Nu vreau să mă recunosc!

În cel mai bun caz, o ficțiune destul de obosită. Astăzi, o asemenea afirmație nu mai produce, nimănui, nici o tresărire. Nu doar pentru că orice discurs se pierde în vacarmul general. Ci pentru că, pur și simplu, nu mai contează. Definirea separării, a

Refuzul și frica de a mai fi om

A aștepta la rînd, undeva, s-a transformat într-un spectacol deprimant. E drept, n-am fost noi nici înainte vreo întruchipare a cultului pentru ordine. Dar în acești ultimi ani, dacă stai la rînd undeva, aștepți să intri într-un cabinet medical sau în biroul unui funcționar, dacă ești la un magazin, într-o stație de autobuz, în gară sau la metrou, simți o presiune cu totul nouă. În noi clocotește ceva care nu s-a exprimat pînă acum atît de vizibil, de agresiv. Ne sare țandăra de la orice. E

Îmi urăsc locul de muncă!

„La scîrbici“. Uneori, îmi amintesc că se spune corect „serviciu“, deci ar trebui să spun „la scîrbiciu“. Dar așa am moștenit cuvîntul ăsta. Îl folosesc așa cum l-am primit. „Scîrbici“. De la „servici“.

Tensiuni de Revelion

Se vede cum toate proastele și toți proștii care s-au ajuns duduie de sănătate și de succes. E lumea lor. Pe bar, cineva a uitat un clește. Îți vine să pui mîna pe el și să-ți scoți dinte cu dinte, să te mai calmezi. Dar, dacă stai și te uiți mai bine î

Cuvîntul anului 2018: justiție

Ne chinuie aceleași griji. Se cheamă că am ajuns, cumva, la același nivel cu societatea de peste Ocean. N-a fost ăsta visul atîtor și atîtor români? Iată, fără prea mare efort, i-am ajuns pe americani. Din moment ce ne preocupă aceleași lucruri, însemnă că avem aceeași agendă publică. Putem sărbători în an centenar faptul că, deși n-am reușit să fugim cu toții din această țară, societatea românească are aceleași preocupări cu lumea în care mulți ne-am fi dorit să

Neputința e românească?

Nu știm. Nimeni n-a demonstrat pînă acum faptul că prin părțile astea ar sălășlui, în mințile noastre, o dihanie pe care alte neamuri să n-o mai fi întîlnit altundeva. E drept, păreri se găsesc la tot pasul. De la compatrioți porniți pe drumul identificării unui ceva exclusiv românesc pînă la călători străini ajunși pe-aici de-a lungul timpului sau la cărturari interesați de alcătuirea lumii noastre. Oricît ar zice unii că „N-am mai văzut așa ceva decît în România!“, mereu se găsesc alții care spun că

Ușor cu pianul pe scări!

Ce poți să-i reproșezi unui ardelean – presupunînd că nu e dintre cei îmbibați de senzația că descind din meșterii care au produs Big-Bang-ul și au lucrat apoi la facerea universului –, deci ce i răspunzi dacă te-ntreabă ceva cît se poate de firesc?

Orfelinat. Azil. Balamuc

„Orfanii“, „bătrînii“ rebegiți, „nebunii“ și „handicapații“ sînt ascunși în fundul curții, mult dincolo de closet, acolo unde oaspeților nici nu le-ar trece prin cap că ar mai fi ceva. Ei sînt cei pe care îi ascundem bine, pentru că „nu ne reprezintă“. Ne strică imaginea. Ar mai fi „țiganii“, pe care n-avem cum să-i mai ascundem, pentru că sînt absolut peste tot. Dar îi rezolvăm repede și pe ăștia, spunînd că nu sînt români, că din cauza confuziei cu ei are de suferit reputația noastră.