agricultură

Principalul adversar - timpul Schimbarea puterii la sfîrşitul anului trecut a dus la o abordare mai directă a problemelor structurale ale agriculturii româneşti (este meritoriu accentul pus pe dezvoltarea fermei familiale, inclusiv cu ajutorul programelor Fermierul şi Renta viageră), dar efectele acestei politici vor fi vizibile abia pe termen mediu şi lung. În ce priveşte efortul de aliniere la normele şi practicile UE, situaţia nu s-a îmbunătăţit spectaculos, deşi s-au făcut progrese în aproape fiecare domeniu considerat critic anul trecut: implementarea SAPARD (măsuri încă neacreditate, fonduri care se vor pierde), migrarea funcţionarilor publici spre sectorul privat, urgenţa creării structurilor administrative pentru gestionarea organizării comune de piaţă, problema bunăstării animalelor, viitorul întreprinderilor de procesare neconforme normelor de siguranţă a alimentelor (riscul închiderii), protejarea graniţelor externe ale Uniunii (controlul strict al intrărilor şi ieşirilor produselor agro-alimentare, inclusiv controlul sanitar-veterinar). De aceea, principalul adversar al unei implementări de succes a acquis-ului rămîne timpul. Este de aşteptat ca presiunea pregătirii aderării să crească pînă la limita suportabilului, odată cu apropierea de 1 ianuarie 2007. De exemplu, în cazul agenţiei de plăţi, pregătirea procedurilor şi a sistemului IT corespunzător poate dura circa doi ani, ceea ce înseamnă că acreditarea respectivei agenţii se va încheia în ultimul moment dinaintea efectuării primelor plăţi directe (sfîrşitul anului 2007). Totuşi problemele cele mai delicate nu sînt cele care privesc absorbţia locală a fondurilor comunitare, ci acelea care pun în pericol fucţionarea ansamblului UE (graniţele). Critică, nu pesimistă Fără îndoială, în cursul acestui an România a accelerat semnificativ pregătirile pentru adoptarea politicilor agricole comune (PAC). De altfel, nici timpul nu mai are răbdare... Dincolo însă de eforturile făcute de autorităţi, o serie de probleme rămîn deschise. Implementarea efectivă a măsurilor comunitare va fi probabil proba de foc a aderării la UE. În ciuda progreselor înregistrate în plan instituţional, rămîn - faţă de capacitatea României de a putea absorbi, la un nivel satisfăcător - fondurile comunitare pentru agricultură şi dezvoltare rurală. Pe de o parte, oportunităţile oferite de PAC sînt importante. Luînd numai exemplul dezvoltării rurale, România va putea primi de la bugetul comunitar, în primii trei ani de după aderare, o sumă de aproximativ patru ori mai mare decît întreaga contribuţie a UE programată în cadrul SAPARD. Pe de altă parte însă, experienţa de pînă în prezent a cheltuirii fondurilor SAPARD ar trebui să rămînă un semnal de alarmă. Deşi s-au făcut eforturi şi s-au înregistrat anumite progrese, nu cred că s-a găsit încă remediul căutat. O altă provocare o constituie experienţa limitată a României în aplicarea, în perioada pre-aderării, a unor mecanisme de intervenţie similare celor comunitare. Avînd în vedere şi problemele structurale cu care se confruntă sectorul agricol, ar fi (fost) poate utilă implementarea unor programe pentru restructurarea exploataţiilor de semi-subzistenţă sau a unor scheme de pensionare anticipată. La fel, după aderare, sprijinul destinat producţiei agricole va cunoaşte o schimbare sensibilă prin introducerea plăţilor unice pe suprafaţă, diferite de actualele plăţi încă proporţionale cu cantitatea produsă. Totodată, o problemă cu adevărat importantă pentru agricultori, dar şi pentru autorităţi o va reprezenta respectarea standardelor comunitare privind produsele agricole, precum şi a cerinţelor agro-ambientale sau a celor vizînd sănătatea oamenilor, plantelor şi a animalelor. Este îngrijorător, de pildă, numărul unităţilor agro-alimentare care nu îndeplinesc normele comunitare şi nici nu au întocmit programe de restructurare-modernizare (506 din totalul de 698 pentru carne roşie sau 356 din totalul de 524 pentru procesarea laptelui). Dar dincolo de reforme rămîn cele peste 3 milioane de agricultori, pentru care PAC înseamnă o necunoscută, o ameninţare sau o promisiune. În condiţiile în care regulile jocului vor fi schimbate radical, consider esenţială găsirea limbajului şi a canalului de comunicare care pot elimina "euro-miturile" şi pot (tr)aduce PAC destinatarilor săi. În final aş dori să subliniez că, deşi pot părea critică, nu sînt pesimistă. Cred că România va găsi resursele pentru a se adapta schimbărilor care urmează şi că PAC va accelera un proces de restructurare care este necesar.