La aniversare

Domnul academician Eugen Simion e îngrijorat că elevii de 14-15 ani de azi nu mai au prilejul să li se reveleze rafinamentele artei scriitoricești de înaltă clasă ale unui Sadoveanu sau Hogaș.

Democrația, precum se știe, tinde să devină bleagă și soporifică, așa că te poți trezi peste noapte cu vreun Trump, cu vreun Orbán. În arte, cel puțin, scandalul a fost mai totdeauna unealtă a primenirii, a revigorării. Poate că așa e și în politică. Poate că scandalul de dinainte e preferabil celui post festum, cel mai adesea agonic.

În lumea showbiz-ului politic

Mai am doi ani pînă să mă dumiresc dacă asist la încropirea unui nou regim dictatorial, „cu față umană“, sau nu. Ultimele alegeri parlamentare nu au fost o bătălie între forțele politice, ci un blat între forța organizatorică a principalului ofertant și pasivitatea electoratului. Se va repeta oare același scenariu?

Dihotomii

În matricea noastră culturală, filologul, în special criticul sau istoricul literar, se regăsește în interiorul acestei polarități: fie urmaș al ethos-ului histrionic călinescian, fie descendent al cumpătatei raționalități vianești.

Adjectivită

Mă întreb cum a ajuns să se instaleze adejectivita asta devastatoare aproape pretutindeni în presă românească.

Pedagogia încrederii (II)

Ce poate să-i învețe pe elevi despre acest dezirabil fair play un sistem de învățămînt care pare să se fi resemnat în a-și lua drept motto un alt vers eminescian: „Lumea-i cum este și ca dînsa sîntem noi“?

Pedagogia încrederii (I)

înt convins că încrederea e crucială pentru buna funcționare a oricărei societăți, în orice condiții. Mă tot întreb însă cum se poate forma încrederea în interiorul unei colectivități. Mai exact: există o „pedagogie a încrederii“?

Amintiri din pre-post-adevăr

Mîndria patriotică începe să vibreze în mine și, cum tot am inventat noi stiloul lui Petrache Poenaru, caloriferul lui Andrei Marga și perpetuum mobile al Ministerului Cercetării, simt nevoia să revendic, ca străveche prioritate românească, inaugurarea epocii pre-post-adevărului.

„Țara ne vrea proști“

Țara ne vrea proști, ne crede proști și, mai nou, țara ne cere să nu mai vedem prostia și să nu o mai arătăm cu degetul, ca niște defăimători ce sîntem. „Revoluția“ gîndită pe un colț de masă se anunță, încă din start, un fiasco, așa cum a fost cea a manualului unic, inițiată de predecesorul actualului ministru.