Un han, un călător...
Mătuşa mea urma să mă dea la un domn să mă înveţe ştiinţele şi bunele maniere. Mă va desparţi şi de sora mea mai mare, care se va duce la o şcoală pentru fete. Mi-l imaginam pe acel viitor profesor al meu gras, cu barbă, cu ochelari şi cu chelie. Tot timpul nervos, tot timpul la costum. Şi eu voi urma să fiu la fel. Nu mă voi mai juca, nu voi mai cînta şi nu voi mai rîde. Aşa erau toţi domnii pe care îi văzusem că stau alături de mătuşa mea. Hangiţa a venit şi la masa noastră. Mătuşa mea a primit un vin fiert şi aromat. Se simţea mirosul său chiar şi de la distanţa dintre mine şi cană. Eu şi sora mea am primit ciocolată caldă. Cît timp sorbeam din băutură, un domn a venit mai aproape de masa noastră. Era un bătrîn cu pălărie şi haine zdrenţăroase. Chipul nu i se vedea, doar sclipirea ochilor galbeni. Se sprijinea de un baston din lemn roşu, care avea în vîrf legată o bocceluţă. – Mă scuzaţi! spuse, cu o voce răguşită, dar blîndă. Pot să stau alături de voi la masă? Tuşa l-a privit superior şi a stat o clipă să se gîndească. S-a uitat la noi şi a spus: – Fie. Dacă chiar nu sînt alte mese în acest han arhiocupat…, spuse ironic şi se uită la mesele goale de lîngă noi. – Vă mulţumesc! răspunse bătrînul şi îi zîmbi. Se aşeză lîngă sora mea şi îşi puse bastonul lîngă el. Se uită la amîndoi pentru o clipă şi spuse: – Deci, copii, ce veţi face în această iarnă? Cîte cadouri veţi mai primi? Cum vă veţi mai distra? – Crăciunul şi sărbătorile s-au terminat, răspunse mătuşa în locul nostru. S-au distrat destul. Acum este timpul să înveţe. – Dar sărbătorile nu s-au terminat, spuse mirat şi ofensat bătrînul. Nu aţi auzit de cel de-al treilea Moş care urmează să vină şi să împartă cadouri? – Nu, am răspuns noi sfioşi. – Ei bine, există. Şi se supără foarte des cînd este uitat, mai ales că el dă cele mai frumoase cadouri. Acest Moş mi-a spus mie să vă dau cadourile pentru voi, a zis şi şi-a luat bastonul. A desfăcut acea bocceluţă şi şi-a băgat mîna în ea, căutînd. – Pentru această minunată fetiţă, o eşarfă! spuse şi scoase o eşarfă de mătase albastră, pe care i-o dădu surioarei mele. Şi pentru acest voinic, o pană cu care să scrie cele mai frumoase lucruri! Scoase o pană şi mi-o întinse. Nu mi se părea un dar aşa mare. Eu nu voiam să scriu, eu voiam să mă joc. Era o pană roşie, şi în capăt mov. Se mai vedea şi puţin galben pe la margini. – Această pană este a unui phoenix, mai spuse el. Poţi scrie cu orice culoare doreşti. Te va ajuta foarte mult. Nu are nevoie de cerneală şi nu se rupe! Tuşa pufăi dezaprobator. Nu credea în astfel de lucruri. Nici eu nu aş fi crezut, dacă aş fi primit-o de la altcineva. Dar acel domn misterios şi fermecător sigur avea dreptate. – Şi acest Moş de unde vine? a întrebat sora mea, mîngîindu-şi eşarfa. – Ei bine, ca toţi Moşii: din speranţă, veselie şi imaginaţie. A fost creat demult de un băieţel din îndepărtata Islandă. Acel băieţel era sărac şi muncea mult. Părinţii lui rar îi luau cadouri, nu din răutate, ci din neputinţă. Băieţelul, după un Crăciun sărăcăcios, a început să plîngă. Ştia că nu e vina părinţilor săi, nu era egoist sau lacom, dar toţi copiii de la şcoala sa aveau cadouri alese. El nu avea nimic. Era trist. O lacrimă pură ar fi trebuit să cadă în zăpadă, dar au căzut patru sute cincizeci şi două. Din omăt s-a format un vîrtej, iar din vîrtej a ieşit acest Moş. Un Moş ce dă cadouri numai copiilor care merită, care sînt trişti, care au nevoie de puţină veselie. – Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe Moş personal? a întrebat sora mea. – Îl cunosc atît de bine, încît aş spune că sînt chiar eu, răspunse bătrînul cu un chicotit. Mă tot gîndeam la acel Moş şi la bătrînul din faţa mea. Mă gîndeam dacă or fi aceiaşi. Ar putea fi, dar atunci de ce a spus că nu este chiar el Moşul? Dar mai mult mă gîndeam la băiatul din Islanda. El merita cadouri mai mult decît oricine. Dar oare şi eu eram la fel de merituos ca el? – Şi ce a primit băiatul? am întrebat eu. – Păi, el era un caz special, aşa că a primit şaptezeci şi trei de cadouri. – Şaptezeci şi trei?! am exclamat eu şi surioara mea în cor. – Da. Acum are propria sa bibliotecă unde vin toţi copiii şi citesc cele mai frumoase poveşti. – Şi acest Moş cînd apare? întrebă de data asta tuşa, care părea a fi şi ea puţin interesată. – În timpul iernii. Şi doar o dată pentru fiecare persoană în parte. Fie ea copil sau adult. – Vine şi la adulţi? întrebă mătuşa gînditoare. – Ai uitat de pălăria cu pană de fazan de acum doi ani? spuse şoptit bătrînul. – Aaahhh! exclamă mătuşa. Din cîte ştiam, tuşa spusese că a primit-o de la un prieten din străinătate, căci asta scria pe un bileţel. Bătrînul s-a uitat afară, pe geam, apoi a oftat. – Îmi pare rău, copii! Dar trebuie să plec. E nevoie de mine, a spus şi s-a ridicat luîndu-şi toiagul. Şi-a aranjat haina şi m-a privit fix: – Apropo… nu uita ca mîine să vii cu pana de acasă! Ca prin minune, hainele sale zdrenţăroase s-au transformat într-un costum negru. Toiagul său mare s-a făcut un baston şi pălăria uriaşă era un joben. Pe braţul drept avea un palton. Şi l-a pus, a deschis uşa de la han şi a plecat. Mircea Andrei FLOREA, clasa a VII-a, Şcoala nr. 197, Bucureşti
