Cînd a intrat pe uşa apartamentului, după o zi de muncă, Erica a rămas uimită să vadă prin casă flori şi lumînări aprinse. „Ce se întîmplă? E ciudat...“ Următoarea amintire e despre cum se uitau împreună la un colaj de fotografii de-ale lor, de cuplu. „Tot mi se părea straniu.“ Nu era Sfîntul Valentin. Ce-i drept, observase recent în apartament o cutie şi credea că i-a comandat pantalonii pe care şi-i dorea pentru alergat.
Încet, o conduce spre dormitor şi, acolo, Erica descoperă petale de trandafir. Se gîndeşte amuzată: „Trebuie să fie nişte pantaloni de fugit foarte speciali.“ Primeşte cutia şi o deschide. Înăuntru – o altă cutie. La fel, în aceasta, o altă cutie, mai mică. Cînd o desface pe ultima, înăuntru găseşte un inel. „M-am pierdut cu firea în acel moment. Am început să plîng. M-a cerut în căsătorie. Am zis «da».“
Surpriza nu s-a încheiat, însă. Au plecat la restaurantul lor preferat şi, acolo, Erica îi vede reuniţi pe toţi prietenii apropiaţi. „Ne-au felicitat pentru logodnă. Am început să plîng din nou.“
Era decembrie 2012 cînd Erica Jackson a fost cerută de soţie de către Oana Popescu.
„Nu-mi pot imagina viaţa fără ea. Am vrut să-i arăt că îi sînt devotată. Ştiu că înseamnă mult pentru ea să fie căsătorită“ – îmi povesteşte, în engleză, Oana Popescu, aşezată pe canapeaua din apartamentul cuplului şi îmbrăcată într-o rochie de seară, roz-neprovocator, cu decolteu. Părul ei negru, tuns scurt, în contrast cu faţa luminoasă, îmi aminteşte ceva din stilul emo, fără ca vreo şuviţă să-i acopere ochii mari. Are 28 de ani şi s-a născut şi a copilărit în România. Se află în Statele Unite din 2001, mare parte din această perioadă trăind-o în Washington DC. Capitala americană e şi oraşul în care locuieşte acum împreună cu logodnica ei, Erica Jackson, într-un cartier la modă printre cuplurile de acelaşi sex.
Erica, de 33 de ani, este o afro-americancă mică de statură. Nu-mi pare genul de femeie care să verse uşor lacrimi. Cel puţin aşa îmi lasă impresia braţele ei vînjoase, de femeie sportivă, şi două dintre obiectele sale, suspendate de pereţii casei: bicicleta de acrobaţii, fără frîne, cocoţată pe un suport din bucătărie, şi snowboard-ul, prins ca un tablou, pe un alt perete din living.
Cele două femei sînt împreună de peste trei ani, iar ceremonia de nuntă şi-o doresc pe o plajă, alături de prieteni şi familie. N-au stabilit cînd o vor face. Probabil, după noul început pe care-l visează, printre alte locuri, în California, unde se gîndesc să se mute fără bagaje şi fără grijile din urmă. De altfel, prima fotografie pe care mi-o arată Erica este cu ea şi Oana în apropierea podului Golden Gate din San Francisco.
De la poze în care sînt îmbrăţişate, de la dragoste şi pînă la vise multe, cele două tinere au tot ce dă gustul însiropat al unui cuplu. Asta nu o împiedică pe Erica să constate că sînt o mulţime de lucruri pe care şi le doreşte, iar cuplurile heterosexuale le au. „Oana şi cu mine vrem să ne construim un viitor împreună. Vreau să merg la spital şi să pot fi în aceeaşi încăpere cu partenera mea. Vreau ca de soţia mea să se aibă grijă după ce mor.“
De aceea, Erica Jackson califică drept „minunată“ hotărîrea Curţii Supreme a Statelor Unite de a declara neconstituţională o parte dintr-o lege, numită „Defense of Marriage Act“ (DOMA), care nu permitea oferirea de beneficii federale familiilor homosexuale, chiar dacă erau căsătorite legal în statele americane care acceptă acest lucru. Totul pornea de la faptul că respectivul act normativ definea căsătoria ca o comuniune între un bărbat şi o femeie.
În momentul de faţă, sînt 13 state, plus capitala americană, care permit căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Cele mai multe state o interzic, însă, în timp ce în cîteva sînt permise doar uniunile civile sau parteneriatele. Sentinţa instanţei supreme americane nu obligă în nici un fel statele care nu permit acest tip de mariaje să-şi schimbe normele locale. (Într-un alt caz, legat de un referendum din California care a dus la oprirea oficierii căsătoriilor gay, Curtea Supremă, evitînd, practic, să ia o decizie, a ridicat interdicţia în respectivul stat, aşa că, acum, acestea sînt permise din nou, acolo.)
De exemplu, pînă la hotărîrea din 26 iunie în privinţa DOMA, dacă unul dintre partenerii dintr-o familie homosexulă murea în luptă, în timpul serviciului militar, cel rămas în viaţă nu avea dreptul să primească pensia de urmaş de veteran, deşi era vorba de o căsătorie legală între cei doi. O altă situaţie, care a născut drame, priveşte cazurile în care un cetăţean american se căsătorea cu o persoană de acelaşi sex, de altă naţionalitate. Spre deosebire de mariajul dintre o femeie şi un bărbat, care deschidea calea spre cetăţenia americană pentru persoana cu o altă naţionalitate, în cazul cuplurilor homosexuale prevederea nu se aplica. Conform unui studiu din 2011, realizat de Institutul Williams, 28.000 de cupluri de acelaşi sex se aflau în această situaţie, în care un membru era american şi celălalt nu.
După rezolvarea cazului de la Curtea Supremă, la începutul lunii iulie, Traian Popov, un imigrant din Bulgaria, a devenit primul membru al unei familii gay care a primit dreptul de rezidenţă permanentă (green card-ul) pentru că era căsătorit cu un american. Locuia de 15 ani în Statele Unite şi era căsătorit cu Julian Marsh. Cu toate acestea, stătea legal în SUA pe baza vizei de student, terminînd trei masterate şi acum fiind înscris la doctorat.
Oana Popescu nu se află într-o astfel de situaţie căci este deja cetăţean american. Totuşi, s-a bucurat şi ea de declararea ca neconstituţională a părţii din legea care considera căsătoria drept uniunea dintre un bărbat şi o femeie. „E minunat, dar ar fi trebuit să existe de ani de zile.“ Şi ea, dar şi Erica, deşi au o fotografie cu familia Obama pusă pe un raft al bibliotecii, sînt dezamăgite că administraţiei i-a luat atît de mult timp ca să acorde atenţie problemelor cuplurilor de acelaşi sex. Pe scurt, s-au cam simţit băgate sub preş, deşi comunitatea LGBT l-a susţinut pe Barack Obama în alegeri.
În ziua sentinţei de la Curtea Supremă, în faţa clădirii care aduce puţin cu Ateneul din Bucureşti, sute de oameni s-au adunat pentru a susţine drepturile homosexualilor. Un cor de bărbaţi cu tricouri roşii cînta imnul Statelor Unite. Un pastor şi cîţiva credincioşi de-ai săi se ţineau de mînă în mijlocul mulţimii şi militau pentru o sentinţă favorabilă, căci „este doar o treaptă spre momentul în care toţi oamenii şi toate grupurile vor fi incluse în comunitatea lui Dumnezeu şi protejate de drepturile oferite de Constituţia Statelor Unite.“ „Amin, amin“ – au îngînat imediat înălţătorii de rugăciuni. Mulţimea era jovială şi cu oameni de toate categoriile – de la cei îmbrăcaţi la costum de bussiness-man, pînă la cei îmbrăcaţi în costum de ciclism. Steagurile curcubeice – la tot pasul. „Dragostea nu cunoaşte limite. Nici justiţia.“ – un panou fluturat de o doamnă.
Ştirea hotărîrii judecătorilor a fost adusă de tineri care au ieşit fugind din clădirea Curţii Supreme şi au dat hîrtiile reporterilor campaţi sub umbrarele împotriva soarelui, care dogorea de te lua leşinul. În secunda a doua, mai toţi participanţii la demonstraţie au început să se holbeze la telefoanele mobile pentru vedea ce scriu site-urile de ştiri. O tăcere de cîteva secunde, apoi un vuiet prelung şi ţipete se aud de peste tot. Cîţiva încep să plîngă. „DOMA a murit!“ exclamă, de parcă erau la exorcizare, Tom şi Robert. Cei doi bărbaţi solizi se strîngeau în braţe şi îşi mai dădeau cîte o palmă voiniceşte pe spate, aşa cum fac prietenii buni, ştiind că usturătura loviturii e, de fapt, afecţiune.
„Nu mai sîntem trataţi drept cetăţeni de mîna a doua în statele în care putem să ne căsătorim în mod legal“ – explică Tom, de 50 de ani. E căsătorit de 14 ani cu Robert, un ex-infanterist marin, care are în mînă un drapel mic, multicolor. Fostul militar recunoaşte că au început să-i curgă lacrimile cînd a aflat decizia. Compară senzaţia cu sentimentul trăit de est-europeni cînd s-au eliberat de sub comunism. Pentru cei doi soţi, ceea ce a decis Instanţa Supremă din Statele Unite e un semn că schimbarea are loc, că nu mai trebuie să fie o problemă morală de cine eşti atras şi pe cine iubeşti. Amîndoi pleacă bucuroşi de lîngă mine. Sunetul pantofilor răsună pe trotuar, iar Robert flutură voios steagul din mînă.
Tot peste 50 de ani au Karin şi Anne. În faţa Curţii Supreme, purtau tricouri albe pe care scria cu roz: „Unele gagici se mărită cu alte gagici. Nu vă mai bateţi capul, asta e.“ Aveau în picioare tenişii cu dungi, folosiţi la petrecerea lor de căsătorie, din urmă cu o lună şi jumătate. Trăiesc şi împreună de 12 ani, au copii şi sînt blonde drăguţe.
Karin e surprinsă. „Adevărul e că nu credeam că se va întîmpla aşa ceva în timpul vieţii noastre.“ Aceeaşi uimire au avut-o cînd au văzut că un referendum de anul trecut, din statul în care locuiesc – Maryland –, a dus la legalizarea la nivel local a căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex. „Situaţia s-a schimbat atît de mult în ultimii ani.“
Într-un interval de zece zile înainte de verdictul Curţii Supreme şi după aceea, jurnaliştii de la NPR, radioul public american, au semnalat şase atacuri violente asupra unor membri ai comunităţii LGBT, petrecute în capitala americană – cazuri de împuşcături fatale, înjunghieri sau agresare fizică gravă. Dosarele nu au fost calificate de poliţie drept atacuri motivate de ură.
Washington DC e un oraş prietenos cu homosexualii şi lesbienele – cel puţin aşa e descris de Erica Jackson şi Oana Popescu, cele două tinere recent logodite. „În anumite zone, nu am nici o ezitare să-mi arăt afecţiunea faţă de Oana sau să ne ţinem de mînă. În anumite cartiere, sîntem atente cum interacţionăm.“ După cum povesteşte Erica, are loc o migraţie a unei populaţii cu venituri ridicate în zone cu un grup mare de afro-americani mai săraci. Se nasc tensiuni în privinţa prezenţei albilor, dar şi a persoanelor gay, pentru că fac parte din categorii sociale mai bine plătite. În acest sens, relaţia ei cu Oana să află şi sub semnul unei relaţii interrasiale. Se strigă după ele pe stradă, sînt uneori batjocorite. De cele mai multe ori, agresorii sînt bărbaţi. „Afro-americani“ – completează Oana, persoane care nu văd cu ochi buni un cuplu format dintr-un alb şi o persoană de culoare şi, cu atît mai mult, între femei din cele două grupuri. Cînd sînt pe stradă şi simt că situaţia poate deveni periculoasă, preferă să schimbe direcţia de mers.
De cînd e în SUA, Oana nu s-a mai întors în România, iar acum, relaţia cu Erica o împiedică să se gîndească la o vizită în Bucureşti. Nu ştie cum ar reacţiona oamenii, mai ales că a fost în situaţia în care inclusiv mama ei, aflată şi ea în Statele Unite, a acceptat greu că Oana că este lesbiană. Fiica pune totul pe seama originii româneşti şi a felului în care românii îi tratează pe homosexuali.
Cu toate obstacolele legale existente, tinerele nu-şi amintesc să nu fi putut face ceva în SUA pentru că sînt împreună. Ericăi i se pare totuşi ciudat că e atît de aprinsă problema căsătoriei între persoanele de acelaşi sex. „Cu toţii contribuim cu taxe, contribuim în societate, dar, în acelaşi timp, îmi negi dreptul de a fi împreună cu partenerul meu. E ridicol. În alte ţări, nu e nici o problemă. Adică au lucruri mai importante de rezolvat – de exemplu, sistemul de asigurări sociale, nu faptul că eu vreau să mă căsătoresc cu o femeie.“
Chiar dacă s-au bucurat de decizia în cazul DOMA, Erica şi Oana îşi asumă un fel de declaraţie că îşi controlează viaţa, fără a le păsa de ce cred guvernul, politicienii sau alţii despre relaţia lor. Merg împreună la petreceri sau la nunţi, paginile lor de Facebook sînt pline de poze împreună. „Contează să faci bine, să fii un om bun“ – subliniază Erica. „Dragostea e dragoste.“
Octavian Coman este jurnalist.
Foto: A. Sandu
