri universitare de filozofie feministă.
