Salut... ăăă... bănuiesc că ar trebui să mă prezint. Numele meu este Înger. Înger şi atît. Deşi nu m-am mai uitat de cîteva decenii în oglindă, pot garanta că, de îndată ce mă vei întîlni, te vei izbi de o imagine clară, lucitoare, a unei fiinţe albe ca neaua, cu şase aripi, fără riduri – sper eu (cîteodată timpul nu îi iartă nici pe îngeri). Legendele îngereşti spuneau că, din momentul în care devii înger ori avansezi în gradul de serafim (cazul meu), primeşti printr-o taină încă necunoscută, sub aripă, un suflet. Partea mai ciudată aici este că nu ştiam cine, cine putea fi protejatul meu? Iar ca urmare, am călătorit peste mări şi oceane, peste fluvii şi multe unităţi de relief răutăcios de înalte, pentru a-l descoperi. Puteam să pun pariu că era un prinţ sau un viitor duce, cineva leit cu mine. Aşa mi se spusese.  

Cîteodată, unele călătorii sînt mai bizare decît par. Cel puţin asta am aflat pe propria-mi piele cînd, în timpul zborului, am constatat cu stupoare că pot fi văzut de oameni. Dar nu de orice oameni, ci de braconieri. Aţi auzit bine, braconieri de îngeri. 

Poc! Zbură un glonţ pe lîngă urechea mea. 

Poc! Veni altul, ce mă rată la mustaţă. 

– Măi, Ioane! Pot jura că asta-i cea mai mare păsăruică pe care am văzut-o. Eşti sigur că facem bine ceea ce facem? întrebă unul dintre vînători. –  Cred, Bade, că nu degeaba vînătorii ăsteia i se spune braconaj! Pentru că acum sînt cele mai gustoase vînaturi. Cine ştie, poate mîine găsim pe cer o balenă zburătoare! 

–  Aaa... abia aştept să văd faţa nevesti-mii cînd oi aduce acasă o frigăruie atît de mare! 

–  Mda, şi cu şase aripi! îl completă celălalt. 

Pînă minţile lor cam încete reuşiră să proceseze ceea ce tocmai văzuseră pe cer şi să scape o exclamaţie suficient de puternică pentru a trezi şi morţii: ,,Şase aripi??!!!!!!!!!!“, eu deja mă aflam departe, adîncit în gînduri.  

Tocmai scăpasem de o primă ameninţare. Ştiam prea bine că ăst tărîm era periculos. Totuşi, nu asta trebuia să mă îngrijoreze cel mai tare. Vestea şoc venise tocmai cînd am ajuns în zonele pline de suflete şi sufleţele. Cît eram eu de înger, simţeam că am să leşin. Sute! Mii! Mii de fiinţe se perindau pe străzi, nestingherite. Care dintre ele o fi fost protejatul meu? Era ca şi cum aş fi căutat acul în carul cu fîn. 

– Ah, gîndeşte! Gîndeşte! îmi tot spuneam, în timp ce planam deasupra atîtor muritori (de data asta fără a mai fi văzut).  

Nu prea aveam sorţi de izbîndă, doar dacă... da. Asta era. Regula spune că-ţi poţi găsi protejatul numai cît timp el este copil. Pe dată lucrurile începură să se limpezească. În toată lumea, există doi oameni care mă pot ajuta: Moş Crăciun şi Moş Nicolae. Ambii îi cunosc pe toţi copiii din lume. Am meditat vreme îndelungată pe cine să aleg, pentru ca în final să-mi ascult motto-ul care nu mă dezamăgise niciodată: ,,Lasă-ţi destinul să decidă, pentru că el într-un fel sau altul se va adeveri“. Şi aşa am făcut. Am dat cu banul. Moneda a zburat, cerculeţul s-a învîrtit în aer... cap! Căzuse cap. 

– Dacă aşa vrea destinul, Moş Crăciun să fie!  

Aşa că, ţuşti spre Laponia, tărîmul răspunsurilor, dar şi al jucăriilor inimaginabile. Curînd aveam să constat că alegerea pe care o făcusem chiar părea cea mai bună. De ce? Simplu. Pentru că pretutindeni unde priveam în fabrica Moşului, vedeam numai tehnologie sofisticată, benzi rulante de jucării, calculatoare ultramoderne şi spiriduşi isteţi-foc.

– Ziua bună, domnule Înger! Te putem ajuta cu ceva? mă întîmpină un spiriduş, scriind de zor într-un registru. 

– Sigur! Aş dori să-l văd pe Moş Crăciun, într-o problemă de grad dumnezeiesc, dacă se poate. 

– Aha, aha, da... zicea spiriduşul fără a mai conteni din scris. Aveţi programare? mă întrebă, aţintindu-mă cu ochii săi de un verde-smarald. 

– Nu, dar... 

– În acest caz, magia Crăciunului vă poate ajuta numai sîmbăta şi duminica între orele 14 şi 18. 

– Nu înţelegeţi. Am nevoie disperată de arhivele voastre. 

– Şi eu am nevoie de cîţiva centimetri în plus. Ţi se pare că mă plîng? 

– Ce se întîmplă aici, Hapciu? interveni un alt spiriduş. 

– Acest domn crede că dacă are autoritate... 

– Mă ocup eu de aici, Hapciu! Ia o pauză. 

Aşa m-am trezit condus de binevoitorul spiriduş Tic-Tac către o încăpere numită Camera Computerelor. 

– Şi, cu ce vînt pe la noi? 

– Cu vînturile polare, bineînţeles, i-am răspuns nonşalant. Ele sînt foarte friguroase, iar cîteodată te cam fac să uiţi de ce ai venit. 

– Observ. 

– Aş avea nevoie de un copil căruia să-i fiu înger păzitor, unul care să semene cu mine. Adică bun, cuminte, cu stare... să fie... făcut parcă pentru mine. 

– Hmm... din nefericire nu prea avem mulţi copii care să îndeplinească asemenea cerinţe. Cei bogaţi sînt răi, iar de Crăciun nu primesc decît cărbuni din partea noastră, pe cînd cei foarte cuminţi sînt săraci, oneşti, iar noi nu-i putem ajuta decît cu un mic dar pe an. 

– Arătaţi-mi-i pe cei cuminţi. 

 Aşa că spiriduşul îmi înşiră în faţa ochilor vreo şase saci cu poze şi 20.000 de gigabiţi tot cu poze. Pentru început, scoase conţinutul primului sac, iar o mare de imagini năvăli peste mine, încît a fost  nevoie de toate cele şase aripi pentru a putea zbura din calea lor. 

– Ai văzut pe cineva care ţi-a atras atenţia? strigă piticul. 

– Nu, nu... nu cred că aş mai dori să caut prin saci! Aveţi o variantă online de căutare, ceva mai puţin solicitantă? 

– Sigur că da. I se spune hi5! Ia loc să vezi! Majoritatea copiilor cred că deja şi-a găsit îngerul păzitor. 

– Ce scrie acolo? În-ge-raş Dul-ce? Un înger din poveşti, Înger de ciocolată... Domnule Tic-Tac, chiar nu glumeai! Majoritatea copiilor şi-a găsit un înger, majoritatea îngerilor şi-a găsit un copil, numai eu am rămas de izbelişte. 

– Nu dispera, îngerule, mă linişti Tic-Tac. Ce ai spune, să dai un anunţ la Mica publicitate? Cine ştie, poate că anunţul va fi văzut de copilul potrivit. Nu eşti nici primul, nici ultimul care a făcut aşa ceva. 

M-am apropiat mai atent de ziarul pe care spiriduşul tocmai îl scosese, şi am citit: ,,Înger Hip-Hop caut partener de cîntat la festivalul de la Mamaia, contact 12345“, „Înger al dragostei, Cupidon, caut adolescent pentru a-l săgeta, contact 0000“, „Caut Arhanghel majordom, pentru o servire dumnezeiască, contact 3535“. 

 – Să ştii că nu este o idee rea. Mulţumesc pentru ajutor, prietene Tic-Tac. Nu o să uit ce ai făcut pentru mine! Voi pune şi pentru tine o vorbă bună în Ceruri. Pînă atunci, au revoir! 

Uite-aşa, mă trezesc eu într-o sală micuţă, închiriată cu modesta sumă de bani din două miruiri şi jumătate de smerenie, în speranţa găsirii copilului pe care să-l protejez. În mod sigur destinul avea să mă ajute şi de această dată, că doar cine ar refuza un înger păzitor? Am mers către uşă, gîndindu-mă că voi găsi şiruri întregi de copii îmbulzindu-se pentru a intra, însă... acolo se aflau numai patru fiinţe, dintre care trei nu erau copii. 

– Ăăă... puteţi intra, am spus cam fără tragere de inimă. Pe uşă intră un domn îmbrăcat în kaki, care avea o puşcă în mînă. – Să trăiţi, domnule Înger Suprem! zbieră soldatul, mai-mai să mă arunce pe fereastră. Dorim să vă luăm cu arcanul în armată, pentru că ducem lipsă de soldaţi capabili! Sînteţi... 

– Următorul, am strigat! 

– Bună ziua, vorbi un domn şi mai ciudat decît cel dinainte, care purta cel puţin şase culori pe el, avea un joben de două ori mai înalt decît statura sa, iar la spate mîngîia un bici. Am fi onoraţi dacă aţi accepta oferta de a intra în Circul... 

– Următorul! 

Uşa se deschise, iar prin ea zbură o plăcintă ce-mi agresă direct faţa! 

– Tu, tu, tu, te vreau! plînse în hohote un micuţ răzgîiat, cu faţa de clovn. 

– Următorul! 

– Aici se dau ajutoare sociale pentru bătrînii fără... vorbi o mamaie ce avea pe puţin vîrsta mea. 

– Următorul! 

Of, nu puteam cu nici un chip să-mi găsesc sufleţelul sortit. Probabil că nu căutasem bine. Probabil... probabil că sufleţelul căutat era un adult. În clipa aceea, am făcut ceea ce făcusem o viaţă întreagă: am dat cu banul. Culmea destinului, moneda mi-a scăpat din mînă şi a intrat prin tavanul unei şcoli. Am zburat năvalnic pentru a o recupera, iar atunci, la etajul I, întins pe cimentul rece, stătea el, stătea copilul meu cu moneda în mînă. 

– Este a ta? mă întrebă el. 

– Da... 

– Au! 

– Ce ai păţit? Te doare piciorul? 

– Îhî, am văzut moneda ta, iar cînd m-am aplecat după ea, mi-am sucit glezna. 

– Aha, asta înseamnă că eu sînt îngerul tău păzitor. Încîntat! Să te ajut să te ridici! Era să uit... Cum te cheamă? 

– Bogdan. Pe tine?  

– Din moment ce eu ţi-am cauzat căderea, cred că mă pot numi Rostogol! Serafimul Rostogol. 

Aceasta a fost povestea mea. Destinul cîteodată poate să ne joace feste, însă cu mine nu a fost aşa. În ciuda faptului că mă aşteptam la un bogătaş ori la un alt înger în miniatură, eu chiar am primit ce am meritat. Bogdan este un băiat, cum să spun....visător. Şi el a visat la fel de mult ca mine la un înger cu cel mai înalt grad, la o minunăţie, în schimb m-a primit pe mine. Din poveştile lui, am aflat că de obicei este cu gîndul la mine cînd se împiedică sau cînd imaginaţia îi zboară de la dragonii matematicilor şi elfii englezi, la teme şi învăţat, şi în multe, multe alte cazuri. Părerea mea este că, orice ar fi, ne merităm unul pe altul. 

Autorul chiar s-a împiedicat pe scări, a făcut o entorsă şi are un ghips acum, motiv pentru care această poveste se află pe hîrtie. Aşadar, aveţi grijă cu îngerii voştri! Consumul excesiv de imaginaţie dăunează grav învăţatului!

 

Bogdan Cătălin MEREUŢĂ, clasa a VIII-a, Şcoala nr. 40 ,,Iulia Hasdeu“, Galaţi