● Doina Ruşti, Fantoma din moară, Editura Polirom, 2008. Al treilea roman al Doinei Ruşti începe abrupt. Naratoarea, pe nume Adela Nicolescu, vede în vitrina Librăriei Sadoveanu o carte cu titlul Viaţa secretă a Adelei Nicolescu povestită de Florian Pavel, o cumpără şi are surpriza să-şi găsească acolo propria poveste în cele mai intime detalii. După minime investigaţii, descoperă că romanul reproduce, de fapt, textul unui blog anonim, stafia.ro, iar Adelei nu-i rămîne decît să reproducă la rîndu-i textul cu paternitate obscură şi să-l completeze fără dezacorduri semnificative cu detalii şi întîmplări colaterale. Cele două texte se suprapun ca un palimpsest, astfel că autobiografia Adelei urmează îndeaproape misteriosul text al romanului la persoana a treia istorisind în oglindă povestea familiei Nicolescu din satul Comoşteni. Copilăria Adelei apare marcată de la început de tot felul de fantasme legate de vechea moară, locul apariţiei unei siluete masculine pe nume Max, conform numelui scris pe un... buton găsit într-o carte, apoi şi pe zidul morii. Etericul Max i se arată, aşadar, prima dată micuţei Adela în moară cu prilejul morţii unchiului ei, apoi, odată fata ajunsă la vîrsta adolescenţei, fantoma îşi pierde identitatea şi devine obsesia suprapusă mai tuturor bărbaţilor pe care Adela îi întîlneşte: cutare era "un Max dur", altul, "un Max simpatic" sau "un Max bătrîn". Acest filon psiho-fantastic dispare cu totul şi inexplicabil odată cu maturizarea Adelei, iar naraţiunea la două mîini face trecerea definitivă înspre planul realist şi ne oferă un fel de monografie subiectivă a comunităţii satului Comoşteni din anii ’60-’70. Familia Adelei (cu bunicul care stătuse în lagăr la ruşi, mama adulteră dispărută în moară, tatăl fugit peste graniţă şi crezut mort ani în şir) şi restul personajelor din sat sînt prinse într-un confuz vîrtej paranormal generat de vechea moară (vedenii, crime, dispariţii). Romanul lui Florian Pavel se termină brusc, numai că Adela reintră pe blog unde, dînd click pe un buton pe care scria Max, accesează următoarele două texte ce vor fi reproduse întocmai în carte, Adela dispărînd cu totul şi la fel de inexplicabil ca voce narativă. Moara rămîne în prim-planul naraţiunii de blog ca un evil axis, un sanctuar incert pe care sătenii îl acceptă nu doar fericiţi şi fascinaţi de mister, dar apăsaţi şi înspăimîntaţi de un obscur păcat colectiv originar. Fiecare sătean are parte de propriile experienţe paranormale în preajma morii, ca şi cum moara ar împărţi vedenii şi senzaţii conform trecutului şi sufletului fiecăruia. Moara nu e a tuturor, ci a fiecăruia în parte. Poveştile de viaţă dramatice ale comoştenilor se întrepătrund şi stau deopotrivă sub influenţa misterioasă a morii, dar şi a istoriei comuniste, viaţa comunităţii fiind redusă la o suită de destine pervertite: preoţi adulterini, miliţieni corupţi, informatori, securişti criminali, cercetători rataţi... Un personaj se detaşază însă de ceilalţi, un anume Nini Jighereanu, racolat de Securitate sub o falsă identitate şi devenit un fel de securist protector din umbră al satului. Mai întîi înfiinţează un Institut al Fenomenelor Supranaturale care să arhiveze şi să studieze dosarele morii, pentru ca în cele din urmă să dispună dărîmarea ei. Momentul dărîmării este climaxul şi singura parte cu adevărat reuşită din roman. Sătenii se adună în jurul zidurilor morii care, sub loviturile buldozerelor, eliberează tot atîtea siluete eterice, fiecare primindu-şi propria fantomă într-un moment de halucinaţie colectivă în care pare că "suflul fantomei" răspîndit şi adăpostit "între cutele secrete ale sufletului fiecărui om" îi ia în stăpînire pe oameni alinîndu-le nefericirile. Ultimul text de pe blog coboară cu o generaţie în trecutul satului, pe vremea dascălului Ion Niculescu, nimeni altul decît străbunicul Adelei. Acesta, bătrîn, bolnav şi desproprietărit, este forţat de un fost elev, activistul Andronache Pavel (bunicul "romancierului" Florian Pavel), să-şi dea foc bibliotecii unde se aflau, printre alte "cărţi duşmănoase", ediţia princeps din Eminescu şi corespondenţa personală cu Spiru Haret. Martor disperat al întunecării Istoriei, Ion Niculescu moare fecundînd cu veninul duhului său umilit "pîntecul încă viu al morii" pentru ca întreaga lui suferinţă să supravieţuiască şi să vegheze, ca o fantomă, asupra memoriei satului. Fără a fi neapărat polemic, acolo unde unii recenzenţi naivi ai cărţii au văzut reuşite incontestabile, eu am serioase obiecţii. Şi roman realist, şi parabolă meta-narativă, şi fantasy rural, şi ficţiune istorică antebelică sau frescă socio-politică postbelică, întreaga carte este, de fapt, un amestec forţat de ingrediente spectaculoase scrise banal, o sumă de excese care drapează incoerenţa şi doar dau iluzia unei construcţii complexe cu semnificaţii adînci. În primul rînd, trei trucuri clasice şi tot atîtea instanţe narative se bruiază inutil în doar cîteva zeci de pagini: romanul în roman, manuscrisul anonim şi ficţiunea ca fantasmă impersonală, blogosfera fiind şi ea parte din Marele Text. Departe de a fi sofisticat, romanul Doinei Ruşti propune o inflaţie de tehnici narative suspendate. Conform convenţiei de deschidere, romanul nu are, propriu-zis, un final: ultima frază de pe blog nu poate fi şi ultima frază a cărţii. Cele trei instanţe narative, Adela, Pavel şi entitatea obscură din blogosferă nu se confruntă, doar se succed pentru a fi abandonate nejustificat rînd pe rînd. Intenţiile metanarative nefiind deloc clare, las altora exerciţiul speculaţiei. Apoi, dimensiunea fantastică a cărţii este, de fapt, o paradă de apariţii din registre diferite. Piticul hidos, butonul magic, fantasma ubicuă a lui Max, fantomele, universul paralel şi incandescenţa morii, toate acestea sînt, de fapt, variate abţibilduri lipite brutal pe un tablou cu pretenţii de parabolă. Fantasticul Doinei Ruşti nu se revendică de la un imaginar anume (vezi întîmplarea ridicolă de la p. 59), este eterogen, ubicuu şi total neechivoc, amestecat pînă la kitsch, ca şi cum M. Night Shyamalan ar filma un scenariu scris de Gala Galaction în colaborare cu D.R. Popescu. A treia mare obiecţie - naraţiunea realistă ar fi fost cu adevărat verosimilă dacă n-ar fi ţinut să ilustreze un inventar cît mai complet de drame, abuzuri şi consecinţe nefaste proprii regimului comunist. Practic, în doar cîteva zile din primăvara lui ’86, în sat se petrec sau sînt evocate din trecutul recent al comunităţii abuzuri ale miliţienilor, descinderi ale securiştilor, ameninţări, muşamalizări, delaţiuni, denunţuri şi recrutări de informatori, intrări în Partid, cozi la Alimentară, furturi de la CAP, chefuri ale notabilităţilor, adultere, violuri, avorturi, morţi şi înmormîntări, Paştele şi catastrofa de la Cernobîl... Nenumăratele personaje, altfel interesante, par că trăiesc şi acţionează doar pentru a fi victimele de la sat ale comunismului. Cu Fantoma de la moară - parabolă fantasy de blog din comunism într-o construcţie postmodernă - Doina Ruşti pare că a crezut într-o infailibilă formulă a literaturii de succes, deopotrivă sofisticată, senzaţională şi profundă. A ieşit un roman cu de toate, dar fără a fi ceva anume.