Un oraș numit Dilematia

Dilematix mi-a spus că s-a născut într-un oraş unde nu s-a inventat tristeţea. În Di­lematia nu există nori, tunete sau ful­ge­re. Cînd plouă, e senin şi linişte. Iarna, ză­pada se aşterne doar pe trotuar, nu şi pe şo­sele. Acolo nu există accidente, nici am­bu­te­iaje, nici boli. La ei, nu se duc la spital decît cei care nu se pot opri din rîs. În oraş nu se fu­mează, nu se bea, nu există poluare. Di­le­matia este oraşul unde toţi ar vrea să tră­iască.

Elena BĂLAN

În oraşul lui Dile nu există stîlpi de înal­tă tensiune, nici conducte subterane. Casele sînt 100% independente. Acoperişurile ca­selor sînt din panouri foto-voltaice. Au for­mă sferică pentru a amortiza şocurile seis­me­lor, iar zgîrie-norii sînt cilindrici, pentru a permite aterizarea ozeneurilor. Nu există cîini vagabonzi pe străzi, iar oraşul are pro­tecţie antiaeriană, bazată pe ele­ctro­mag­neţi. În plus, oraşul e susţinut dea­su­pra no­rilor de trei supermagneţi. Asta ex­pli­că şi mer­sul săltăreţ al lui Dile. Toate a­ceste in­for­maţii au fost furnizate în mod ofi­cial de am­basadorul Dilematix.

Cosmin TUDOR

Dilematix îmi spune că oraşul lui sea­mă­nă cu un acvariu. Pe străzi poţi vedea cum se deplasează pe trotuare, pavate cu scoici, multe steluţe de mare, caracatiţe gri şi cam posomorîte. Dacă te uiţi mai atent, des­coperi că, de fapt, fiinţele astea marine sea­mănă cu nişte oameni trişti. Starea li se da­torează faptului că Dumnezeu nu i-a hră­nit cam de mult cu puţină ploaie caldă de va­ră. Casele acestui oraş au pereţii ro­tun­jiţi şi, ca plante de interior, sînt alge gi­gantice.

Oana MANEA

Cele mai fericite picioare sînt cele ce dan­sează step, lăsîndu-se în voia şi în exta­zul ritmului. La mine-n oraş toată lumea ştie să danseze step. Învăţăm cu cea mai pură răbdare, se oferă importanţă fiecărui pas. Picioarele noastre intră în pantofii spe­ciali de step (cu toc glazurat de plăcuţe fine de fier). Cel mai mult îmi place cum plutesc dan­satorii pe scenă.

Maria MILEA

Şuvoaie de apă au început să curgă pe străzi, inundînd oraşul. Eram disperaţi. Dar, pînă ce apa să ne treacă de piept, ne‑au crescut branhii. Rondurile de flori s‑au trans­­format în recifuri de corali. Peşti de turtă dulce se mişcau de colo-colo. Din zo­na Cir­cului au scăpat cîţiva căluţi de ma­re, însă au fost ascultători şi s-au întors sub cor­tul de culoarea fisticului. Culorile erau su­perbe sub apă! Oraşul mi se părea prins în­tr-o gheară de crème brûlée. Însă eu fiind buf­niţă, i-am spus lui Dilematix că nu sînt în­cîntată să trăiesc într-un paradis ac­va­tic…

Andreea POŞIRCĂ

Am locuit cîndva într-un oraş-piramidă, pe vremea lui Tutankhamon, un faraon foar­te mic (de vreo 18 cm). Eu eram cel mai bun prieten şi cel mai bun scrib al lui. Într‑o zi mi-a mărturisit că cel de-al doilea pre­nu­me al său, cel pe care nimeni nu-l mai ştia, este Dilematix. Am notat asta în jur­na­lul meu şi, la moartea faraonului, am pus în­sem­nările în sarcofagul lui, ca să nu mai ştie nimeni secretul. Cînd arheologii au des­chis sarcofagul, în mod ciudat, n-au mai gă­sit jurnalul. Cred că faraonul a luat cu sine în­semnările mele, în lumea morţilor. E po­sibil însă ca paginile să se fi dezintegrat, căci erau făcute dintr-un material prost?! A­ceasta este întrebarea.

Teodor MOLDOVEANU

Dilematix mi-a spus că oraşul din care vine el avea o singură casă. Oraşul acesta era plasat pe un cîmp pustiu. Călătorii care tre­ceau prin oraş se mirau, constatînd că poa­te exista atîta pustietate acolo. Dar lu­cru­rile s-au schimbat cînd Dilematix a cres­cut şi s-a hotărît să facă acest spaţiu să-şi me­rite numele de oraş. Dilematix a plecat la New York şi a angajat nişte constructori de top. Construcţiile au mers bine, acum ora­­­şul are autostrăzi, casele au faţade din pa­­nouri solare, iar casa lui Dilematix nu mai e, de mult, singura din oraş.

Gabriel TOMESCU

La noi în oraş, cerul devenise o pastă al­bastră, pentru că cineva s-a jucat într-un la­bo­rator cu nişte pastă de dinţi. Dilematix era acela! Luase o notă mai mică la chimie şi voia s-o repare. Dar nu i-a reuşit ex­pe­ri­men­tul! A luat o pastă de dinţi şi o periuţă şi a început să pună peste ele acid clorhidric şi azotic. Şi buuum! Cerul s-a făcut al­bas­tru! Toată lumea din oraş s-a speriat. Doam­­na profesoară i-a văzut straniul ex­pe­riment şi, sincer, avea o faţă cam supărată. E clar, Dilematix nu trece la chimie.

Andreea IONESCU

Ghici cum era la mine în oraş? În oraşul meu era mereu mare zarvă. Brutăriile erau pli­ne de oameni dornici să mănînce o pîine, ma­gazinele aveau produse proaspete, far­ma­ciile aveau medicamente la jumătate de preţ. Ceasul cel mare din Centru era aco­pe­rit cu aur şi arăta mereu ora exactă. Toată lu­mea avea serviciu. Străzile erau pavate, pe trotuare nu erau parcate maşini şi toate ca­sele aveau paratrăsnet. Era aşa de curat pes­te tot, iar copacii străjuiau fiecare stra­dă.

Maria COMAN

Am locuit cîndva într-un oraş-piramidă. Aco­lo m-am lovit la cap cînd m-am urcat pe bloc ca să admir lumea de sus. M-am trezit în­tr-un spital în formă de cub, pe o masă de pia­tră. O mumie voia să-mi scoată creierul cu un cîrlig. Dar prietenul meu, Dilematix, a oprit-o. Dile mi-a spus că mumia era doc­torul şi că eu aveam amnezie. Apoi, s-a o­fe­rit să‑mi arate el oraşul. Poate aşa o să-mi re­ca­păt memoria. El mi-a arătat Poliţia, în for­mă de piramidă, unde nişte mumii pu­neau capcane pentru hoţi. Şi Primăria era o pi­ramidă. Mi se părea că Dilematix e fa­ra­o­nul însuşi.

Alexandru ZĂVOIANU

Cînd l-am întrebat pe Dilematix cum se nu­meşte oraşul de unde vine, mi-a răspuns: No­hando City. Mi-a spus că acolo nu există po­luare de nici un fel, mijloacele de trans­port sînt eco, iar clădirile seamănă cu pi­ra­midele Egiptului. Lumea lui Dilematix are, în loc de cer, un acoperiş uriaş ca o cupolă. Oa­menii sînt buni la suflet, iubesc ani­ma­lele şi nu se ceartă între ei. Nohandezii sînt mari iubitori de muzică, îl iubesc pe Mi­chael Jackson pentru că are melodii op­ti­miste. Dile însuşi locuieşte pe strada Flo­wer şi are o vilă nemaipomenită. Pare cons­truită din lemn, dar, de fapt, este din piatră şi are un basorelief abstract.

Lucia JIPA

În oraşul meu aerian mă agăţ de păsări pen­tru a călători. Merg, merg, merg şi, deşi ating viteza sunetului, abia ajung. Merg spre redacţia Dilemei Electronix, o clădire cu scut antiextraterestru şi, în timp ce în­cerc să parchez mijlocul de transport, îl văd şi pe Dile. Îl salut şi îmi spune că e ocupat, a­re de citit cele un milion de compuneri pri­mite de la copii. Îl las pe Dile şi mă întorc la treaba mea. Uff! Ce mare este oraşul a­ces­ta! 

Teodor MUŞAT

În oraşul acela, peste tot erau panouri pe care scria: „Dilematix! E cel mai tare!“ sau „Cine e cel mai frumos din lume? Di­le­ma­tix!“ Într-un fel, era bine, pentru că Di­le­ma­tix se simţea în centrul atenţiei, dar era şi rău, căci orice greşeală a lui ar fi fost ob­ser­vată. Oricum, era o vedetă! La tine în o­raş, Dilematix, aş vrea să trăiesc toată via­ţa!

Andreea LECA

Vorbeam cu Dilematix despre copilărie: „Pe străzile oraşului meu creşteau bambuşi lungi, ce mă adăposteau de ploile de vară. Îmi plăcea să stau în ploaie şi mama să stri­ge neîncetat după mine. Vegetaţia era spe­cifică Africii, mult verde înconjura oraşul. A­veam şi un prieten, un cimpanzeu. Tot tim­pul îl împărţeam frăţeşte. A dispărut fă­ră urmă, într-o zi, după o furtună.“ Di­le­ma­tix suspina şi nu mai putea să lege cu­vin­tele între ele, aşa că l-am rugat să se o­preas­că.

Denisa PĂNESCU