nici aşa, nici altminteri

Gestul e fapta contemplativilor, „pragmatismul” lor. Acțiunea e a oamenilor „de acțiune”.

Ne definim nu doar prin savoarea împlinirilor culturale supreme, ci și prin minoratul ludic al bucuriilor simple.

Poeții adevărați să nu se sperie. N-am nici o pretenție!

N-ai timp să însăilezi nenumărate mici capodopere de proză lirică și atunci scrii două-trei rînduri „de uz global“.

„Moş Crăciun nu apare pictat pe pereţii bisericilor, cu toate că el e bun şi vine din ceruri, pentru că Dumnezeu nu i-a făcut încă dosarul de sfînt“ (Ana Matei, 13 ani).

Nu se mai ocupă nimeni de subiecte „depăşite” cum ar fi cele legate de sensul vieţii, al suferinţei, al existenţei răului.

Sîntem cei mai evlavioși dintre creștini, sîntem daci și i-am învățat latinește pe romani.

„Poporul” și „țara” sînt simple fente retorice, nevoia urgentă de soluție și stilistica unei cooperări eficiente sînt simplă materie primă pentru calcule private, pentru autopromovări lucrative.

Am fost emoționat să stau de vorbă cu un om al cărui destin dramatic nu părea să fi lăsat asupra comportamentului și chipului său nici o urmă retorică.

E vorba de o întreagă categorie de oameni, datorită cărora între „afaceri” și „cultură” nu există fractură, ci complementaritate.

Nu mai credem în ce știu specialiștii, dar credem în ceea ce, de fapt, nu știe nimeni cu exactitate.

E sublim modul în care aleșii noștri ajung să se identifice cu faimoase modele ale literaturii autohtone.

Ca să dai de citit, trebuie să fii, mai întîi, un harnic și onest cititor tu însuți.

Nimănui nu i se poate lua dreptul la conduită, chiar dacă are în spinare o colecţie de eşecuri şi demisii inavuabile.

Problema instituţiilor noastre e tocmai componenta lor „umană”, prea umană.

Un anumit „stat paralel” există, altul decît cel „exploatat” mediatic. E „statul paralel” al performanței (culturale sau instituționale), despre care nu se vorbește.

Cuvîntul „coaliție” a ajuns să însemne opusul său: o adunătură de bombănitori care se detestă și se excomunică reciproc.

Stăm sub o avalanşă indigerabilă de informaţii tari şi adormim în plină indigestie. Parcă niciodată n-am fost atît de „abuzaţi” mediatic.

Chiar cînd „situaţiunea” e grav fisurată, nu ajuţi cu nimic transformînd-o în polemică partizană, triplînd cearcănele, manipulînd geamătul ca să semene a urlet.

A simţit vidul omenescului, fără să piardă din vedere latenta lui frumuseţe, promisiunea salvării sale prin culoare, umor şi poveste.

Am promis un adaos la mica antologie de citate din lucrarea lui Mihail Manoilescu despre Etica politică, apărută la Editura Spandugino (Bucureşti, 2010).

Va fi, se pare, inevitabilă acuzația că pun în vedetă un nume care a avut, din păcate, grave derapaje de extremă dreapta.

Nu pot contempla fără melancolie vivacitatea dezbaterii despre noua „materie” de învățămînt, în contrast cu acceptarea resemnată a eliminării unor materii tradiționale.

Să nu se mai spună că, la noi, libertatea de expresie e în criză. Fiecare român (de la cetățeanul obișnuit pînă la tartorul politic) crede ce vrea și spune, nestingherit, tot ce crede.

Vine, inevitabil, momentul în care, cu toată strădania, cu toată cumințenia, cu toată înțelepciunea de care ești în stare, clachezi.

În 1913, George Topîrceanu era pe front, în Bulgaria inamică și bîntuită de holeră. În jurnalul său de campanie găsim următorul pasaj, relatînd un episod de panică româno-română.

Politic vorbind, statul nu oferă „libertate” în sens generic, ci garantează „libertăți” specifice.

Se găsesc mereu concetățeni triști sau furioși, convinși că ne merge rău pentru că „intelectualii” nu se implică, ci dormitează, cu fițe, în „turnul lor de fildeș”.

Săptămîna trecută am început un rapid inventar al obiceiurilor culinare de pe la noi.

Săptămîna trecută am început un rapid inventar al obiceiurilor culinare de pe la noi. Am vorbit despre „hipertrofia aperitivelor”. Continuăm acum cu încă două deprinderi caracteristice...

Politica incendiază mereu afecte care şi-ar găsi uşor un echilibru cuviincios şi durabil printr-un simplu ospăţ comunitar.

România avea nevoie, după 1989, de un purgatoriu al onestităţii, chiar dacă el nu era imediat productiv.

Repet: nu mă simt bine cînd recitesc pasajele „cuminți“ ale me­mo­riului meu. Îl regret ca pe un compromis.

Ne bucurăm să depozităm vești proaste, să distribuim vinovății și injurii, să catalogăm dezastre.

Politicianul obișnuit nu stăpînește decît stilistica discursului vid și pe aceea a agresivității.

Lucrurile ar merge mai bine dacă noii numiţi n-ar reuşi, cu atîta uşurinţă, să stîrnească dorul de cei vechi.

Cuvîntul „a vizita” simplifică și falsifică gestul „cultural” care ni se propune.

Voluptatea sudălmii radicale, terfelirea buruienoasă a adversarului, bălăcăreala groasă sînt de rigoare.

Prezența lor răspîndea o atmosferă de amenitate, politețea lor era firească și plină de grație, aveau haz, aveau naturalețe, aveau o înnăscută distincție.

Paul Klee avea dreptate să declare că numai o lume fericită poate produce o artă imanentă, figurativă.

Un edificiu vitrat e asemenea unui plămîn uriaș, locul unui neîncetat transfer între înăuntru și afară.

Nu suferea stupidităţile pompoase, intrigile, lipsa de pregătire, şmecheria lucrativă, necinstea.

Cititorul căruia îi vorbim trăiește dincolo de inerțiile comode ale publicului de duzină.

Misterele cele mari nu stau neapărat dincolo de vedere, ci se află mai curînd în chiar lumina ei, acolo unde nimeni nu se gîndește să le caute.

E moartea metabolismul esențial al unei „eterne reîntoarceri”?

În loc să înregistreze, să consemneze lucrurile, percepția le dinamitează, le spulberă, le destramă.

Portretul Giocondei a devenit, într-un anumit sens, emblema însăși a artei de a picta.

Spune-mi cum privești (cum „vezi” lucrurile), ca să-ți spun cine ești…

După ce te-ai întîlnit cu pictura lui Țuculescu, nu te mai poți mișca în lume, în lumea naturii și în lumea oamenilor, ca într-o ambianță „nesupravegheată”, neutră, simplu decor atoateprimitor.

Și Brâncuși, și Moore – repere absolute ale plasticii moderne – zăbovesc în preajma insolubilei (?) probleme a originarului.

Perechea Matisse-Pallady rămîne un exemplu semnificativ de complementaritate.

Horia Bernea știe să privească spre lucruri cu atîta intensitate încît, provocate de privirile sale, ele sfîrșesc prin a-și spune, nestingherite, povestea.

Lumea lui Rouault e gravă pînă la a fi sumbră, severă ca un decalog, dificilă ca o pedeapsă.

Două insule, în marele arhipelag al desenului. Doi artiști pentru care gramatica artei se reduce la morfologia și sintaxa liniei pure.

A fost nevoie ca pictura să-și tempereze aura de „noblețe” cîștigată în veacul al XV-lea italienesc pentru ca, în veacul al XVII-lea olandez, ea să cîștige dimensiunea sublimului imanent.

Dürer face o artă a intelectului care separă, Leonardo una a rațiunii care unește.

Textele care urmează sînt „scenariile” unor emisiuni difuzate de Teleenciclopedia, în anii ʼ70.

Am luat hotărîrea să dau „retragerii” mele un plus de radicalitate. Nu să mă transform într-o absență totală și definitivă.

Partidele, cînd au probleme interne, caută mici sau mari vedete „colaterale”.

Mă simt adesea vinovat că nu reacționez la comentariile unora dintre cititorii articolelor mele.