Shepherd’s Bush Station şi domnul Vasile

Grijă mare la axă!

Cu deschiderea oferită de globalizare (integrarea economiilor, societăţilor şi culturilor regionale în reţeaua globală), întrebarea pe care şi-o pune fiecare român cu privire la locul unde ar vrea să trăiască pare legitimă. Construcţia Uniunii Europene, ca să dau doar un exemplu, implică, printre multe altele, şi libertatea de mişcare în interiorul ei, dreptul de a alege unde trăim şi muncim.

Nimic nou pe frontul de Est

Noul paşoptism şi ecuaţia întoarcerii acasă

Am plecat la studii în Statele Unite în 2004, mai întîi pentru patru ani la Stanford, în California, şi apoi pentru încă trei la Harvard. De la mii de kilometri depărtare, România se vede astfel: o ţară cu un potenţial imens, în criză de lideri; o economie lipsită de prospeţime şi baze juridice solide, în căutare de investitori; o politică instabilă şi imprevizibilă, în lipsa unei viziuni durabile.

De ce să plec? De ce să mai rămîn?

Părinţii, prietenii şi rudele – acestea sînt în principal motivele pentru care mai rămînem în România. Cineva îmi spunea că oamenii care nu au plecat pînă acum sînt prea legaţi de locurile în care trăiesc, nu se pot desprinde, iar emigrarea ţine şi de o anumită vîrstă. Dacă nu pleci cît eşti tînăr, la bătrîneţe te urneşti mult mai greu.

Să zic cît mai natural nu...

Oricum, nu sînt aici din patriotism sau din cauza dorului de ţară. Ce mă ţine aici cel mai mult e poate, paradoxal, tocmai faptul că pot să plec oricînd. E ca într-o relaţie în care legătura cea mai puternică e dată de însăşi asumarea libertăţii acelei relaţii. Dar nu doar această libertate mă ţine aici, ci chiar exercitarea ei şi faptul că pot să umblu prin lume. Pentru mine e vital acest lucru, după cum e vital şi faptul că lumea vine aici.

De ce (să) nu plecăm din ţară?

Un bun prieten, plecat deja de mulţi ani din ţară, îmi scrie întrebîndu-mă dacă mai locuiesc prin România sau nu. Este reacţia sa la faptul că nu i-am răspuns la mesaje de cîteva săptămîni. Aproape în acelaşi timp sînt întrebat dacă vreau să scriu, pentru Dilema veche, un text în care să explic de ce mai sînt şi români care (încă?) nu au plecat din ţară.

Ce mai căutăm noi în România noastră?

Ce ne îndeamnă să plecăm nu mai e de mult o dilemă. Rezultatele unui studiu realizat anul trecut de Ministerul Tineretului, conform căruia două milioane de tineri şi-au declarat intenţia de a emigra (ţara preferată fiind Marea Britanie) nu mai miră pe absolut nimeni. Este o realitate pe care o înţelegem şi pe care o acceptăm ca pe un fapt existent şi iminent.

Acasă... „in dürftiger Zeit”

În ce mă priveşte, lucrurile sînt dezarmant de simple. Nu am de ce să mă ascund după deget. Am fost educat naţionalist: înainte de-a fi tu însuţi, eşti român, ai datoria să fii un element de nădejde al patriei, să devii cît mai bun ca să poţi dărui cît mai mult, să devii o fiinţă morală, să lucrezi în cultul slujirii, să înveţi cît mai bine, ca să poţi da exemplu celorlalţi. Aşa-mi zicea maică-mea!