Ograda lui Gabi și Beto
Îi cunosc pe Gabi și pe Beto de trei ani. Au 8 și 6 ani și locuiesc în Ploiești, într-o curte din spatele AFI, în sărăcie extremă. Casa lor este compusă dintr-o anexă de 6 m2 unde dorm împreună cu mama, tatăl și fratele mai mare, de 14 ani. În aceeași curte locuiesc mai multe familii, în total vreo 15 suflete. Singura diferență e că Gabi și Beto și părinții lor nu au nici un act care să le ofere dreptul de locuință în acea cameră de 6 m2.
Pe Gabi am întîlnit-o într-un tren între București și Ploiești. Cerșea împreună cu fratele ei mai mare. Tocmai începusem un nou job în București și încă făceam naveta la părinții mei. Îi văzusem pe Gabi și pe fratele ei de mai multe ori în tren, dar nu le-am dat bani. Erau curați, tăcuți și senini, mai ales Gabriela. Aveau o hîrtie pe care o puneau în fața oamenilor și așteptau să primească bani. Altceva nu făceau și nu spuneau. Chipul Gabrielei, însă, spunea tot: „Mă numesc Gabriela. Uneori îmi spun Elena, cînd vreau să par interesantă. Deseori îmi iese. Nu mi-e rușine cu ceea ce fac. Sînt isteață și zîmbesc, iar cuvintele mele, atent alese, dar spontan culese de urechile celor din jur, îi fac pe oameni să mă bage în seamă. Uneori prea mult. Merg la școală, din an în paști, îmi ajut familia să supraviețuiască și în mare parte fac ce vreau eu. Știu că voi fi bine, pentru că sînt Gabriela. Uneori Elena.“
Tatăl meu mă aștepta în gara din Ploiești. Era noapte și frig. Am văzut că și ei se pregăteau să coboare. I-am întrebat dacă vor să îi ducem acasă. Fratele mai mare s-a uitat la Gabi. Gabi s-a uitat la mine și mi a mulțumit, dar a zis că nu e nevoie. Le-am zis: bine, bucurați-vă de plimbare. Gabi a zîmbit și a decis în final să meargă cu noi. I am lăsat acasă împreună cu numărul meu de telefon și le-am zis să mă sune dacă au nevoie, dar nu au avut.
Crăciunul lui 2017. Ca de obicei, mergeam acasă la părinții mei, unde aveau să mă aștepte răsfățul în fața televizorului, cu favoritele HBO și Cinemax, cozonacii și bunătățile mamei, casa copilăriei mele și bradul cu toate cadourile sub el, mai puțin ale mele. Nu îmi place să fac cadouri la foc automat. Spontan, da, dar nu obligat. Ori fac un cadou memorabil, ori nu mai fac nimic, îmi spun în gînd. Așa că, în drum spre casă, m-am decis. Le voi face un cadou copiilor pe care i-am întîlnit în tren. Voi merge în vizită la ei și le voi cumpăra ce au nevoie. Am mers la copii, care au sărit pe mine de bucurie și am intrat în casa/anexa/camera lor. Pentru prima oară am văzut cum încap cinci suflete într-un spațiu atît de mic. Pereții erau acoperiți de covoare. Aveau un televizor și un aragaz cu care se încălzeau (probabil cu ambele) și un pat care era extins la capăt cu o improvizație ca să mai încapă încă o persoană. Nu aveai loc să arunci un ac. Prima ieșire a fost la Decathlon, de unde le-am cumpărat haine de iarnă. A doua ieșire a fost la noi acasă, unde mama ne a făcut pizza, iar apoi ne-am jucat Monopoly. Gabi era contabila lui Beto, care încă nu învățase că nu e bine să ai încredere în toți contabilii. Toate întîlnirile cu ei aveau loc la intervale de cîteva luni. Nu le-am oferit niciodată bani, doar timp. Nu au cerut niciodată bani, doar răbdare. Prima amintire virtuală a fost o poză pe care am postat-o pe Facebook, cu mine, Gabi și Beto, prin care îmi rugam prietenii să le trimită o vedere de oriunde din lumea asta ca să-i încurajeze să continue școala. Au primit zeci de vederi de peste tot din Europa, Indonezia și Canada.
La școală, lucrurile nu mergeau bine. Gabi era înscrisă la o școală care are cea mai mare rată de abandon școlar și cele mai mici rezultate la simulări și evaluări naționale din Ploiești. Pe atunci, Gabi era în clasa întîi, semestrul doi, și avea deja 115 absențe, dintre care 57 nemotivate. La finalul anului acumulase 215 absențe, dintre care 110 absențe nemotivate. Enorm. Nici nu-i de mirare că încă nu învățase tot alfabetul și nu știa să citească, nici pe silabe, iar acasă nu își făcea temele pentru că nu avea unde, fizic. Pe lîngă asta, mama copiilor îmi spunea că îi era teamă să nu fie dați afară din camera unde locuiau.
Am început să mă interesez. Îmi place să-mi trăiesc viața știind că am opțiuni, că nu sînt constrîns. Evident că această libertate mi-am creat-o în timp (și nu de unul singur), iar libertatea lor era departe de prezent (complet singuri). Mă întrebam: ce poate face Protecția Copilului pentru această familie? Primăria? ONG-urile? Am intrat într-o lume instituțională pe care nu aș fi vrut s-o cunosc, o lume care din păcate există și care ne afectează pe toți. O lume care cheltuiește mai mult decît oferă. Taxe și timp. Am citit. Am sunat. Am vizitat. Am vorbit față-n față cu directori, asistenți, funcționari. Am aflat că primăria din Ploiești nu a mai construit nici o locuință socială din 2003 și că lista de așteptare este de cel puțin trei ani. În final, am ajuns la concluzia că soluțiile stau doar în mîna mea, a familiei mele și a noastră, a oamenilor care își doresc o schimbare. Responsabilitatea instituțională era pierdere de timp și de energie pentru că toți mă trimiteau peste tot. Chiar dacă generalizarea nu este corectă pentru cei din sistem care chiar încearcă să fie altfel, sentimentul meu a fost că toți sînt un tot, un cumul de frustrare și antipatie față de mine și genul meu de oameni.
Am găsit un serviciu social al organizației umanitare Concordia din Ploiești, care oferea o masă caldă copiilor fără posibilități și îi ajuta cu temele în fiecare zi, după școală. Genial. În ianuarie 2018, am înscris-o pe Gabriela, cu acordul mamei ei, la acest afterschool (așa cum îl numeam noi) și i-am promis că, dacă se ține de afterschool, îi vom ajuta familia să se mute într-o nouă locuință după ce va termina anul școlar. Vacanța de vară se apropia, iar Gabriela tot mergea la afterschool. Trebuia să fac cumva să mă țin de cuvînt, dar nu știam cum. Acesta a fost punctul în care implicarea mea și a familiei mele a crescut exponențial. Vorbeam mult mai des la telefon cu mama copiilor și cu Gabriela, care nu înțelegea că nu pot vorbi de la birou, unde trebuia să scriu e-mail-uri, pînă la un moment dat, cînd m-a întrebat: „Sînt e-mail-urile mai importante decît mine?“. Evident c-am zîmbit. Altă dată am întrebat-o cînd a fost ultima oară cînd a plîns și mi-a răspuns: „Cînd m-am născut!“. Evident c-am zîmbit, din nou. Și nu sînt singurul care zîmbește datorită Gabrielei. Ea știe să atingă oamenii și are potențial (enorm) de a construi lucruri și de-a face oamenii s-o urmeze, dar ca adult fără școală nu o va băga nimeni în seamă, oricît de deșteaptă și descurcăreață ar fi. Tot timpul mi-am imaginat școala ca pe o legitimație pe care o arăți controlorului într-un autobuz ca să poți ajunge la următoarea stație, iar ei erau de-abia la prima stație. Acum era momentul să îi ajut, nu mai tîrziu.
Eu și familia mea ne pregăteam să strîngem bani de la organizații caritabile, prieteni și rude ca să-i ajutăm să se mute într-o nouă locuință în Ploiești. Ne gîndeam să închiriem un apartament de două camere nemobilat pe care să îl mobilăm noi cu ce aveau nevoie. Am vizitat trei apartamente, perfecte pentru ei, dar cînd le spuneam proprietarilor că, de fapt, apartamentul era pentru o mamă cu copii fără posibilități, fețele lor se schimbau. În ciuda faptului că noi garantam pentru plata chiriei, le era teamă să primească „niște săraci care nu s-ar mai fi dezlipit de noua locuință“.
10 iunie 2018. Mama copiilor mă sună să îmi spună că i-a murit un frate care locuia în aceeași curte cu ei. Înmormîntările devin prilej de restabilire a ierarhiei statutare în familiile extinse, mai ales cele sărace care locuiesc înghesuite pe o suprafață cu mult loc de dat coate, iar ei nu făceau excepție. Rudele nu mai erau de acord să renunțe la anexa de 6 m2 în favoarea familiei lui Gabi și Beto. Așa că mama copiilor mă întreabă dacă am găsit o locuință pentru ei, pentru că acum ar fi un moment bun. Am înțeles cît de urgentă era situația cînd am aflat că un alt frate i a smuls ușa din balamale în semn de prietenie (familială). Eram la București și nu aveam cum să ajung la Ploiești. Așa că am apelat la mama și la tata, care și-au asumat dorința fiului lor și s-au dus a doua zi să încerce să îi ajute. Găsiseră o locuință care îi aștepta. Casa bunicilor de la țară.
Cu o lună înainte, ultimul meu bunic se stinsese din viață. Am mers la înmormîntare împreună cu mama și fratele ei și cu familiile noastre. Casa bunicilor de la țară, unde petreceam vacanțele de vară, rămăsese acum pustie. Nu mă gîndisem la această variantă pînă atunci și mi-era teamă ca nu cumva cei mici să se plictisească de stilul monoton de viață de la țară și să fugă de-acasă, chiar dacă Ploieștiul se afla la doar 15 minute distanță. Însă această decizie a fost cea mai bună pentru situația lor, pentru că le-a oferit stabilitate și sustenabilitate. Parțial.
Între timp, tatăl copiilor a intrat în închisoare. Da, există și un tată care a contribuit la această poveste cu mai mult decît cîțiva spermatozoizi și cîteva procese prin tribunale. Spre apărarea lui, nu și-a bătut niciodată familia și nu bea. Sînt multe de spus despre cum tratează sistemul judiciar și DGASPC (sistemul de protecție a copilului din România) oamenii fără școală. Acești oameni sînt complet depășiți de toate scrisorile și bobîrnacele pe care le primesc cu capul plecat din partea autorităților. Tatăl copiilor nu avea carnet de conducere și, pe vremea cînd mama copiilor vindea zarzavaturi la piață, o ajuta și îi aducea marfă cu mașina. Ea a fost prinsă fără autorizație de vînzare și a primit amenzi nenumărate, pe care nu le-a plătit. El a fost prins fără carnet de conducere de vreo șase ori și în final a intrat în închisoare. Mama copiilor are 4 clase și nu a lucrat niciodată cu contract de muncă. O duce capul și are grijă de copii, dar încă nu a învățat să-și planifice viitorul. Pentru că nu a putut. Pentru că nu a vrut. Ea știe… Toți banii care le intră în casă sînt alocația copiilor, ajutorul social (pe care nu-l mai primesc din cauză că s-au mutat) și cerșitul copiilor de sărbători.
Crăciunul lui 2018. Familia locuiește în casa bunicilor mei de șase luni. Gabi și Beto termină primul semestru la noua școală fără nici o absență nemotivată. Fratele mai mare merge și el la școală, dar în oraș, pentru a urma programul „A doua șansă“. A renunțat la școală acum patru ani pentru fotbal, apoi a renunțat și la fotbal. Dar încă mai are o șansă. Depinde de el cum o folosește. Îi vizitez cam o dată pe lună. Le-am cumpărat găini și rațe, care acum au crescut și fac ouă. Le am tras apă în baie și au toaletă în casă ca să nu mai iasă în frig la toaleta bunicilor din grădină. Le-am cumpărat un pat etajat de la IKEA pe care l-am asamblat împreună cu copiii de Crăciun. Am colectat donații, cadouri, jucării, haine de la prieteni și rude. Am vrut să aibă parte de un Crăciun memorabil pentru că nu știu cum va arăta următorul Crăciun.
Mă întorc acasă la părinții mei și mă gîndesc ce se va întîmpla cu casa bunicilor. Înțelegerea cu unchiul meu a fost să lăsăm această familie să locuiască acolo un an de zile, pînă la terminarea anului școlar, apoi vom lua o decizie. Din punctul de vedere al mamei și al unchiului, avem două opțiuni: fie vindem casa, fie unul dintre ei cumpără partea de moștenire a celuilalt, adică jumătate din valoarea casei și a terenului. Nici unul dintre ei nu își dorește să cumpere casa de la țară și nici măcar eu (nici nu aș avea cu ce). Din punctul meu de vedere, alegerea e mai dificilă pentru că nu există o altă soluție pentru acești copii și mama lor. Au nevoie în primul rînd de o locuință, fără chirie și fără riscul de a fi dați afară, iar copiii trebuie să continue școala (ideal, aceeași școală). O a treia opțiune, pe care am găsit-o în urma discuției cu mai mulți prieteni, ar fi să înființez un ONG și să strîng donații de la oameni și firme pentru a pune pe picioare un proiect social în casa bunicilor, pe care îl voi numi de acum încolo Ograda.
Din păcate, nu am cîștigat la Loto (încă). Așa că voi încerca încă un lucru pe care nu l-am mai făcut niciodată. Vreau să strîng donații de la oameni ca tine și ca mine, oameni care încă mai cred în schimbare în România pentru a demara acest proiect. Dacă strîngem donațiile de care avem nevoie pentru a prelua pe numele ONG-ului jumătate de casă pînă la finalul verii, atunci organizația non-profit pe care tocmai am fondat-o împreună cu părinții mei va fi responsabilă pentru implementarea acestui proiect social în ograda bunicilor. Scopul proiectului este de-a ajuta persoanele excluse social și de-a le oferi stabilitate și educație copiilor aflați la început de drum. Pentru mai multe detalii, poze și filmulețe cu Gabi și Beto, caută pe Facebook grupul OGRADA sau scrie mi (orice și oricînd) la mihai.leontescu@hotmail.com. Ograda este, pînă la urmă, a noastră, a tuturor. Ce se întîmplă în ea ne va afecta și nouă viitorul.
După cinci ani de studii în Suedia, Mihai Leontescu s-a întors în România, ca să lucreze pentru Ambasada Suediei la București, iar mai apoi, să înființeze un ONG care are drept scop să ajute persoanele excluse social, în special copiii.
Foto: flickr
