festivalul enescu

Ce mă frapează la prima vedere e că Dhafer Youssef are un zîmbet de tipul uite-ce-poate-face-această- pastă-de-dinţi, pe care nu se sfieşte să îl afişeze în holul Hotelului Epoque, printre cei cîțiva angajaţi prezenți şi jurnaliștii de la TVR, abia sosiți și ei. Apoi privirea îmi cade pe pantofi. De un verde de mare agitată, purtaţi fără şosete.

Deliciul suprem pare să vină din informaţia de ultimă oră că am reuşit, în cele din urmă, să avem un spectacol cu casa închisă, lucru rar la noi pe Dîmboviţa. Poate că e un început, de ce nu, al unei călătorii spirituale fascinante, ce într-o bună zi va germina într-un festival de oud la Bucureşti. De ce nu?