O poveste cu Leonardo

În vremea lui Mill, libertatea devenea conștientă de sine. Oamenii – cel puțin cei din spațiile european și american – începeau să conștientizeze libertatea ca stare socială.

În toate mitologiile lumii, răspîntiile stîrnesc fiori. La intersecția drumurilor se petrec mereu lucruri care scapă de sub control pentru că ceea ce, în general, era ordonat și previzibil pe o cale se dezordonează și se bulversează la impactul cu o altă cale. Direcțiile, clare pe orice drum, se relativizează la intersecții și pașii celui care străbate drumul nu mai merg inexorabil înainte. Pot fi la dreapta sau la stînga. Direcția pașilor nu mai este dusă de drum. Voința călătorului devine decisivă. Și de cîte ori bietul om e pus să aleagă, el e pus, de fapt, într-o încurcătură. Drumul nu te încurcă; răspîntia, însă, da. Și mai adaug că, la intersecție, nu se pune doar problema mea – „Pe unde o iau?“ –, ci și problema întîlnirii mele cu altul – „Cine are prioritate?“. Și nu-i de glumă. Din așa ceva se iscă războaie.

Despre următoarea dictatură

Țipau cînd cu Băsescu. Țipau cînd cu Ponta. Țipau cînd cu Dragnea. Nu mă îndoiesc, vor țipa, curînd, cu cine știe cine. Asta nu înseamnă, însă, că nu sînt conștient că democrația și libertatea vor fi, la un moment dat, iarăși suprimate în țar

Să fim onești cu diaspora noastră

Formula votului prin corespondență nu va subția cozile de la secțiile de votare. Ea presupune o amplă corespondență pe care cetățeanul român din străinătate trebuie să o inițieze și să o susțină cu reprezentanța diplomatică/consulară a Rom

Ghidul Andrei Șerban

În Zadarnicele chinuri…, Shakespeare induce o tensiune intelectuală și emoțională excepțională în jocul replică-contrareplică. Personajele toate iau cuvintele unul din gura celuilalt și le întorc pe alte, nebănuite, fețe, dezvăluindu-și, astfel, trăsăturile. Cu

Fală deșartă și latinitate profundă

Rare motive de bucurie am cînd privesc în jur. Păcatul meu: devin tot mai mizantrop pe măsură ce îmbătrînesc. De aceea, poate, cînd îmi apare în față un motiv să fiu fericit că aparțin comunității în

Cînd e mai bine să rîzi de lume?

La 53 de ani după eșecul primei încercări comice, Verdi era Verdi. Compusese tot ceea ce l-a consacrat ca imens compozitor de operă, era deja o statuie în istoria muzicii și un mit strălucitor pentru Italia. Acum, la apus, cînd nu mai avea ce pierde după ce cîștigase totul – faimă, bani, recunoaștere profesională, respect unanim –, decide că încerce din nou genul comic. Anunțase de două ori că, din motive de vîrstă și putere fizică, se retrage din compoziția de opere și tot de at

Fericirea umilinței. Revolta și rîsul. De neprivitul

De 25 de ani citesc Jurnalul fericirii fără să mă opresc. Obișnuiesc să o deschid la întîmplare și citesc paginile una după alta. Fragmentul asupra căruia îmi cad acum ochii este datat „Mai 1960“. Iată-l: „Căratul tinetelor la Jilava ia, cînd ele sînt pline ochi,

Bucuria identității liber alese

După Freud, a început nebunia identității. Sigur că și înaintea teribilului doctor neurolog oamenii se întrebaseră cine sîntem, de unde venim și unde ne ducem. Dar întrebările erau filozofice, se refereau la noi ca specie sau, mai ambiguu, ca ființe